DEMOCRAȚIA, DE LA O CRIZĂ LA ALTA

MARCEL GAUCHET



Textul de față reprezintă transcrierea unei conferințe susținute de Marcel Gauchet în anul 2006 la Angers, în cadrul Societății angevine de filosofie. A fost publicat, un an mai târziu, la editura Cécile Defaut. Marcel Gauchet reia aici, sintetizându-le, analizele din cele patru volume aşezate sub titlul generic L’Avènement de la démocratie. Criza actuală a modelului democratic occidental scoate la iveală, afirmă Gauchet, exact acele contradicții şi tendințe neliniştitoare care converg spre pierderea capacității de a se guverna a societăților noastre. Este rezul­tatul direct al autonomizării logicii economice, al disocierii indi­vi­dualiste şi al erodării sistemelor politice – fenomene identificate de multă vreme în politologia europeană, dar cărora Gauchet le aplică o altă interpretare decât cea îndeobşte cunoscută: nu este vorba, crede Gauchet, despre o trecere de la vârsta politicului la vârsta economi­cului, aşadar despre o funcționare mecanică, inerțială, a sub-sistemelor sociale. O astfel de analiză ar face ca expresia „criză a democrației“ să nu fie altceva decât forma unei nostalgii paseiste, căci ar pune în cauză principiul însuşi al democrației. Tocmai dimpotrivă: avem de-a face cu schimbări ale modalităților de exercitare a democrației. Iar această perspectivă teoretică nouă face inteligibilă depăşirea „ficțiunilor“ despre individul de drept abstract pe care toate revoluțiile de la sfârşitul secolului al XVIII-lea le-au vehiculat şi ratificat în regimul reprezentativ şi în economia capitalistă.
Luiza Palanciuc



DEMOCRAȚIA, DE LA O CRIZĂ LA ALTA


Reflecțiile de mai jos țin de un exercițiu periculos dar indispensabil: clarificarea conjuncturii istorice în care ne aflăm, orientarea în întunericul unei deveniri care-şi caută ținta. Ele îşi propun să caracterizeze situația de criză pe care o traversează, în prezent, democrațiile, raportând-o la o situație de criză anterioară – acest paralelism permițând evidențierea trăsăturilor originale, pe fundalul unor mize comune.
Nu este cazul să examinăm aici dificultățile demersului, care sunt de netăgăduit; mă voi limita să insist asupra necesității acestui demers, care nu mi se pare îndeajuns resimțită. Cum am putea, oare, înainta dacă nu ştim unde anume ne aflăm? Cum să acționăm în absența unei analize a mişcării care ne duce cu ea? Oricât de mari ar fi riscurile exercițiului, nu putem să nu ni le asumăm. Iar lucrul acesta este atât de adevărat, încât nu încetăm s-o facem, fie şi fără voia noastră, într-un mod ascuns şi ruşinat, ca şi când faptul de a ne supune lui, cu părere de rău, aproape fără să ne dăm seama, ne-ar proteja de pericole. Tocmai dimpotrivă, ar trebui să păstrăm conştiința deplină atât a limitelor noastre, cât şi a imposibilității de a ne descotorosi de ele.
Ambiția unui atare demers nu este doar civică, deoarece nu vizează doar să pună în gardă cetățenii; ea este o ambiție filosofică, postulând că analiza acestei situații ne pune pe calea unei aprofundări a înțelegerii democrației. Aşa s-a întâmplat, nu demult, cu fenomenele totalitare, simptome majore ale celei dintâi mari crize a democrațiilor. Le datorăm, acestora, o înțelegere reînnoită, prin contrast, a fenomenului democratic. La fel stau lucrurile şi în privința încercărilor recente (esențial diferite de cele precedente) care, în desfăşurarea lor, antrenează azi democrațiile. Dacă ştim să le desluşim, ele scot în evidență dimensiuni ale libertății modernilor a căror anvergură – până atunci – nu o remarcasem decât într-un mod parțial.

Intervenția mea se va desfăşura în jurul a trei teze:

1. Avem de-a face cu o criză de creştere a democrației, o criză care nu este cea dintâi de acest gen, ci a doua.
2. Această criză are drept particularitate faptul că se traduce prin autodistrugerea temeliilor democrației.
3. Această criză corespunde unei crize intrinseci regimului mixt care este, în străfundul său, democrația liberală a modernilor.


CARE CRIZă?

Ce înseamnă criză de creştere a democrației?
Noțiunea nu este limpede din capul locului, sunt conştient de acest lucru. Ea poate părea o formulă mediocră, o analogie vagă, în cel mai bun caz, asociind imprecizia cuvântului tocit „criză“ cu inadecvarea termenului „creştere“.
Este adevă­rat că evocarea permanentă, în fel şi chip, a acestei vocabule, „criză“, i-a diminuat considerabil greutatea. Ce nu este în criză? Cuvântul acesta nu este decât un mod leneş de a da un nume unor schimbări al căror înțeles ne scapă. Mai mult: aplicarea acestui termen la democrație prezintă o dificultate specială, deoarece, prin definiție, democrația este regimul în care dezacordul, neîncetatele proteste, continua punere sub semnul întrebării a situațiilor existente nu poate lua sfârşit. Unde anume începe – sau unde se termină – criza într-o confruntare a opiniilor, în antagonismul intereselor, în instabilitatea puterilor alese, unde anume încetează contestarea reprezentărilor sau revendicarea independenței de către indivizi în raport cu ordinea colectivă, toate acestea fiind inerente funcționării unui sistem al libertății? Nu am dus lipsă de teoreticieni de doi bani pentru a extrage, din această situație, argumentul că noțiunea însăşi de democrație ar fi de repudiat, întrucât pretinsa ei criză constituie, de fapt, starea ei obişnuită.
Aceste dificultăți foarte reale nu trebuie să fie decât o invitație suplimentară la rigoare. Avem nevoie de un concept cu ajutorul căruia să putem înțelege dezechilibrele susceptibile să afecteze funcționarea, dacă nu chiar existența, acestor organizări în esență instabile care sunt ansamblurile umane – proprietatea lor ontologică fiind de a se structura în funcție de multiplicitatea lor şi de contradicția dintre ele. Nu vedem alt concept în afara celui de criză pentru a îndeplini acest rol. Aşa stând lucrurile, nu este vorba de a-i justifica întrebuințarea în fiecare caz, în funcție de gravitatea tulburării şi de caracterul intrinsec al factorilor în cauză. Putem vorbi de o „criză a democrației“, pentru a lua drept exemplu problema noastră, atunci când o fracțiune importantă a cetățenilor ajunge să dea la o parte principiul instituțiilor sale şi să susțină partide ofensive nutrind ambiția de a instaura un regim alternativ, aşa cum va fi fost cazul totalitarismelor. Nu cu starea sa „normală“ trebuie să învățăm să ne obişnuim. Trebuie, dimpotrivă, să identificăm şi să dăm la iveală frustrările şi aşteptările suscitate de dezvoltarea universului democratic care s-au cristalizat, la un moment dat, în aceste proiecte de ruptură.
Fie şi aşa, mi se va răspunde; dar atunci cum se poate vorbi despre „criză“ azi, când asemenea forțe adverse nu mai există, când democrația nu mai are duşmani din interior, ba chiar când ralierea generală la principiul său constituie marca distinctivă a spiritului timpului? Este cazul să nuanțăm conceptul nostru de „criză“, care nu se confundă nici cu prezența paralizantă a unor opoziții deschise, nici cu existența unor simple disfuncții. Faptul că democrația nu mai are adversari declarați nu o împiedică să fie măcinată de o adversitate lăuntrică, care nu se cunoaşte pe sine, dar care nu este mai puțin redutabilă în efectele sale. Faptul că nimeni nu-şi mai propune să o răstoarne nu face ca democrația să nu fie insidios amenințată cu pierderea efectivității sale. Mai mult, dacă existența democrației se află la adăpost de contestare, modul în care actorii săi o înțeleg tinde să dizolve bazele pe care i se sprijină funcționarea. Există cu adevărat o criză, în sensul riguros al termenului, deci al unei puneri sub semnul întrebării a realității democrației din interior, plecând de la înseşi datele care îi conduc desfăşurarea. Doar că procesul este de o natură infinit mai subtilă decât asalturile din trecut, iar resorturile sale sunt mai greu de identificat.
De ce, mai precis, acum, „criză de creştere“ – expresie analogică, sunt de acord, ale cărei conotații pot părea că flirtează periculos cu o veche teorie a „organismului social“, ieşită, azi, din uz? În ciuda acestui risc, uşor de înlăturat, imaginea îmi pare a avea calitatea de a atrage atenția asupra tipului de istoricitate intrat în discuție. Nu este vorba aici de vicisitudinile democrației de-a lungul timpului, de istoria sa externă; este vorba despre istoria sa internă, despre afirmarea progresivă a principiului său, despre desfăşurarea formulei sale, într-un cuvânt, despre dezvoltarea sa. Dezvoltare care, desigur, nu are nimic comun cu creşterea unui organism, dar care ține, totuşi, de un proces endogen de expansiune şi explicitare, a cărui dinamică trebuie neapărat s-o captăm. În absența unui cuvânt adecvat în registrul social, „creştere“ mi se pare că oferă o aproximare acceptabilă. Transformările democrației țin de ceva precum creşterea, iar această creştere, tocmai pentru că nu este organică, duce uneori la dezechilibre profunde care îi pun existența în pericol, sub o formă sau alta.


AUTONOMIA MODERNă

Această esență dinamică a fenomenului democratic nu este întru totul inteligibilă decât dacă o raportăm la originea ei. Democrația modernilor nu poate fi înțeleasă, în ultimă instanță, decât ca expresie a ieşirii din religie, adică a trecerii de la o structurare eteronomă a ansamblului umano-social, la o organizare autonomă. Pentru a fi şi mai precis, ea reprezintă punerea în formă politică a autonomiei ansamblului umano-social. Aceasta este definiția deopotrivă cea mai cuprinzătoare şi mai exactă care îi poate fi dată. Cu precizarea că această autonomie nu este doar o idee abstractă, pe care am putea-o considera fixată odată pentru totdeauna. Ea este şi un fel de a fi cât se poate de concret, care se alcătuieşte şi se afirmă pe termen lung, în acelaşi ritm în care se petrece desprinderea multiseculară de structurarea religioasă a lumii. Lucrurile ar fi simple dacă nu ar fi vorba decât de un principiu; dar este vorba, într-un fel mult mai profund, de un mod al desfăşurării lui a-fi-împreună. Procesul de ieşire din religie este un proces de materializare a autonomiei, care trece prin faza de retopire a ansamblului de angrenaje organizatoare ale comunităților omeneşti. De aceea, la fiecare cotitură a acestei lungi aventuri, ne aşteaptă o surpriză. Cu toate că îi ştim pe dinafară principiile, formele propriu-zise pe care le iau acestea nu încetează să ne surprindă. Motiv pentru care şi apar mereu, de-a lungul acestei desfăşurări, probleme de stăpânire a instrumentelor libertății noastre. Paradoxal este faptul că încarnările autonomiei riscă mereu să ne scape.
Aşa încât, spre această mişcare de concretizare trebuie să ne îndreptăm atenția pentru a înțelege anvergura dificultăților pe care evoluția democrației le întâmpină în calea sa. În prealabil, trebuie să vedem ce înseamnă, practic, autonomia, ca mod de a fi al comunităților omeneşti.
Pentru a rezuma cinci secole în doar câteva fraze, trebuie precizat că această materializare a autonomiei în acelaşi timp cu ieşirea din religie a avut loc în trei valuri; ea a împrumutat trei vectori succesivi: politicul, dreptul, istoria.
S-a tradus, în primul rând, prin apariția unui nou tip de putere, în locul şi pe terenul fostei puteri mediatoare în sânul căreia se opera conjuncția dintre aici şi dincolo, supunerea ordinii umane la fundamentul său transcendent. Această nouă putere este cea care primeşte numele de Stat şi a cărei originalitate va fi de a funcționa din ce în ce mai mult ca un operator al sciziunii dintre cer şi pământ şi al imanenței motivațiilor ce stau la baza organizării corpului politic. Esența politicii moderne rezidă tocmai în existența acestui condensator al autosuficienței lui aici.
Procesul de ieşire din religie a cunoscut, în al doilea rând, inventarea unui nou tip de relație între ființe, prin apariția unui nou principiu de legitimitate în sânul corpului politic. Ierarhiei – care lega ființele pe baza inegalității lor, a diferenței lor de natură oglindind, la toate nivelurile corpului social, dependența naturii față de supra-natură – noua legătură îi substituie dreptul egal al indivizilor şi contractul încheiat între aceştia pe baza egalei lor libertăți de origine. Această redefinire a bazei raporturilor dintre ființe se înscrie în interiorul unei remanieri mai vaste a fundamentelor dreptului în general. Sursa dreptului se aflase în Dumnezeu; ea alunecă spre natură, adică, mai exact, spre starea de natură, spre dreptul deținut în mod originar de indivizi, datorită tocmai independenței lor primordiale. Legitimitatea autorității publice şi a organizării corpului politic încetează să mai fie transcendentă. Ea nu mai poate face abstracție de acordul permanent al indivizilor care compun corpul politic şi care îşi pun în comun, în mod contractual, drepturile de care fiecare dispune individual. Aceasta este revoluția în privința originii şi a naturii dreptului care a făcut din dreptul modern, devenit prin esență dreptul indivizilor, un vector al autonomiei.
Procesul ieşirii din religie a avut loc, în sfârşit, în al treilea rând, prin răsturnarea orientării temporale a activității colective. Contracarând supunerea necondiționată față de trecutul fondator şi dependența față de tradiție, istoricitatea modernilor proiectează umanitatea spre inventarea viitorului. Autorității originii, sursă a ordinii imuabile chemate să domnească peste oameni, ea îi substituie autoconstituirea lumii omeneşti ca durată, îndreptată spre viitor. Ceea ce poate fi denumit: orientare istorică, al treilea vector al autonomiei umane, întrucât, prin ea, umanitatea ajunge să se producă deliberat pe ea însăşi de-a lungul timpului.
Istoria modernității este, în străfunduri, istoria desfăşurării succesive şi a conjugării progresive a acestor trei vectori ai autonomiei. Căci nu e vorba, în mod evident, în niciunul dintre aceste trei puncte, de o izbucnire instantanee, ci de o expresie care capătă formă puțin câte puțin, deci de o lentă expansiune deplasând şi spulberând, încetul cu încetul, mecanismele puternic constituite ale structurării eteronome. Vedem astfel cum logica imanentă a Statului se impune în fața celei a monarhiei sacre căreia îi fusese asociată la origine, până ce abstracția lucrului public sfârşeşte prin a detrona personificarea regală a puterii. Încetul cu încetul, în mod similar, redefinirea dreptului în sânul corpului politic pe baza drepturilor individuale îşi dezvăluie înclinația democratică. Libertatea „stării de natură“ nu poate decât să comande în „starea de societate“. În acelaşi fel, orientarea istorică se adânceşte pe măsura unei basculări din ce în ce mai pronunțate spre viitor şi a unei lărgiri a acțiunii determinate de propria-i perspectivă. Este ceea ce numim în mod curent „accelerarea istoriei“, expresie stângace a unei percepții juste. Există, aşadar, o creştere în sensul unei exprimări tot mai lărgite a acestor articulații noi ale experienței colective, pe măsură ce slăbeşte strânsoarea vechiului model al organizării, în conformitate cu puterea zeilor, a autorității întregului şi a dependenței de trecut.
Din capul locului, acest inventar dinamic al componentelor modernității înțelese ca materializare a autonomiei permite scoaterea la lumină a ceea ce va diferenția substanțial democrația Modernilor de aceea a Anticilor. Democrația Modernilor este dependentă de trei date sau dimensiuni străine de puterea în comun a cetății antice: ignorând Statul, ea se sprijină pe dreptul universal al indivizilor; se proiectează în autoproducția colectivă. Trei date sau dimensiuni care adaugă o întreagă panoplie de probleme inedite la lista celor pe care le cunoscuseră anticii.
Doar scoțând la iveală aceşti trei vectori trebuie să analizăm dezvoltarea şi problemele democrației moderne. Aceste probleme se reduc în principiu la chestiunea guvernării autonomiei, sau, dacă vrem, a controlului asupra vectorilor autonomiei. Căci ea nu merge de la sine. Statul îi oferă comunității umane mijloacele autonomiei sale; însă trebuie ca aceasta să ştie să le întrebuințeze; trebuie să ştie să le domine şi să nu se lase condusă de ele. Individul de drept dă consistență temeiurilor autonomiei comunității umane; dar trebuie construită puterea corespunzătoare acestei libertăți contractuale a indivizilor, împotriva dispersiei şi a disoluției puterii comune care provine din libertatea fiecăruia în parte. Între revenirea tiranică a libertății anticilor şi neputința anarhică a libertăților private, calea este strâmtă. În sfârşit, istoria, deci orientarea istorică face din autonomie mult mai mult decât capacitatea de a-şi fixa propria lege. O ridică la rangul de constituire concretă de sine. Însă, pentru aceasta, trebuie ca producția de sine să fie controlată, căci poate sfârşi în cea mai înnebunitoare deposedare de sine. A se construi pe sine ignorând ceea ce faci nu este, oare, culmea alienării, a înstrăinăirii de sine? Or, acesta reprezintă chiar pericolul la care se expune o umanitate pornită să cucerească viitorul: riscă să se piardă în el.
În practică, acum, problemele democrației modernilor se reduc mai cu seamă la ajustarea, la articularea sau la combinarea acestor trei dinamici ale autonomiei politice, juridice şi istorice. O misiune împovărată de dificultăți, căci fiecare dintre aceste trei dimensiuni defineşte o viziune sieşi suficientă a condiției colective şi tinde să funcționeze pe cont propriu, prin excluderea celorlalte. Este motivul pentru care evocam adineaori reapariția problemei regimului mixt. Ea trebuie pusă în termeni care nu mai au nimic comun cu cei ai amestecului şi ai echilibrului dintre monarhie, aristocrație şi democrație, problematică lichidată în epoca modernă, după cum ştim, prin irupția rațiunii contractualiste şi a compunerii corpului politic pornind de la dreptul indivizilor. Cu toate acestea, democrația modernă este un regim mixt, a cărui viață se învârte în jurul spinoasei conjugări a componentelor sale. Nimic mai greu de ținut laolaltă şi de dirijat decât imperativele formei politice, exigențele individului de drept şi necesitățile viitoarei autoproducții. Dezacordul lor este mai frecvent decât armonia. Aici se află dilema şi focarul tensiunii permanente a regimurilor noastre.


FAPTUL LIBERAL

Între aceşti trei vectori ai autonomiei, cel mai spectaculos, prin chiar puterea sa de antrenare, este al treilea şi ultimul venit: orientarea istorică. Este cel care aduce schimbările cele mai rapide şi cele mai imediat sensibile, întrucât valorizarea schimbării ține chiar de natura sa. Orientarea istorică îşi face apariția între 1750 şi 1850, de la ivirea perspectivei progresului până la acapararea puterii de către tot ce i-a urmat revoluției industriale. În funcție tocmai de aceasta din urmă se stabileşte dimensiunea cea mai răspândită a regimurilor noastre, anume dimensiunea lor liberală.
Este, desigur, posibil să concepi democrația exclusiv pe baza dreptului. Principiile dreptului modernilor, aşa cum au fost circumscrise ele la naşterea lor, sunt de ajuns pentru a-i da o definiție completă. De altfel, tocmai cu resortul revoluțiilor dreptului natural de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Statele Unite şi în Franța, întrețin regimurile noastre o legătură genealogică directă. Cu toate acestea, perspectiva este în bună parte înşelătoare, în măsura în care ea maschează efortul de reinterpretare a dreptului natural în lumina istoriei care a prezidat la formarea regimurilor reprezentative aşa cum le cunoaştem azi. Orientarea istorică este cea care i-a conferit organizării liberale pe care o practicăm patina specifică.
Bascularea spre viitor implică, într-adevăr, o reorganizare completă a ordinii societăților. Ea induce, pentru început, tocmai o descoperire a societății ca sediu al dinamicii colective şi sursă a schimbării; ea legitimează, astfel, emanciparea societății civile în raport cu Statul; ea aduce totodată o inversiune de semn în raporturile dintre putere şi societate. Punctul de vedere al autoconstituirii umanității de-a lungul timpului se dovedeşte a fi purtător al unei politici a libertății. Cel dintâi articol al acesteia este că societatea trebuie lăsată liberă în măsura în care ea reprezintă adevăratul motor al istoriei, cel de-al doilea articol fiind acela că indivizii trebuie lăsați liberi, din aceleaşi motive, în interiorul societății, în calitatea lor de actori ai istoriei. Într-un asemenea cadru, puterea nu mai poate fi privită drept cauza societății, drept instanța menită să o facă să existe ordonând-o, fie pe calea refracției unei ordini transcendente, fie pentru că ar administra necesitățile sale interne. Puterea trebuie să fie considerată efect al societății. Ea nu poate decât să fi fost secretată de aceasta şi nu poate avea drept rol decât pe acela de a îndeplini misiunile pe care aceasta i le încredințează. Într-un cuvânt, ea nu are alt înțeles decât acela de a o reprezenta. O sarcină de reprezentare pe care o va îndeplini cu atât mai bine cu cât va fi fost explicit recunoscută, iar reprezentanții vor fi fost mai liber aleşi de colectivitate.
Propun să numim răsturnare liberală această redefinire a raporturilor dintre putere şi societate care dă naştere guvernului reprezentativ în sensul său modern. Nu mai este vorba, aici, de a asocia la putere cea mai remarcabilă parte a corpului politic, aşa cum se întâmpla în reprezentarea medievală; este vorba de a transforma puterea într-o expresie a societății, în măsura în care aceasta din urmă este centrul iradiant al creativității colective.
Propun, de asemenea, să numim fapt liberal această recunoaştere practică a independenței societății civile şi a inițiativei actorilor societății civile, sau, pentru a da o formulare care să scoată mai mult în evidență caracterul său revoluționar, această recunoaştere a priorității şi a întâietății societății civile asupra guvernării politice – o recunoaştere implicând automat admiterea esenței reprezentative a legitimității politice. Numai traducerea adecvată a nevoilor societății poate face ca un guvern să fie legitim, indiferent de forma instituțională a acestuia.
Un fapt, întrucât, independent de ideologia liberală, această întâietate a societății constituie, în mod obiectiv, articulația centrală a societății istoriei. Prin ea trebuie să înțelegem societatea care nu doar este privită ca istorică, ci se şi organizează ca fiind istorică. Ideologia liberală nu este decât o lectură, printre altele posibile, a acestui fapt şi a urmărilor politice care pot decurge din el.
Pentru a formula altcumva: societățile noastre sunt dotate cu o structură liberală, în funcție de orientarea lor istorică, de căutarea autonomiei pe calea efortului de auto-transformare şi de auto-producere.


PRIMA CRIZă A DEMOCRAȚIEI

Sub semnul liberal, democrația pătrunde încetul cu încetul în societățile europene în cursul secolului al XIX-lea, urmând o evoluție care poate fi rezumată în lărgirea democratică a guvernării reprezentative datorată sufragiului universal. Guvernarea reprezentativă se acomodează, în principiu, cu o versiune elitară, lăsând sarcina de a identifica interesul colectiv deliberării celor mai responsabili şi mai luminați dintre membrii săi. Dar, ținând cont de premisele sale, regimul liberal, aşa cum scrie la istorie, este menit să se dezvolte ca liberalism democratic, fiecare actor fiind recunoscut drept cel mai bun judecător al propriilor interese, iar reprezentarea fiind considerată cu atât mai eficace cu cât este cea a celor mai mulți autori ai istoriei comune. Această democratizare irezistibilă a regimurilor reprezentative este cea pe care o vedem triumfând în preajma anului 1900.
În acelaşi timp, apariția guvernului liberal-democratic va fi însoțită de o criză în care putem recunoaşte cea dintâi criză de creştere a democrației, cu o serie de trăsături distinctive care țin de faptul că este vorba de o criză a instalării. Ea creşte şi se conturează de-a lungul perioadei de răscruce 1880-1914; va izbucni imediat după primul război mondial, pentru a atinge apogeul în anii 1930.
Criză de creştere deoarece, pe de o parte, legitimitatea democratică pătrunde imbatabilă în fapte şi impune domnia maselor, în vreme ce, pe de altă parte, acest progres teoretic al autonomiei, garantat de către putere prin sufragiul universal, departe de a sfârşi într-o autoguvernare efectivă, conduce spre o pierdere a dominării colective. Regimul parlamentar se dovedeşte a fi deopotrivă înşelător şi impotent; societatea, măcinată de diviziunea muncii şi de antagonismul claselor, are înfățişarea unei dislocări; schimbarea istorică se sustrage oricărui control, pe măsură ce se generalizează, se accelerează, se amplifică. Astfel, în momentul în care oamenii nu mai pot nesocoti faptul că ei înşişi fac istoria, sunt nevoiți să mărturisească tocmai faptul că nu ştiu ce fel de istorie fac. Nu şi-au câştigat totala lor libertate de actori decât pentru a se scufunda în haos şi neputință față de ei înşişi. Apare o îndoială: ieşirea din religie ar putea să fi dat naştere unei societăți imposibil de ținut în frâu.
Tocmai în raport cu această imensă criză trebuie înțelese cele două mari fenomene politice ale secolului al XX-lea, care sunt chiar răspunsuri la această criză: irupția totalitarismelor şi apariția democrațiilor liberale.
Alternativa – pentru a o formula drept o alegere clară care desigur nu va fi fost – este următoarea: fie recucerirea şi construirea puterii democratice, ca putere de autoguvernare, în cadrul societății istoriei şi a articulațiilor sale liberale; fie desprinderea de articulațiile liberale pentru a recâştiga controlul asupra destinului colectiv, stăpânirea de sine fiind incompatibilă cu aceşti fermenți ai dezorganizării şi ai anarhiei care sunt libertatea societății civile şi libertatea indivizilor în sânul societății civile.
Deschiderii spre viitor, totalitarismele îi opun instaurarea unui regim definitiv; ezitărilor asociate reprezentării societății, acestea le substituie restaurarea primatului ordonator al politicului; în locul independenței indivizilor, ele instalează compactitatea maselor sau a comunității poporului. În realitate, ele revin sau încearcă să revină – pentru a folosi un limbaj laic – la societatea religioasă, la coerența şi la convergența componentelor acesteia. Este semnul că modelul ei era încă temeinic înrădăcinat în mințile omeneşti, în pofida repudierii oficiale, şi că mai continua să influențeze mersul colectivităților pentru a se prezenta drept un recurs în caz de nevoie.
Istoria confruntării dintre cele două opțiuni este arhicunoscută, dar ea capătă o nouă inteligibilitate de îndată ce este reaşezată în această perspectivă. Totalitarismele vor mânui hățurile în anii 1930, până la a lăsa să se creadă o vreme că era liberală burgheză ajunsese la capătul existenței sale, strivită fiind atât la dreapta, cât şi la stânga. Ulterior, după 1945, democrațiile liberale vor şti să se transforme într-un mod suficient de profund pentru a depăşi relele care fuseseră pe nedrept considerate incurabile. Vom asista, astfel, vreme de treizeci de ani, care sunt totodată şi anii unei creşteri excepționale, la o fază de reforme şi de consolidări ale regimurilor liberale democratizate prin sufragiul universal, fază care va conduce spre democrațiile liberale, aşa cum le cunoaştem astăzi. O fază de consolidare şi de stabilizare ce se va termina prin a le permite acestora să aibă câştig de cauză în fața a ceea ce mai rămânea din vechii adversari reacționari şi revoluționari. În 1974, începe să dea năvală, odată cu „revoluția garoafelor“ din Portugalia, ceea ce politologii au numit „al treilea val al democratizării“1. El va fi fatal dictaturilor care păstrau sechelele fascismelor în sudul Europei, înainte de a pătrunde în America Latină, pentru a culmina cu prăbuşirea regimurilor aşa-zisului „socialism real“.
Dar, în paralel cu această expansiune mondială, începând cam din acelaşi moment, regimurile democrației liberale stabilizate intră într-o fază de transformări interne considerabile, transformări care contribuie la mişcarea generală, deoarece corespund unei înțelegeri şi unei adânciri suplimentare a spiritului democratic. Numai că înaintarea victorioasă a democrației nu are niciodată loc fără dificultăți pentru democrație, lucru care va putea fi verificat încă o dată. Metamorfoza aceasta se va încheia, într-adevăr, în cursul anilor 1990, când triumful democrației se va fi consumat, când ea se va fi impus drept orizont de nedepăşit al timpului nostru şi drept singurul regim legitim imaginabil, pe fundalul unei a doua crize de creştere, asemănătoare, în conținutul său, celei dintâi, dar foarte diferită ca expresie. Această asemănare şi aceste diferențe urmează să fie clarificate în continuare.


SINTEZA LIBERALO-DEMOCRATICă

Această elucidare presupune, ca o condiție prealabilă, existența unei idei precise asupra punctului de plecare, adică a reformelor care au condus la stabilizarea formulei democrațiilor liberale de după 1945. Ansamblul lor constituie un răspuns sistematic la criza regimurilor liberale din care țâşnise valul totalitar. Reduse la esențial, ele reprezintă o injecție de forță democratică în societatea liberală. Lucru care ar trebui arătat în detaliu, grație unei întrepătrunderi subtile dintre politic, social-istoric şi drept. Ceea ce se prezintă, în termeni de regim, ca o combinație dintre un regim liberal şi un regim democratic se sprijină pe o îmbinare savantă şi complexă a trei elemente ale modernității autonome. Este motivul pentru care suntem îndreptățiți să vorbim despre sinteza liberalo-democratică drept regimul nostru mixt.
Aceste reforme s-au desfăşurat în trei direcții principale. Mă voi mulțumi să reamintesc inspirația lor generală, pentru a le scoate la lumină mizele.

1. Inițial, ele au fost reforme politice, menite să răspundă neputinței parlamentare şi slabei reprezentări, mai ales pe calea unei reevaluări a rolului puterii executive în sânul regimului reprezentativ. Este, în cele din urmă, cel care îndeplineşte cel mai bine această funcție enigmatică numită reprezentare. Scoțându-l în evidență, nu doar eficacitatea forței publice creşte, ci li se dă cetățenilor posibilitatea de a se regăsi, cât de cât, în acțiunile regimului.
2. Au fost, apoi, o serie de reforme administrative care au pus pe picioare, cu un întreg aparat de servicii publice, un aparat de coordonare şi de previziune destinat să facă față pilotajului inconştient şi dezarmării în fața anarhiei piețelor care constituiau specificitatea Statelor liberale. Acestea vor putea să se sprijine, de acum înainte, pe forța mijloacelor de cunoaştere ale societății, de organizare a existenței colective şi de evoluție a procesului de transformare. Schimbarea cu origini nenumărate devine inteligibilă şi controlabilă din punct de vedere al comunității politice.
3. În sfârşit, aceste reforme au constat – iar acesta este aspectul lor cel mai cunoscut – în transformări sociale pe care le putem aşeza la căpătâiul edificării Statelor-providență. Acțiunea are o dublă perspectivă: Statul social nu este doar un instrument de protecție a independenței reale a indivizilor împotriva vitregiilor naturii care îi amenință (boala, şomajul, bătrânețea, sărăcia), ci este şi un instrument al examinării societății în ansamblul ei şi al controlului organizării sale din punct de vedere al justiției. Nu pretinde că va face instantaneu ca societatea să fie justă, ci propune un cadru care să permită dezbaterea pe acest subiect într-un mod operatoriu.

Rezultatul de ansamblu al acestor vaste transformări este o împletire a dinamicii istorice cu forța reînnoită a Statului şi un drept al indivizilor redefinit în dimensiunea lui concretă. Libertatea liberală este respectată. Ea este chiar amplificată, tocmai prin mijloacele puse la dispoziția atât a libertăților personale, cât şi a libertății de invenție şi de autoconstituire a societăților civile. Dar, de data aceasta, ea este dotată cu o expresie politică în stare să dea contur guvernării de sine a comunității istorice recunoscute astfel în forța sa creatoare. Fapt care face ca libertatea liberală să se ridice cu adevărat la nivelul libertății democratice. De la liberalismul democratic vom fi trecut la democrația liberală, în deplinătatea acestei noțiuni.
Adevărul este că aceste mari reforme aduse imediat după cel de-al doilea război mondial s-au dovedit a fi remarcabil de eficace, pe termen mijlociu, în obținerea asentimentului populațiilor. Ele au înlăturat, puțin câte puțin, temerile şi refuzurile care au părut o vreme, în toiul tulburărilor din anii 1930, că vor copleşi regimurile liberale, condamnate la ceea ce părea a fi o slăbiciune iremediabilă. Ele au dus la o raliere la democrație suficient de profundă, mergând, odată cu mijlocul anilor 1970, în inima unei grave crize economice. Criza care a survenit după crahul din 1929 a condus la paroxismul refuzurilor revoluționare; criza de după şocul petrolier din 1973 a fost marcată de abandonul speranțelor revoluționare şi de compromiterea promisiunilor totalitare.


EXPANSIUNEA AUTONOMIEI

Dincolo de dereglarea mecanismelor economice, această criză se va dovedi a fi fost, din aproape în aproape, semnalul unei schimbări a lumii, inclusiv în accepția literală a cuvântului, o schimbare în geografia mondială, o schimbare a bazei materiale a societăților noastre, a capitalismului, a sistemului tehnic. De la sfera economică, schimbarea va trece spre sfera politică. Spiritul măsurilor de reglementare şi de liberalizare adoptate pentru a relansa creşterea economică va pătrunde în domeniul instituțiilor publice, având efecte puternice. Echilibrul sintezei dintre dimensiunea democratică şi dimensiunea liberală, la care se ajunsese destul de greu la începutul anilor 1970, se va destrăma în favoarea unei hegemonii reînnoite a dimensiunii liberale.
Această renaştere deopotrivă practică şi ideologică a liberalismului, după o îndelungă eclipsă, reprezintă aspectul cel mai vizibil al răsturnării radicale a peisajului colectiv în perioada din urmă. Dar semnificația fenomenului este cu mult mai adâncă. Inflexiunea ideologică nu constituie decât partea vizibilă a unei mutații de ansamblu care îşi are originea într-o reînviere a procesului de ieşire din religie. Numai din această perspectivă este cu putință recunoaşterea tuturor dimensiunilor sale. Desprinderea de structurarea religioasă era departe de a fi fost încheiată. Ea putea să pară astfel din punctul de vedere al regulilor explicite guvernând activitatea colectivă; nu era însă şi din punctul de vedere al mecanismelor interne şi al presupozițiilor tacite ale vieții în societate. Tocmai rezerva aceasta ascunsă fusese exploatată de religiozitățile totalitare. Or, rezultatele spectaculoase în materie de concretizare a autonomiei, rezultate obținute după faza de consolidare din anii 1945-1975, au creat condițiile unui pas suplimentar. Au pus bazele şi acumulat mijloacele unei noi faze de expansiune a organizării conform autonomiei. Aceasta se traduce prin noi dezvoltări ale celor trei vectori ai săi, dezvoltări care pun în dificultate combinațiile şi compromisurile anterior stabilite între ei. Unul dintre vectori, cel al dreptului, pare să aibă întâietate asupra celorlalți şi să-şi impună legea în mod hegemonic. În bună parte, avem de-a face aici doar cu un efect de optică. În realitate, există o adâncire simultană a politicului, a dreptului şi a istoriei. Dar statutul şi aparența pe care adâncimea lor o conferă politicului şi istoriei le ascunde, am spune, vederii. Statul-națiune este mai structurant ca niciodată, doar că acest lucru se întâmplă pe un dispozitiv infrastructural şi pe un fundal de atenuare a ceea ce structura religioasă îi atribuise ca transcendență imperativă, aşa încât retragerea atribuțiilor sale anterioare apare drept o rătăcire (în vreme ce, de fapt, dacă a încetat să mai domine economia, este pentru a-i servi şi mai mult ca suport). Dar aşa stau lucrurile: cu cât rolul său este mai important, cu atât el este mai puțin vizibil. La fel, sentimentul de accelerare a istoriei nu a fost niciodată mai răspândit, şi pe bună dreptate, indiferent cât de inadecvată ar fi expresia acestuia. Amplificarea acțiunii istorice este, într-adevăr, remarcabilă. Doar că această aprofundare a orientării productive către viitor are drept rezultat de a ni-l face ireprezentabil, mascând totodată şi trecutul. Ne închide într-un prezent perpetuu, rupând toate punțile dintre timpuri. Din clipa în care orientarea istorică predomină într-un mod neegalat până atunci, totul se petrece ca şi cum istoria nici n-ar mai exista. Doar elementul dreptului este cel care răzbate în peisajul colectiv. Acesta, în schimb, ocupă cu superbie poziția de frunte. Vizibilitatea sa îi conferă o preponderență sporită. Este instanța dominantă a configurației actuale. Îi dă ofensivei liberale culoarea politică, punând accentul pe exercitarea drepturilor individului cel puțin la fel de mult ca pe aptitudinile de inițiativă ale societății civile. Putem dezbate îndelung ca să aflăm ce anume cântăreşte mai greu, la urma urmei, dintre toate forțele care modelează lumea noastră, de la libertățile economice până la politica drepturilor omului. Pentru dezbaterea de față, este suficient să remarcăm solidaritatea dintre ele.
Una dintre expresiile cele mai surprinzătoare ale schimbării de direcție în raport cu marea perioadă de organizare de după război a fost, într-adevăr, relansarea procesului de individualizare. În vreme ce erau invocate doar masele şi clasele, individul fiind urmărit numai şi numai prin intermediul grupului, societatea de masă a fost răsturnată din interior de un individualism de masă, desprinzând individul de apartenențele sale. Fenomenul ilustrează modul în care discontinuitatea noii perioade se situează în continuitatea perioadei anterioare. Această disociere generalizată ar fi fost de neconceput în absența imensului efort de construire a individului concret – efort depus de Statul social. În linie directă, ea este moştenitoarea dispozițiilor protectoare şi promoționale ale Statului social. Dar apare pentru a le aplica o răsucire care conduce pe o cale cu totul diferită, redându-i individului abstract locul cuvenit, pe baza datelor dobândite de individul concret. Cucerirea drepturilor reale se prelungeşte prin reabilitarea drepturilor care păruseră formale şi prin reactivarea exigențelor formulate în numele lor.
Consacrarea mişcării în această direcție va fi încoronarea fastuoasă a individului de drept şi a drepturilor omului de-a lungul anilor 1980. Se va întâmpla chiar să existe şi o dată istorică pentru a da un suport simbolic acestei încoronări. 1989 va rămâne drept confirmarea ironică a caracterului de nedepăşit al cuceririlor revoluției burgheze, două secole mai târziu, în perspectiva prăbuşirii pretinsei sale depăşiri. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că nu s-a petrecut nimic important de-a lungul acestor două secole, nici că această făptură de drept care revine pe scena publică este aceeaşi cu cetățeanul din 1789. Nici vorbă să fie aşa. Problema noastră este tocmai să înțelegem în ce fel drumul parcurs schimbă condițiile de funcționare a democrației, până la a face din fundamentul său natural însăşi sursa tuturor problemelor sale.


DEMOCRAȚIA DREPTURILOR OMULUI

Anvergura istorică a acestei canonizări merită îndelung subliniată. Datorită acestei reveniri a individului de drept, democrația devine irevocabil ceea ce nu fusese niciodată cu adevărat, în afară de tentativa inaugurală şi scurtă a Revoluției franceze: o democrație a drepturilor omului. Din depărtare, ea se revendica, desigur, de la acestea, după cum, la modul negativ, se străduia să le prezerve, sub forma unor garanții personale, în sfera judiciară. Dar, dacă era un lucru de la sine înțeles, odată cu impunerea autorității istoriei, în secolul al XIX-lea, acesta era faptul că, în abstracția lor de modă veche, reprezentau principii tot atât de inoperante pe cât erau de venerabile. Se înțelegea de la sine că acțiunea politică trebuia să se ghideze în funcție de cunoaşterea concretă a societății şi a dinamicilor acesteia dacă voia să fie eficace. Lucru în privința căruia evoluția drepturilor personale sub forma drepturilor sociale în sânul Statului-providență adusese cea mai convingătoare dovadă. În raport cu această eclipsă de două secole, trebuie apreciată anvergura exploziei ai cărei martori tocmai vom fi fost. Democrația revine la şcoala temeiurilor sale pentru a le conferi, de această dată, o transpunere pozitivă. Această reînsuşire a devenit posibilă printr-o schimbare intervenită în statutul drepturilor omului, statut care le coborâse, încetul cu încetul, din cerul idealului pe pământul practicabilului, de-a lungul unei istorii subterane a cărei țâşnire la lumina zilei constituie o dată însemnată în lunga istorie a dreptului natural. Totul s-a petrecut ca şi când ficțiunea stării de natură ar fi devenit realitate, ca şi când norma primordială definită conform timpului de dinaintea societății s-ar fi contopit cu starea socială. Niciun obstacol, prin urmare, pentru ca drepturile pe care omul le deține în virtutea naturii sale să predomine şi să fie aplicate fără a mai întâlni vreo piedică. Ele sunt concepute nu doar pentru a orienta acțiunea colectivă, ci pentru a o determina.
Aceasta este originea enigmaticii răsturnări a Democrației împotriva ei înseşi, aşa cum am propus să fie numită, care o face să dea înapoi pe măsură ce înaintează, care o goleşte de substanță în chiar clipa aprofundării sale. Căci efectele politice ale acestei accepții juridice reînnoite a democrației sunt considerabile. Noțiunea de Stat de drept capătă, în conjunctura de față, un relief ce depăşeşte cu mult accepția tehnică în care era cantonată. Ea tinde să se confunde cu ideea însăşi de democrație, asimilată salvării libertăților private şi respectului procedurilor care conferă temei expresiei lor publice. În mod semnificativ, accepția spontană a cuvântului democrație s-a schimbat. În înțelesul de toate zilele, el are altă încărcătură decât cel pe care i-l atribuiam odinioară. De unde, pe vremuri, desemnase forța colectivă, capacitatea de autoguvernare, el nu mai trimite astăzi decât la libertățile personale. Este socotit a merge în sensul democrației tot ceea ce consolidează locul şi rolul prerogativelor individuale. O viziune liberală a democrației a înlocuit noțiunea clasică. Piatra de încercare în această privință nu mai este suveranitatea poporului, ci suveranitatea individului, definită de posibilitatea ultimă de a învinge, dacă este necesar, forța colectivă. De unde, din aproape în aproape, promovarea dreptului democratic antrenează şubrezirea politică a democrației. Pe scurt: cu cât democrația domneşte mai bine, cu atât ea guvernează mai puțin.
Efectele acestei contradicții lăuntrice pot fi depistate pe două planuri, dacă încercăm să le detaliem. La suprafață, se manifestă printr-o autorestricție a domeniului politic al democrației. Se traduc, în profunzime, printr-o repunere sub semnul întrebării a înseşi bazelor pe care se sprijină exercitarea sa.


O DEMOCRAȚIE MINIMALă

Eclipsarea suveranității poporului în beneficiul suveranității individului conduce inexorabil, tocmai datorită acestui lucru, înspre o democrație minimală. Nu este vorba de a opune, în mod naiv, cele două noțiuni. Ele sunt legate printr-o articulație subtilă care constituie cheia de boltă a regimurilor noastre şi care justifică folosirea expresiei „democrație liberală“ în toată rigoarea acesteia. Aşa cum indică numele, ea prezintă două fețe asociate şi distincte: se sprijină pe drepturile fundamentale ale persoanelor şi pe libertățile publice care le prelungesc, şi constă în exercitarea forței colective, adică în convertirea libertăților individuale în autoguvernare a ansamblului. Guvernare care nu poate să se exerseze decât în respectul riguros al acestor libertăți, de vreme ce este concepută tocmai pentru a le exprima, dar care reprezintă o putere distinctă şi superioară, în care libertățile individuale îşi găsesc împlinirea, întrucât ele acced nu doar la demnitatea de părți ale întregului, ci şi la răspundere față de destinul comun. Problema constitutivă şi permanentă a democrației liberale este aceea de a asigura hibridarea echilibrată a acestor două ordini de exigență. Această a doua dimensiune a puterii tuturor este cea care ajunge să fie aproape ştearsă în beneficiul celei dintâi: libertatea fiecăruia. Ea nu mai este înțeleasă drept o extensie necesară a dispunerii de sine, decât sub unghiul protecției pe care ea este susceptibilă să i-o garanteze (iată de ce extensia cererii adresate Statului social poate însoți reducerea unor prerogative politice recunoscute guvernărilor). În rest, ambiția de a stăpâni şi de a conduce ansamblul tinde să fie respinsă din pricina exteriorității sale autoritare. Însuşi comandamentul general al legii ajunge să apară drept duşman al ireductibilității drepturilor. Totul se petrece ca şi când ar fi necesară cât mai puțină putere socială posibilă pentru a obține maximum de libertate individuală.
Inflexiunea nu este, poate, nicăieri mai sensibilă ca în Franța, unde Republica prinsese rădăcini în jurul unui extrem de exigent ideal al suveranității colective. Iar acest lucru în funcție, pe de o parte, de moştenirea unei îndelungate tradiții de autoritate statală şi, pe de altă parte, de confruntarea cu Biserica catolică, care a determinat-o să dezvolte o viziune maximalistă a autonomiei democratice în fața sperietorii teocratice. A rezultat de aici o separație ierarhică deosebit de pronunțată între sfera cetățeniei publice şi sfera independenței private. De aici şi bascularea care ne-a făcut să trecem de la o democrație a publicului la o democrație a pri­va­tu­lui, resimțită cu o mai mare acuitate decât în alte părți. Inversiunea pri­o­rității care situează sfera publică în dependența sferei private, retrăgându-i preeminența de principiu, este trăită ca fiind destabilizantă în raport cu o reprezentare a politicului puternic fixată.
Noul ideal operațional al democrației, care nu are nevoie să fie explicit pentru a funcționa, se rezumă la coexistența procedurală a drepturilor. Cum poate fi asigurată composibilitatea reglată a independențelor private în aşa fel încât acestea să fie în măsură să aibă aceeaşi pondere în mecanismul deciziei publice? Aceasta este întrebarea. Or, mai multe drepturi pentru fiecare în parte, într-un asemenea cadru, înseamnă mai puțină putere pentru toți împreună. Iar dacă nu vrem, în modul cel mai strict, decât plenitudinea drepturilor fiecăruia, în final nu mai există niciun fel de putere a tuturora. Posibilitatea însăşi a unui asemenea lucru, cu tot ceea ce faptul acesta implică în privința întregului ca atare, se vede exclusă din capul locului. Comunitatea politică încetează să se mai guverneze. Ea devine, în sens strict, o societate politică de piață. Adică: nu o societate în care piețele economice controlează opțiunile politice, ci o societate al cărei mod politic de funcționare însuşi împrumută din economie modelul general al pieței, astfel încât forma sa de ansamblu se prezintă drept rezultanta inițiativelor şi a revendicărilor diferiților actori, în urma unui proces de agregare autoreglat. Rezultă de aici o metamorfoză a funcției guvernanților. Aceştia nu mai fac decât să vegheze ca regula jocului să fie prezervată şi să asigure buna desfăşurare a procesului. Le revine să opereze arbitraje şi să faciliteze compromisurile apărute din dinamica pluralismului intereselor, a convingerilor şi a identităților. Aceasta este mutația, în raport cu ideea clasică de guvernare, pe care o înregistrează termenul în vogă de „guvernanță“. Există, aici, o imensă ambiție care stă ascunsă în spatele modestiei afişate: aceea a unei politici lipsite de putere – nici mai mult, nici mai puțin. O ambiție care antrenează automat un doliu, nu mai puțin semnificativ, despre care nu se poate spune că ar fi limpede asumat, doliul a ceea ce îngăduie puterea, anume modelarea, în timp, a comunității omeneşti prin reflecție şi prin voință.
În realitate, aşa cum puterea nu dispare după voință, aşa cum există, totuşi, mereu o guvernare, fie ea şi limitată, redusă în putința ei directoare, şi aşa cum, de altfel, indivizii şi grupurile societății civile nu se au în vedere decât pe ei înşişi şi preocupările lor proprii, evacuând punctul de vedere al ansamblului, fie el chiar restrâns la o coordonare funcțională, la personalul politic, tot aşa rezultă şi oligarhizarea crescândă a regimurilor noastre. La o primă vedere, ea este paradoxală, deoarece apare în miezul unei efervescențe protestatare alimentate de inepuizabila apărare şi ilustrare a cauzelor particulare. Închiderea în sine nu implică însă nicidecum pasivitatea în fața autorităților; tocmai dimpotrivă: ea este funciar revendicativă. Se potriveşte, structural, cu pretenția de a obține un loc legitim pentru particularitatea pe care o aperi în interiorul acestui ansamblu al cărei supravegheri este lăsată pe seama elitelor conducătoare. Activismul îşi face loc în chiar interiorul renunțării. Iată de ce, la urma urmei, această mobilizare permanentă, departe de a amenința oligarhia dominantă, nu încetează să-i consolideze acesteia poziția, oricâte vor fi fost piedicile circumstanțiale pe care i le va fi pus în cale. Ceea ce nu înseamnă că elitele respective ar dispune cumva de vreun plan al ansamblului. Dar, dincolo de faptul că deciziile pe care le iau sfârşesc, adunându-se, prin a-i ține locul, într-un context al mondializării, solidaritatea cu cele asemănătoare, precum şi consensul tehnic care se degajă de aici le servesc drept ghid. Este celălalt aspect al guvernanței – convergența opțiunilor la scară internațională, tainic secretată de conivența celor care guvernează. Aşa încât acest univers de societăți pe care îl credeam imposibil de guvernat se dovedeşte a fi, în cele din urmă, guvernat cu destulă fermitate. Este, nici mai mult, nici mai puțin, orânduit de un fascicul de opțiuni care angajează forma de ansamblu a comunităților politice şi viitorul acestora, dar a căror înfățişare esențială scapă deliberării publice, fără posibilitatea de a li se imputa responsabilități bine definite. De aici sentimentul generalizat al deposedării, sentiment care tulbură democrația drepturilor. Mecanismul său adânceşte prăpastia dintre elite şi popoare; alterează inexorabil încrederea popoarelor în oligarhiile față de care le împinge să se supună. Dar reacțiile populiste pe care le declanşează în schimb nu sfârşesc decât prin a consolida situația pe care acestea o denunță. Democrația minimală este o democrație cu atât mai neliniştită şi nemulțumită de ea însăşi, cu cât este închisă într-un cerc care o lipseşte de mijloacele de a se îndrepta.
Iată deci cum o aprofundare incontestabilă a democrației se poate solda cu golirea acesteia de conținut.


O CRIZă A FUNDAMENTELOR

Dar acest lucru nu este tot. Mai există un al doilea nivel al tulburării democrațiilor, şi mai adânc acesta, care priveşte nu atât mecanismul lor intern, cât mai ales cadrul lor de exercitare. Aici căpătă cu adevărat greutate noțiunea de democrație împotriva ei înseşi.
În anumite privințe, ne putem îngădui să credem că suntem martorii unui proces de corodare a bazelor funcționării democrației. Dincolo de autorestricția pe care şi-o impune sieşi, democrația cade pradă unei autodistrugeri line, care îi lasă principiul intact, dar care tinde să o lipsească de efectivitate.
Universalismul fundamentelor care caracterizează democrația o determină, într-adevăr, să se disocieze de cadrul istoric şi politic în interiorul căruia s-a făurit ea – Statul-națiune, pentru a simplifica –, dar, mai general, de orice cadru de exercitare, care este, prin definiție, mărginit. În mod ideal, ea s-ar dori fără teritoriu şi fără trecut. Logica dreptului o incită să refuze
să-şi recunoască o înscriere în spațiu, ale cărui limite sunt o ofensă adusă universalității principiilor de la care se revendică ea. Aşa încât, pe aceeaşi linie, ea respinge şi inserția într-o istorie care ar face-o dependentă de o particularitate nu mai puțin insuportabilă. Cu alte cuvinte, democrația ajunge să nu mai poată să-şi asume condițiile care i-au dat naştere. În ultimă instanță, ea respinge, în mod categoric, ideea că ar fi putut să aibă un început. Ajunge să se privească pe ea însăşi ca pe o evidență naturală, față de care geografia şi istoria reprezintă un scandal de neînțeles. Cum s-ar putea, oare, ca ea să nu fi ocupat dintotdeauna şi pretutindeni o poziție predominantă? Trecutul omenesc şi diversitatea sa civilizațională sunt aruncate în uniformitatea unei barbarii lipsite de interes, de vreme ce sunt ininteligibile. Această dezrădăcinare face ca democrația să supraviețuiască, în realitate, de pe urma unei genealogii despre care ea nu vrea să ştie nimic şi ale cărei împliniri nu mai este preocupată, prin urmare, să le transmită.
În acelaşi fel, şi cu efecte chiar mai directe, democrația ajunge să întoarcă spatele instrumentului capabil să transfere în realitate opțiunile colective. Orice formă de putere ajunge să-i fie suspectă în raport cu ideea dreptului căruia înțelege să i se conformeze. Paradox suprem, ea devine antipolitică. Din punct de vedere istoric, democrațiile s-au constituit pe baza cuceririi puterii publice de către membrii corpului politic. Au presupus formarea unui Stat de tip inedit, în care comunitatea cetățenilor putea să se recunoască şi să se proiecteze, şi a cărei putere legitimă o punea în slujba sa. Noul lor ideal este să neutralizeze puterea – oricare ar fi aceea – în aşa fel încât să aşeze suveranitatea indivizilor la adăpost de orice atingere. Aici trebuie căutată rațiunea profundă a zguduirii Statelor şi a principiului autorității indivizilor în democrația de astăzi. Ea merge mult mai departe decât simpla retragere a acestora din atribuțiile economice. Vine din încețoşarea naturii lor şi a rolului pe care ei îl joacă în spiritul popoarelor. Adevărul este că funcția lor de vectori operatori ai guvernării în comun nu mai este înțeleasă. Acțiunea lor este lovită de o ilegitimitate difuză printr-o bănuială structurală de arbitrar.
Democrația drepturilor omului ajunge, astfel, într-o pantă accentuată, să se lipsească de instrumentele practice de care ar avea nevoie pentru a deveni efectivă. De aici şi dureroasa descoperire a neputinței publice de care se izbeşte în permanență. Însă chiar ea este aceea care secretează o atare neputință. Desigur, în parte, neputința provine şi din afară; desigur, ea depinde, într-o oarecare măsură, de mult prea celebrele „constrângeri exterioare“. Dar, în linii mari, vine din interior. Ideea că democrația se iveşte din ea însăşi îi interzice să admită mijloacele propriei concretizări; o condamnă la evaziunea în virtual.
În felul acesta, prezenta criză a democrației ar merita numele de criză a fundamentelor democrației. O criză a fundamentelor al cărei resort nu este altul decât scoaterea în evidență a fundamentelor de drept ale democrației. Fundamente juridice confruntîndu-se cu fundamente istorice sau politice: aceasta este lupta intestină cu totul specială care determină, din nou, ca regimul libertății să fie unul problematic, făcând ca autonomia să devină potențial imposibil de guvernat. Lărgirea şi aprofundarea structurării autonome a lumii uman-sociale au condus la o democrație a drepturilor omului care, în modul ei actual de funcționare, tinde să nege, ba chiar să dizolve condițiile practice de exercitare. În acest mod mi se pare că trebuie să fie înțeleasă sursa misteriosului marasm care afectează regimurile noastre, împărțite cum sunt între o reînnoită întemeiere pe principiile care trebuie să le ghideze şi o inedită incertitudine în privința punerii acestora în practică.
Dar, cercetată în lunga perspectivă a devenirii moderne, criza mai poate fi analizată şi în alți termeni. Ea se prezintă tipic drept o problemă de conciliere a celor trei elemente ale societăților post-religioase, dintre cei trei vectori ai autonomiei. Ea reprezintă o criză a regimului nostru mixt. Cea din urmă cucerire a revoluției moderne a propulsat dreptul pe o poziție dominantă şi călăuzitoare, descalificând politicul şi aruncând într-un con de umbră social-istoricul, – politicul fără de care dreptul rămâne un ideal lipsit de corp, şi social-istoricul în absența controlului căruia dreptul ajunge să domnească într-o totală ignorare a efectelor sale reale. De aici şi contradicțiile permanente prin care se soldează această unilateralitate. Căci se mai întâmplă ca ceea ce nu este luat în considerație de către optica dominantă să existe totuşi la fel de bine, inclusiv (în mod inconştient) pentru cei care nici nu vor să audă de aşa ceva. Cei mai îndârjiți fanatici ai dreptului nu încetează nici ei să invoce, fără să vrea, tocmai politicul de care, altminteri, ar dori să se descotorosească. După cum sunt nevoiți să constate că normele al căror sens au impresia că îl cunosc capătă o însemnătate cu totul neaşteptată, uneori tocmai datorită desfăşurării sociale efective în care ele se înscriu. Dacă ar fi să vorbim concret: pe tăblița dreptului stă înscrisă legea economiei, nu fără a influența în chip notabil imaginea puterii şi a libertăților individului. Aceste discordanțe continue ajung să înrădăcineze imaginea unei societăți menite să se ignore, a unui colectiv care se sustrage oricărui control şi a unei democrații imposibile, în ultimă instanță, în înțelesul deplin al acestui cuvânt. Cum ar mai putea această comunitate politică de nedominat, câtă vreme este mereu asaltată de solicitări incompatibile, presupunând că ea mai există încă, cum ar mai putea fi deci capabilă de vreo oarecare alegere de ansamblu? Ceea ce ne conduce la ideea unei democrații minimale pe o altă cale: în acest univers în mod evident sustras controlului nostru, protecția libertăților individului privat este singura accepție care poate, în mod plauzibil, prezerva ideea democratică. Scepticismul față de puterea colectivă se întâlneşte cu dogmatismul în privința legitimității depline şi exclusive a prerogativelor personale.
SPRE RECOMPUNERE

Interesul perspectivei constă în faptul de a scoate la lumină instabilitatea funciară a configurației actuale. Ea dă la iveală amploarea contradicțiilor apărute în ceea ce nu ar trebui privit decât ca o tendință dominantă – o tendință care nici nu reprezintă întregul realității societăților noastre, nici nu este singura tendință care se manifestă în interiorul lor. Hegemonia unilaterală a elementului dreptului nu este chiar ultimul cuvânt al istoriei. Este doar un moment al lungului parcurs străbătut de societatea autonomă, un moment de dezechilibru având nevoie de restabilirea echilibrului dintre cele trei elemente care trebuie să se întrajutoreze pentru a avea o democrație coerentă. Termenii problemei care ni se pune, fiind vorba despre găsirea unei ieşiri din criza de față, sunt cât se poate de limpezi. Ei se reduc la posibilitatea de a negocia un compromis – cu toate limitările reciproce pe care acest lucru le presupune – între logica individului de drept, dinamica social-istorică şi forma politică a Statului-națiune (formă a cărei metamorfoză o vedem derulându-se prea repede, în spațiul european, datorită apariției unei federații de State-națiune, care echivalează cu o dispariție).
Nu vom mai insista asupra posibilităților de mişcare pe care le-au dobândit indivizii. Există, de asemenea, un mare grad de ireversibil în emanciparea societăților civile (şi a societăților economice, în sânul acestora). În sfârşit, trebuie spus că nu avem alte fundamente disponibile decât drepturile omului. Nu este vorba de a critica drepturile omului, după cum nu este vorba nici de o critică adusă individualismului. Ci despre limpezirea lor. Anume faptul de a arăta indivizilor că libertatea lor nu-şi câştigă înțelesul ei veritabil decât în cadrul unei guvernări în comun ale cărei baze şi condiții sunt bine percepute. Ceea ce presupune înscrierea libertății într-o ordine politică asumată ca atare şi plasarea reflecției controlate asupra istoriei în chiar centrul deliberării publice.
Nu este câtuşi de puțin nevoie să căutăm foarte departe motorul susceptibil de a conduce spre o asemenea evoluție. Acesta nu se află altundeva decât în puternicele frustrări pe care situația actuală o implică la indivizii presupuşi a fi marii ei beneficiari. La ce bun să fii încoronat drept actor suveran, dacă îți este nesocotită propria identitate, aşa cum a fost ea modelată de istorie, şi dacă eşti hărțuit de o evoluție a cărei direcție nu o mai înțelegi, după cum nu mai vezi nici mijloacele de a-i face față? Neputința colectivă este greu de suportat, chiar de către individualiştii cei mai aprigi, şi poate mai ales de către ei, la urma urmei, atunci când, la toate acestea, se mai adaugă şi deposedarea intimă. Paradoxul unei libertăți lipsite de putere devine, la un moment dat, insuportabil. Nu poate decât să ducă, mai devreme sau mai târziu, la ideea că doar guvernarea în comun conferă deplin înțeles independenței individuale.
La aceşti factori ai mobilizării subiective care țin de contradicțiile strict interne ale jocului democratic, mai trebuie adăugate, desigur, provocările obiective pe care le au de înfruntat societățile noastre, şi care vor avea grijă să confere exigenței de stăpânire colectivă un conținut presant. Ajunge să evoc zidul ecologic spre care ne trimite accelerarea mişcării economiei, pentru a scoate în evidență revizuirile dureroase care se configurează față de credința, dominantă astăzi, în magia unor normalizări automate. În realitate, constrângerea ecologică, tot ceea ce reprezintă ea ca obligație de a produce natura, nu este decât ilustrarea cea mai vizibilă a unei constrângeri generale în care ansamblul condițiilor existenței noastre, pe care le luam drept date, trebuie să devină intenționate. O situație în care nicio resursă a inteligenței şi a puterii colective nu va fi de prisos.
Tot atâtea motive care mi se par a justifica un pesimism pe termen scurt şi un optimism pe termen lung, dacă mi se îngăduie să reiau această formulă chiar în acest loc. Pe termen scurt, după toate probabilitățile, în stadiul în care ne aflăm, criza nu poate decât să se agraveze. Încă nu s-a încheiat descompunerea fostelor echilibre şi a elanurilor factorilor noi. Pe termen lung, însă, sunt motive întemeiate pentru a crede că se poate trece peste actuala criză de creştere. Iar în acest sens pledează nu doar exemplul trecutului, ci şi unele semne, multe la număr, care indică faptul că mecanismul de recompunere se află deja în lucru, cu toate că doar într-un mod embrionar.
Avem, prin urmare, o întemeiere rațională atunci când afirmăm că democrația anilor 2000 este superioară celei a anilor 1900. Nu mi se pare nechibzuit să cred că democrația anilor 2100 ar putea fi o democrație substanțial perfecționată în raport cu cea pe care o cunoaştem astăzi. Nu ne rămâne decât să lucrăm în acest sens.
MARCEL GAUCHET


Referința originalului francez: Marcel Gauchet – La démocratie d’une crise à l’autre, Nantes, Éditions Cécile Defaut, 2007, 54 p. in 12° şIlustrația copertei: Democrația franceză nelimitată, şcoala engleză, sec. al XVIII-leaț.





Notă biobibliografică

După cum o mărturiseşte adesea el însuşi, parcursul intelectual al lui Marcel Gauchet prezintă interes doar în măsura în care este cel al unei generații întregi apărute în spațiul public după anul 1968. Închiderea într-o singură disciplină (în speță, istoria sau filosofia) nu este relevantă: Gauchet urmează tradiția gânditorilor pentru care contemporanul reprezintă o sursă de inspirație şi de teoretizare, fără vreo restricție a curiozității intelectuale şi, desigur, fără a nesocoti acel du-te-vino continuu între prezent şi trecut pe care îl articulează îndeobşte cunoaşterea istorică. Cu alte cuvinte, modul însuşi de a problematiza duce, inevitabil, la integrarea altor ştiințe (a psihologiei, de pildă, în cazul lui Gauchet), recunoscând (dar fără a o absolutiza), legitimitatea frontierelor disciplinare.

Născut în 1946, într-o familie ataşată spiritului şi modelului patriotic impus de generalul Charles de Gaulle, Marcel Gauchet primeşte o educație clasică, înțelegând prin aceasta, în Franța anilor cincizeci, una catolică, bazată pe meritocrația de tip republican. Urmează, din anul 1961, cursurile şcolii de învățători din localitatea Saint-Lô (Normandia). Integrează prestigiosul liceu parizian Henri-IV şi clasa pregătitoare pentru concursul de la Şcoala Normală Superioară; îşi întrerupe studiile de la Henri-IV şi renunță la concurs pentru a se retrage să predea într-un gimnaziu din împrejurimile oraşului Caen. Anul 1966 este anul întâlnirii cu profesorul Claude Lefort (n. 1924), marxist fervent, discipol al lui Maurice Merleau-Ponty. Sub direcția acestuia, Marcel Gauchet îşi susține diploma de studii superioare, cu o lucrare despre Freud şi Lacan. Întâlnirea cu Lefort va avea o dublă semnificație: pe de o parte, va fi decisivă pentru orientarea ulterioară a lui Marcel Gauchet către filosofia politică; pe de altă parte, contactul direct cu militantismul de stânga, în perioada studenției la Caen (1966-1971), îl va prezerva de cele mai multe din erorile ideologice ale generației ’68. Acestui militantism, lecției marxiste a lui Lefort, leninismului revenit în arenă după Mai ’68, ca şi maoismului pe care îl execră, Gauchet le va răspunde căutând o alternativă teoretică în ceea ce, ulterior (în La condition politique), va numi antroposociologie transcendentală: articulația dintre umanitate şi societate, posibilitatea şi potențialitatea acestei articulații. Independența ideologică, dobândită relativ repede, îl va ține pe Marcel Gauchet departe de o catedră universitară. Urmează perioada slujbelor „alimentare­“, a anchetelor sociologice de teren. Între 1970 şi 1975, participă, alături de filosoful Marc Richir, la înviorarea revistei studențeşti Textures, care apărea la Bruxelles. Unul din primele articole de filosofie politică, «Sur la démocratie: le politique et l’institution du social», în care discută tezele lui Claude Lefort, va fi publicat în această revistă. Este, de asemenea, perioada în care o întâlneşte pe Gladys Swain (1945-1993), prin intermediul căreia ia contact cu metoda clinică şi mişcarea antipsihiatrică. Cea dintâi carte, La pratique de l’esprit humain. L’institution asilaire et la révolution démocratique, este scrisă în colaborare cu Gladys Swain şi apare la Gallimard, în anul 1980. Grație lui Claude Lefort, îl întâlneşte pe Fran­çois Furet, care îl sprijină în obținerea unui post la École des Hautes Études en Sciences Sociales (EHESS). Din mai 1980, la invitația lui Pierre Nora, devine redactor-şef al revistei Le Débat, tocmai înființată şi editată de Gallimard. Le Débat ia de la bun început distanță față de structuralism, față de Michel Foucault şi de autorii celor două colecții ale editurii Gallimard, «Bibliothèque des sciences humaines» şi «Bibliothèque des histoires». În anul 1989, Marcel Gauchet intră la Centrul de Studii Politice Raymond Aron, de la EHESS, alăturându-se, astfel, altor universitari de centru-stânga sau de centru-dreapta aflați în descendența directă a lui Raymond Aron (Monique Canto-Sperber, Jacques Julliard, Pierre Manent, Pierre Rosanvallon etc.). În anul 2007, primeşte Legiunea de onoare (ordinul de cavaler).

Marcel Gauchet este autorul unei opere considerabile; multe din articolele publicate în revista Le Débat au fost nuanțate şi dezvoltate în volumele apărute, în bună parte, la editura Gallimard.
Dintre cele mai importante:

• Le Désenchantement du monde. Une histoire politique de la religion, Paris, Éditions Gallimard, 1985.
• La Révolution des droits de l’homme, Paris, Éditions Gallimard, 1989.
• L’Inconscient cérébral, Paris, Éditions du Seuil, colecția «La Librairie du XXe siècle», 1992.
• Situations de la démocratie (cu Pierre Manent şi Pierre Rosanvallon), Paris, Éditions du Seuil, colecția «Hautes Études», 1993.
• Dialogue avec l’insensé – À la recherche d’une autre histoire de la folie (cu Gladys Swain), Paris, Éditions Gallimard, 1994.
• La révolution des pouvoirs. La souveraineté, le peuple et la représentation, 1789-1799, Paris, Éditions Gallimard, 1995.
• La religion dans la démocratie. Parcours de la laïcité, Paris, Éditions Gallimard, 1998.
• La démocratie contre elle-même, Paris, Éditions Gallimard, 2002.
• Le religieux après la religion (cu Luc Ferry), Paris, Éditions Grasset, 2004.
• La condition politique, Paris, Éditions Gallimard, 2005.
• La démocratie d’une crise à l’autre, Nantes, Éditions Cécile Defaut, 2007.
• L’Avènement de la démocratie, vol. I – La Révolution moderne, vol. II – La crise du libéralisme, Paris, Éditions Gallimard, 2007.

În limba română, volumul Le désenchantement du monde a fost tradus de Vasile Tonoiu, la Editura Ştiințifică din Bucureşti, sub titlul Dezvrăjirea lumii. O istorie politică a religiei (apărut în anul 1995).
La religion dans la démocratie a fost publicat de editura Humanitas în anul 2006, sub titlul Ieşirea din religie, în traducerea Monei Antohi.

Prezentare şi traducere de Luiza Palanciuc