Eseuri
Nicolae Stan
PROIECT DE SFERĂ PUBLICĂ SPECTRALĂ CONTEMPORANĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 5-6 / 2010
Spațiul public post-comunist românesc, vidat oficial, în comunism, de conținut vizibil, public, a fost marcat după „violența întemeietoare de drept” (Derrida) din 1989, în mod simbolic dar şi funcțional, vreme de 20 de ani, de următoarele sloganuri produse de persoane sau categorii sociale publice:
a) în domeniul moral-politic:
• „Acum nu e momentul!”(slogan general românesc, acceptat de inerția politică şi morală, care plasează întotdeauna în viitor necesitatea unei transformări radicale şi de principiu);
• „Lăsați-i să treacă, ei s-au demascat!”(mesaj lansat în ianuarie 1990, de către primul-ministru Petre Roman, cu privire la membri opoziției țărăniste, care s-au „devoalat” ca atare, aflați sub presiunea prezenței minerilor în propriul sediu de partid);
• „M-au învins structurile” (mărturisire fatalistă, aparținând Preşedintelui României Emil Constantinescu, în 2000, pentru a justifica neangajarea într-o nouă candidatură);
b) în domeniul economic :
• „Proprietatea privată este un moft” (replică aparținând primului Preşedinte al României postcomuniste, Ion Iliescu, la începutul anilor 1990);
• „Să tăiem coada câinelui dintr-o dată!” (îndemn liberalist, radical, la arderea etapelor în privatizarea economiei româneşti, aparținând viitorului magnat, Dinu Patriciu);
c) în domeniul cultural-educativ:
• „Un post de televiziune liber, asta în niciun caz!” (refuzul Preşedintelui Ion Iliescu la cererea țărănistului Ion Rațiu de înființare a unei televiziuni alternative);
• „Şcoala românească dă prea mulți filosofi şi prea puțini tinichigii!” (constatarea Preşedintelui Traian Băsescu, în anul 2009, pe care ulterior o retrage şi o re-amenajează, însă eterul o înregistrase);
d) în domeniul social:
• „Noi muncim, nu gândim!”(slogan general împărtăşit în anii ’90, al muncitorilor manifestanți ce se separă de intelectualii „elitişti”);
• „I.M.G.B. – face ordine!” (crezul muncitorilor imeghebişti, în 13 iunie 1990, împotriva prezenței studenților în Piața Universității, unde se aflau
într-o manifestație continuă pentru liberalizarea României).
Aceste formule lapidare, receptate ca memorabile de istoria noastră recentă, arată, într-un fel sintetic, net, viziunea clasei politice româneşti, concordantă cu aceea a unei părți majoritare a societății, referitoare la dezvoltarea generală a României. Constantele ei sunt însuşiri aproape clasicizate, precum : inerția conservatoare (în sens pur negativ, căci românii nu prea au ce valori din trecutul lor recent să conserve), gândirea totalizantă (lipsită de deschiderea către alternative, posibilități şi specific), anexarea la puterea politică în funcție (venită din tradiția suprapunerii sferei statului peste sfera societății), diabolizarea intelectualității înalte (inteligenția, respinsă pentru caracterul ei „neproductiv”).
Avem, în această prezentare, oglinda unei sfere publice lipsită de imaginație cognitivă, alergică la pluralitate şi individualitate, orientată către o unitate „de fier”, monologică şi monolitică. Sunt evidente influențele exercitate de vidarea spațiului public în comunism. Căci, românii, „aruncați” brusc după ’89 într-o societate nouă, se repliau, într-o lipsă de curaj funciară, pe pozițiile mentale ale vechii societăți.
Şi totuşi, sub presiunea interconectărilor ideale şi materiale cu „lumea civilizată”, cu mult efort mimetic dinspre Apus către Răsărit, ca şi sub influența grupărilor de societate civilă animate de către revoluționari sau reprezentanți ai intelighenției româneşti (Alianța Civică, Grupul pentru Dialog Social, Asociația Foştilor Deținuți Politici etc.), treptat, dar sigur, societatea românească va începe să se transforme din masă în public, într-un proces lent de diferențiere internă.
Noua sferă publică se constituie prin redescoperirea prezenței Celuilalt, în diferitele lui chipuri. Întâlnirea Altului ca un aproape, şi nu ca un inamic, a fost un eveniment social spectaculos, reanimat în mentalul românesc, după o lungă călătorie prin deşertul roşu, acolo unde Altul, în cel mai bun caz, era redus la tovarăşul de nădejde sacrificat la nevoie în interesul sacru al cauzei.
Formele re-descoperirii Celuilalt, după 1989, s-au configurat în următoarele ipostaze, prezente în spațiul public:
i) re-descoperirea energiei cuvintelor scrise, prin puterea presei scrise, receptată inițial ca infailibilă. Anii ’90 aduc în scena publică veritabile credințe şi ataşamente totale față de investigațiile sau demascările ziarelor „libere”. „Cozile” de la pâine şi carne din comunism s-au metamorfozat în cozi la informația prezentă în presă. Despre eventualul rol manipulator al ziarelor, încă nu se putea vorbi: credințele erau absolute, mirajul unității
într-un Adevăr complet era trăit ca realitate.
Altfel spus, românii-cititori-de-ziare ai anilor ’90, nu făceau diferența între propoziția de observație quiniană (Țesătura opiniilor) „Pisica stă pe covor”, infailibilă prin caracterul ei ostensiv, şi propoziția de non-observație „Pisica mea stă pe covor”, care nu presupune cu necesitate faptul că martorii ştiu ceva cu privire la proprietatea asupra pisicii… În consecință, românii imediat-postrevoluționari nu descoperă multiperspectivismul, deoarece ei îşi dădeau acordul absolut pentru toate propozițiile scrise în ziare. Deşi uneori enunțurile se contraziceau reciproc, ei nu sesizau inconsistența, şi, ca urmare, adevărurile ziarelor (Adevărul, laolaltă cu România liberă, Baricada etc.) erau evidente prin ele însele, precum enunțul „Apa este udă”.
ii) re-descoperirea perspectivelor, rezultate din săvârşirea propriilor alegeri, proces care începe să diferențieze unitatea inițială, în intimitatea ei. Noua putere politică instalată era încă susținută majoritar, dar ea era parțial negată şi corijată de opoziție reînviată prin reorganizarea partidelor istorice: PNȚ, PNL. Însă nostalgia creditării totale a puterii politice se reflectă în ideea existenței cu necesitate a unei „opoziții constructive”, care să ajute extercitarea puterii de către partidul majoritar: Frontul Salvării Naționale, „emanat” din Revoluție prin Alegerile mefistofelice din mai 1990. De altfel, remarca deja amintită, „S-au demascat!”, a primului-ministru aflat în funcție, insinuează, resentimentar şi abisal, tocmai descoperirea neplăcută a unei opoziții adevărate, care avea „tupeul” să dorească guvernarea democratică, în locul unei opoziții dorite de oficialitate: auxiliară…
Perspectivismul abia apărut pe la mijlocul anilor ’90 (în 1996, opoziția democratică, C.D.R.-ul a câştigat alegerile parlamentare), împărțea societatea în falii ideologice şi valorice ireductibile una la alta. Românii încetau să mai fie spectatori şi se implicau în formarea de grupări non-statale, asociații, fundații. Instrumentul principal al spargerii unității monolitice, ea însăşi diferențiindu-se ideologic în interior, a fost tot presa scrisă, de data asta receptată perspectivistic de însuşi publicul cititor. Ce se întâmplase cu acest public ? Diversitatea scenei publice îi apare odată cu îndepărtarea față de propoziția de observație „Pisica stă pe covor”, ajungând la credința, mărturisită în grupuri restrânse numite partide politice (sau ziare de stânga şi de dreapta), a existenței propriilor pisici de pe propriile covoare…
În acest fel, pluralitatea degajată de conținuturile diverse ale presei scrise s-a transformat în mod de a fi cotidian : lumea trăită a vieții se autonomiza în fața acțiunii strategice a sistemului. Credința nu se mai manifesta în observația directă, ci în farmecul demonstrației. Orice se putea demonstra, prin infiltrarea imaginației, importantă era adeziunea. Cu cât „faptele” prezentate erau mai radicale, mai noi, cu atât mai mult se credea în ele: „ştirea” Evenimentului zilei că găina naşte pui vii a eliminat şi ultimele bariere existente între faptele brute şi interpretare: de acum încolo primele se dizolvă în ultima.
iii) descoperirea frenetică a imaginii, prin intermediul televiziunii. „Transmiterea” în direct a Revoluției, până ce aceasta „s-a încheiat”, iar lumea s-a „liniştit”, a lăsat urme adânci în dinamica aptitudinilor cognitive ale românilor : odată plasați în fața televizorului, ei rămân fascinați de simularea imediateții, a trăirii sincrone cu „realitatea”. Acesta este momentul în care diversitatea de opinii se metamorfozează în diversitate de ipoteze referitoare exclusiv la prezent. Cum ştim de la W. V .Quine, „Ipotezele trebuie să servească două scopuri: să explice trecutul şi să prezică viitorul”.1
Însă românii postrevoluționari reuşesc să „revoluționeze” studiul amintit: ei au eliminat din agenda social-politică atât explicarea trecutului (vezi rezistența puterii față de legile memoriei: legea deconspirării securității ca poliție politică, de exemplu), cât şi prezicerea viitorului (vezi lipsa unei strategii clare şi unanim acceptate în acțiunea social-politică). Captarea publică la prezent este în strânsă relație cu preeminența imaginii asupra oricărei alte forme de comunicare. Dar avantajele acestei situații au fost descoperite de reprezentanții poporului-telespectator. Ei au înțeles că imaginea bună reamenajează realitatea, o „estetizează”, o de-substanțializează, pentru a o „vinde bine”. Spațiul public s-a colorat cu mulțimi de imagini diverse: politicieni, vedete mondene, fotbalişti, animatoare. În mare parte avem de-aface cu un proces al valorizării prenumelor, în locul numelor: Miki, Pepe, Meme, Kiki… Conținutul intelectual ataşat imaginii este din ce în ce mai redus, în concordanță cu dimensiunile liliputane ale publicului cititor corespunzător, şi în relație direct proporțională cu urgența criteriilor utilitare, care le înlocuiesc pe cele cognitive.
Ca replică la această ofensivă de-substanțializatoare şi atomizantă social, intelectualii români ar fi trebuit, într-o primă opțiune, să se refugieze în construcția-tăcută-a-operei. Sau, dacă dădeau curs imperativului de a-şi folosi public rațiunea în forumul civic, trebuiau să se ghideze după spusele lui R. Aron : intelectualii nu vor nici să înțeleagă, nici să schimbe lumea, ei vor să o denunțe! Asta, deoarece ei se exprimă în numele unei societăți universaliste, şi nu real istorice. Critica lor este una transcendentală, căci ei fixează în discursul lor condițiile de posibilitate a unei societăți reale. De aceea, ei nu sunt utopici, aşa cum frecvent sunt acuzați şi minimalizați, ci regulativi istoric. Ca urmare, funcția lor trebuie să fie continuu critică, dovedindu-se strict necesară la scara marii istorii.
Din păcate – şi aici recunosc limita subiectivității mele, deşi informată şi testată intersubiectiv – nu cunosc decât patru intelectuali rămaşi independenți, cu toate sinuozitățile tranziției, deşi (sau tocmai pentru că) au fost voci active ale civismului românesc: Ana Blandiana (care-l „şochează” pe Emil Constantinescu, ajuns preşedintele țării şi cu sprijinul Alianței Civice, condusă de poetă, atunci când aceasta se delimitează de proaspătul şef de stat), Mircea Dinescu (un independent pur, capabil de entuziasme civice conjuncturale, dar cu o aversiune funciară față de construcțiile politice ajunse la putere), Andrei Pleşu (un nomad prin angrenajul mai multor guverne şi funcții publice, dar constant distant şi critic față de orice opțiune politică definitivă şi monopolistă), Dan Petrescu (un intelectual retras după 1990, aparent paradoxal, inclusiv din forumul civic: ne putem imagina că alegerea lui este un protest absolut, deci gratuit).
Restul „intelighenției” se află în situația de partizanat, într-un fel sau altul, de o parte sau de alta, argumentându-şi poziția prin necesitatea a priori de sprijinire a variantei politice progresiste, România însăşi, la acel moment, fiind în „mare pericol”.
iiii) re-descoperirea politicului, la începutul anului 1990 el fiind identificat cu Revoluția şi, prin reducție, cu „emanația” acesteia, Frontul Salvării Naționale: un monolit nouăzecist care domina ideologic România. De aceea, re-înființarea partidelor istorice (PNȚ, PNL, PSD-interbelice) a fost un fenomen politic întâmpinat cu mari rețineri.
Singura concesie care li s-a făcut, cum am precizat, era acceptarea lor condiționată, ca un bloc al unei „opoziții constructive”, de fațadă, cu rol auxiliar.
Pe acest fundal al prelungirii mentalității totalizante, cu aparențe democratice, ia naştere tensiunea mereu crescândă dintre formele aurorale de organizare ale societății civile şi mecanismul statal. Cea mai spectaculoasă instituție a gândirii libere, implicată în procesul greoi al democratizării țării, a fost Alianța Civică, sub conducerea entuziastă a poetei Ana Blandiana. Prin acțiunile acestei mişcări civice, intelectualii îşi respectau, în fine, menirea lor: critica oricărei forme de putere, cu atât mai mult a uneia aflată la începutul drumului democrației. Descrierea acestui entuziasm civic nouăzecist îmi oferă prilejul de a descoperi două mari tipologii ale actului politic de după 1990.
De la des-țeserea comunismului începută în 1989, până în anul 2000, politica românească a avut un mobil idealist, întruchipat în încrederea fără rezerve față de valorile democratice. Instrumentul strict politic, care a coagulat energia supra-materială a acestui val idealist, a fost Convenția Democratică din România (C.D.R.), o asociere politică a mai multor ideologii progresiste (P.N.Ț., P.N.L., P.A.C., P.S.D.-Titel Petrescu, P.E.R., A.F.D.P.R.). La celălalt pol, surclasat în alegerile parlamentare din 1996, se afla o rețea de interese „emanate” în 1989 şi reprezentate politic de Partidul Democrației Sociale din România (P.D.S.R.), originat în F.S.N.-ul inițial. Pur şi simplu, lupta politică era maniheistă, între bine şi rău, între pro-occidentali şi autohtonişti balcanici, între progresişti şi restaurație. Ca un ecou direct, societatea se divizase şi ea ideologic, colorându-se politic, deoarece ipostazele în care credeau cele două tabere erau susținute prin prisma credinței în consecințele aplicării lor: fie egalitatea socială şi crearea unui stat arborescent, cu rol de „tătuc” (social-democrații); fie cultivarea valorilor libertății şi ale demnității personale, cu rol de ferment al dezvoltării sociale de jos în sus, sub monitorizarea procedurală a unui stat minimal (liberaliştii şi creştin-democrații).
După anul 2000, odată cu dispariția Convenției Democratice din România, politica românească a intrat într-o zodie pragmatică: interesele de grup au prevalat față de idealuri şi ideologii, iar oamenii politici şi-au construit o condiție obligatorie de posibilitate: banii. Omul-cu-bani (tractorist, cârciumar, mecanic, fost mic întreprinzător, ajuns capitalist pe căi neştiute) s-a instalat pe scena politică, luând locul profesorului sau medicului, civic idealişti. Răspunsul societății la această transformare de statut a fost unul pe măsură: cu un masochism național masiv, originat în „negura” dependenței româneşti față de cei puternici, noii capitalişti (viitori „baroni”) au fost votați in corpore. Astfel că, dincolo de agramatismele lor şi de imposibilitatea funciară de a construi o viziune, o strategie, noii îmbogățiți, alcătuind un adevărat cartel invizibil, vor domina nu numai zona politicului, dar şi pe cea civic-media, fiind invitați permanenți în dezbaterile televiziunilor cărora le creşteau audiența. Presa însăşi, într-o mare parte, a urmat metamorfozele sferei politice, re-politizându-se (în maniera invocată de Habermas), dar nu pe criterii ideologice, ci pe criterii financiar-utilitare, impuse de mogulii din media. Încât, după fatidicul an 2000, pare că s-a instituit un nou interregn, o stare de tranziție către niciunde, confuză, generată de suprapunerea sferei politice peste cea civică, ambele aflate în destrămare valorică.
Într-un asemenea tablou al unei sfere publice aflate în restructurare radicală, folosirea publică a rațiunii s-a refugiat în domeniul justiției (confirmându-l pe John Rawls cu al său consens prin suprapunere parțială) sau în cel al armatei, instituții în care încă românii mai cred.
Prin urmare, aventura re-descoperirii Celuilalt, după 1990, a sfârşit în anul 2009 într-o perplexitate valorică derutantă, generatoare de dezinserție socială şi de dez-angajare. Spațiul social a devenit atât de nepredictibil, de des-centrat, încât niciun punct de vedere, niciun argument nu se impun ca fiind necesare în vederea dezbaterii. Toată disputa publică devine contingentă, ad-hoc, captivă unor situații particulare. Publicitatea se lasă dominată de privatitate. De aceea, conversația socială operează cu flatus vocis, dezbaterea ia forme nominaliste: cuvintele s-au desprins de lucruri reale, de fapte care nu mai pot fi atinse, împlinite.
În vederea analizei acestui cadru general, social-politic, nemaiîntâlnit, există două linii de argumentare: una catastrofistă, iar cealaltă „optimistă”.
Linia de argumentare „pesimistă”, pe urmele lui Habermas cu privire la sfera publică proprie „statului social”, disociază între publicul „mare” şi publicul „restrâns”.
Publicul „mare” al sferei publice româneşti actuale este unul fascinat de cultura de consum, cu toate atributele ei: standardizare, prefabricare, comercializare. El se lasă subjugat de reclama comercială a proprietarilor-oligarhi (sistemul economic), sau de cea politică a „baronilor” puterii (sistemul aparatului de stat), aclamați necritic. În aceste condiții, publicitatea sferei publice are rolul pervers de a dirija integrarea în sistem, diminuîndu-şi cu mult funcția critică. Totul se vinde şi se cumpără : voturi, campanii de presă, imagine TV, funcții – într-o multiplicitate lipsită de un temei justificator.
Publicul „restrâns” al sferei publice româneşti actuale este alcătuit din tradiționala forță activă a vieții publice: intelectualii. În mod surprinzător, deşi cu o oarecare distanță prudentă, el a urmat direcția asumată de publicul larg şi de societatea în ansamblul ei : până în anul 2000, el a desfăşurat o „acțiune comunicativă” orientată către consens; după 2000, s-a abandonat „acțiunii orientată către succes”, specifică sistemului: a „militat” pentru obținerea de roluri în aparatul de stat şi/sau a urmărit atingerea unor avantaje economice prin semnarea unui pact cu oligarhii validați social, ca angajați ai trusturilor de presă.
Rezultatul acestei „trădări” vulgare a germinat apariția şi înflorirea a două boli sociale, pe care românii au sfârşit prin a le accepta ca normale, fapt pentru care nici nu le mai condamnă public: corupția şi politicianismul. Este finalul apoteotic al sferei publice româneşti moderne: interesul public (reprezentat prin oameni politici, dar şi prin personalități ale societății civile, care semnează liste de susținere a diverştilor politicieni) a luat, insesizabil, forma unui simplu pretext pentru satisfacerea unor interese particulare, „prea umane”.
Aşa că, privind agitația post-comunistă a publicului „restrâns” (mic), este posibil ca diagnosticul pus de Sorin Adam Matei în Boierii minții să fi fost, din păcate, unul corect : sinecurismul a devenit un mod de viață printre membri „intelighenției” româneşti contemporane (conducerea unor consilii de administrație, institute, reviste culturale, uniuni de creație – din care-şi triază clientela cu scopuri utilitare şi conjuncturale, etc). Intelectualul român uneori elitar şi independent se află pe cale de dispariție, iar din „cenuşa” lui pământească se naşte învățatul învingător, Sofistul pur : cameleonic, instrumental, trăind în profit, şi nu în adevăr.
Aşadar, pentru a închide complet această linie de argumentare catastrofistă, nostalgică după unitatea binelui comun, sau după interconectarea socială paşnică, voi constata că în sfera publică românească au dispărut cele două exigențe ale unei libertăți comunicaționale moderne, de tip habermasian, cu originea în luminismul kantian :
i) fiecare participant la actul comunicării sociale este liber, deoarece dispune de autoritate epistemică, la persoana întâi, care-i face posibilă atitudinea;
ii) autoritatea epistemică se exercită în scopul căutării unui acord rațional, validând acele soluții care sunt acceptate rațional de către toți participanții la actul comunicării.
Linia de argumentare optimistă se naşte, în mod neaşteptat, din soluțiile întrezărite la un adversar al postmodernismului, ca Horia-Roman Patapievici: „numai formele «specializate» de cultură mai pot asigura renaşterea unui consens comunitar”, căci consensul „nemijlocit, sădit în instinctele tuturor membrilor comunității, restrânse, dispare, adică atunci când universalitatea valorilor comun împărtăşite este pusă în discuție…”.2
Un nou tip de sferă publică pare să se închege, absolut diferit față de cele anterioare, generat de o subiectivitate prea puțin recunoscută de către cei care gândesc spațiul public sub nostalgia unității şi a coerenței. (În acest sens, Horia-Roman Patapievici revine la direcția conservatoare, asumată cultural, şi eticizează discursul despre spațiul public: bârfa, culisele, găştile sunt accidente morale ale acestuia, care ne împiedică să ajungem la „unitatea binelui comun.”). Modul actual de a fi, plasticizat, fluid, modular, aflat în reevaluare perpetuă stă sub semnul unei comunicări exotice, pe care o numesc, ajutat de Jean Baudrillard, cu minimală prudență: comunicare spectrală.
Dar ce ne spune acest concept, spectralitate? Răspunde Marc Guillaume, aflat în dialog cu Jean Baudrillard: „E vorba de o formă de comunicabilitate care ne face să ne despărțim de nostalgia comunității, de dialectica tradițională a individualului şi a colectivului. Numesc spectral acest nou mod de a fi şi de a schimba”.3
Comunicarea spectrală, prin ale sale multiplicări ale „punerilor la distanță”, poate fi valorizată negativ (intrând astfel în zona antropologic-eticistă), în sensul posibilității de a conduce la dificultăți sociale: anonimat şi anomie. În această grilă intepretativă, un Giovanni Sartori (în Homo videns) ar numi spectralitatea ca pe un „pericol” care ar determina momentul dispariției publicului şi apariției „sub-cetățenilor” sau a „cetățenilor tăcuți”, dominați de emoțional şi particular, cu toții formând o „mulțime însingurată”. Ca efect „apocaliptic”, homo sapiens se depreciază într-un simplu homo videns (identificabil în omul recent patapievician). Ceea ce contează la nivelul comunicării sociale sunt calități de suprafață, cantitatea şi viteza, care împreună formează, cu ajutorul jocului „malefic” al mediei, „proletariatul intelectual” medial.
Ca o contrapondere la viziunea catastrofistă sartoriană, putem uşor invoca un alt sociolog, Alvin Toffler, care aduce o interpretare opusă: a demasificării vieții publice şi politice către diversitate şi specificul minoritar. Pentru sociologul american, tipul nou de societate este unul configurativ : mulțimi de minorități temporare alcătuiesc configurații efemere, într-un joc personal şi intercontextual.
Reinterpretând însă dificultatea invocată de Marc Guillaume, anonimatul comunicării, rezultat al „punerii la distanță”, spectralitatea nu produce doar anomie, atomizare, ci şi, mai important cred, ea reduce controlul social comunitar tradițional, în vederea configurării unei identități marcată de o rearticulare a unor lumi cu care subiectul se confruntă. Spectralitatea dă posibilitatea instituirii mai multor „fețe” prin intermediul cărora individul se poate reinsera în fluiditatea lumii: „A fi spectral – ne spune Marc Guillaume – înseamnă a fi cu multe fețe şi a nu angaja decât o față în interfața comunicațională, de exemplu în lumea socială şi profesională obişnuită. În altă parte, se poate prezenta în fațete cu totul diferite care sunt îndreptate către intimitate, către familie, prieteni, străini. Astfel, legarea de o identitate este oarecum eschivată, progresiv îndepărtată”.4
Întorcându-ne, acum, către sfera publică românească actuală, echipați cu ipoteza „revoluționară” a spectralității (care respinge opiniile prealabile, acceptate însă de ipotezele conservatoare), vom încerca să descifrăm natura grupurilor culturale, politice, civice, manifestate pe scena publică. Din această perspectivă, calificările de infatuări, fanariotisme, trădări, calomnii etc., asociate diverselor grupuri, nu sunt altceva decât simple fețe, mereu altele, plasate către destinații diferite din realitatea istorică spectrală. Din acest unghi – cred că singurul obiectiv – , nimic nu rămâne nejustificat, neîntemeiat. De pildă, analiza critică pe care Sorin Adam Matei o face „grupului Humanitas”, care ar domina „monopolist”, ca grup de prestigiu, piața culturală, este una tipic modernistă, făcută dintr-o perspectivă utopică, a existenței unei piețe ideale a ideilor, şi nu a uneia reale. Or, Humanitas-ul este gruparea de sensibilități şi de idealuri sincrone creată pe fundalul general, obiectiv, al aridității infrastructurale a pieței culturale.
Ca urmare, în acest sens contextual, Humanitas s-a format în mod natural. Acestui „grup” nu i se poate reproşa nimic (acuzele de grup închis sunt moralist-ineficiente: el are chipul opțiunilor membrilor săi care, astfel, s-au transparentizat), aşa cum, în alt plan, nu i se poate reproşa ceva procesului complicat de acumulare a capitalului. De cealaltă parte („față”) a exemplului, adevăratul program pe care Horia-Roman Patapievici l-a lansat în vederea constituirii unui Centru care să ordoneze rațional lucrurile în spațiul public, eliminând entropia bârfei etc., echivalează cu nevoia modernist-utopică (şi ea eticistă, cum am mai precizat) de Supervizor cultural versus libertatea postmodernă a conversației sociale.
Ceea ce împacă în absolut multiplele tendințe ale întrepătrunderii dintre politic şi civic în realitatea românească (alcătuită din inițiative ale ziariştilor, profesorilor universitari, analişti politici, foşti poeți, foşti angajați guvernamentali – toți ataşați unei anumite opțiuni ideologice) este o neutralitate fluidă, opusă celei statice (de tipul Carol I), care are rolul de a dinamiza toate posibilitățile în asemenea fel încât ele să se neutralizeze reciproc, formând „gradul zero al spațiului uman”.5
În chiar acest punct ”zero” întâlnim spectralitatea ca mod de a fi contemporan: un joc „pe muchie de cuțit” între valorizarea oricărei posibilități şi anomie. Calificând realitatea socială ca fiind una de tip geologic, unde straturile geologice se succed şi se afectează reciproc, Marc Guillaume (apelând la lucrările lui François Dubet despre adolescenți) separă tipologic găştile de galeră: găştile reprezintă comunitatea unui adolescent aflat în anomie, iar galera trimite la practici spectrale ale adolescentului, foarte diferențiate între ele, opuse oricărei comunități închise, inclusiv găştilor sau rețelelor tradiționale de tipul mafiei.
Între găşti şi galeră, românul contemporan (vezi comentariul lui Sorin Adam Matei despre „cazul” Humanitas) îşi caută propria identitate, optimist sau derutat, în plină lume spectrală: „… spectralitatea – nuanțează Marc Guillaume – nu înseamnă nici distrugerea şi nici dispariția subiectului, ci dispersia sa (…). Această dispersie se deschide spre experiența diversității (alteritas) celorlalți, a infinității diferențelor adeseori neînsemnate, dar şi către experiența diversității componentelor interne, inclusiv componenta inconştientă. Altfel spus, aceste schimburi spectrale cu o multitudine de alții nu sunt întâlniri directe cu alteritatea lor, deşi pot conduce la aşa ceva în anumite cazuri, ci contribuie la sculptarea unor multiple fațete ale sinelui, fac să apară efecte de alterare şi de alteritate în interiorul subiectului”.6
Înconjurat, fie că vrea, fie că nu vrea, de rețeaua socială spectrală, intelectualul român are şansa de a fi în căutarea Celuilalt (în afară, sau mai curând în interior) plecând de la „gradul zero al spațiului uman” românesc. Afilierea la grupuri pare o practică ineluctabilă pentru un început de reconstituire a socialului, dar nu acesta este „pericolul” indus de spectralitate. Mai degrabă înserierea în grupuri este o etapă de tranziție între finele sferei publice moderniste şi debutul celei spectrale, miza acesteia din urmă fiind construirea unei identități pentru exterior. Spectralitatea poate aduce, prin mondializarea „piramidală” a lui Baudrillard, o segregare nu între grupuri (aceasta fiind o simplă expresie subiectivă a orgoliilor), ci între două lumi deconectate una de cealaltă: o lume egalizată în sine la un nivel superior, universalizată; o altă lume egalizată în sine, prin neutralizare reciprocă a valorilor, la un nivel inferior, mondializată („disneyficată”). Între cele două segmente ale lumii, formate obiectiv, nu vor exista relații şi nici conflict: „… ele îşi vor urma fiecare pe drumul lor în mod paralel, şi una va merge din ce în ce mai mult către sofisticarea cunoaşterii, viteză, în vreme ce cealaltă va trăi în excludere – dar fără conflicte, fără pasarele. E cu mult mai periculos decât o revoltă, căci este neutralizarea conflictului însuşi (…) … această mişcare va crea o specie de hipersocietate virtuală care va avea în mâini toate mijloacele, e limpede, toate puterile, care va fi o minoritate absolută, din ce în ce mai minoritară, iar restul, în mare majoritate – în termeni generici – va trăi cu adevărat în condiții de excluziune. Ne îndreptăm către societăți paralele, duale…”.7
Prin urmare, nu lupta între grupuri culturale trebuie incriminată (incriminarea însăşi fiind expresia acestei lupte), ci separarea completă între cele două sau mai multe lumi aduse de spectralitate. Pare că ne întoarcem de unde am plecat: pe de o parte, grupuri elitiste, luminate, iar pe de alta, publicul extins supus luminării de către „învățați”. Dar nu este aşa : cele două „lumi” nu mai formează un întreg, ci funcționează absolut separat una de alta şi, ceea ce este mai interesant, paşnic. Asta înseamnă că fiecare se mulțumeşte cu propriul ei standard, la care se raportează autoreferențial, vidând de sens „restul” lumii.
Unele indicii ale acestei noi situații ar putea fi identificate deja în spațiul cultural românesc. În Discernământul modernizării, ca să continuăm disputa şi exemplul, H-R. Patapievici precizează că se adresează „societății civile a culturii” pentru a-şi prezenta ideile sale despre modernizarea ştiințifică „prin altoi” aflată în opoziție cu cea românească, a „aruncării la coş”. Bineînțeles, această logică a discursului autonomizat, destinat părții „înalte” a culturii, este legitimată de însăşi ideea specializării în cercetare, susținută de eseistul român. Însă, din unghiul specific al tipului de sferă publică pe care l-am propus, grupul specializat al societății civile culturale, util acoperirii propriilor sarcini, elimină ab initio orice comunicare reală cu „marele public”, trăind fără frustrări comunicaționale într-o sferă paralelă şi calmă față de întreaga sferă culturală sau, mai larg şi mai de neacceptat pentru un modernist, față de întreaga sferă publică românească. În aceste condiții, ideea de luminare a dispărut, iar ideea de a primi şi a căuta luminarea, de asemenea. Avem „un univers total comunicativ, imperativ, cu atomi complet separați unii de alții, implodați unii în ceilalți”.8
Cele două sfere fiind paralele, deşi unele transferuri individuale se pot face într-o parte sau alta, experiența alterității devine imposibilă în manieră tradițională: una nu se dezvăluie față de alta ca fiind Altul. De aceea, alteritatea va fi inventată în interiorul fiecărei lumi, printr-o mişcare bovarică de creare a unei imagini de sine demnă de a fi crezută şi, mai mult, iubită în linişte totală de altcineva nemaivăzut…
În sinteză, sfera publică post-comunistă românească a debutat într-o pace aparentă, cu sechele moderniste dar şi masificat socialiste, şi continuă furtunos, segregându-se.
De aceea, am propus pentru tipul de comunicare socială actuală termenul lui Baudrillard şi Gauillaume, acela de spectralitate. Abia înfiripatul proiect de sferă publică spectrală este alcătuit din două sub-sfere, tot mai îndepărtate între ele:
(i) sub-sfera synferică a „lumii superioare”, active civic, cultural şi politic, divizată şi ea în grupuri polemice unele față de altele. Relațiile intergrupuri sunt conflictual – civilizate, flexibile, mereu în mişcare. Între ele nu există o măsură unică, statică, procedurală, ci o măsură dinamică specifică unei configurări procesuale. Singura rațiune de a fi a acestor grupuri este hrănirea propriilor nevoi de conservare a ego-ului, nevoi specializate în cercetarea ştiințifică, dar este şi polemica de principiu unele cu altele, productivă în ordine obiectivă. Acestei sub-sfere i se potriveşte unul din fragmentele heracleitice: „Dreptatea este o luptă şi toate se nasc din luptă şi nevoie”.
(ii) sub-sfera synhaptică, a lumii „inferioare”, inactive civic, are un sens centripet. Este sub-sfera repausului, a păcii consensuale instaurate de „proletariatul electronic” unit în jurul imaginii, trăind fericit în „singurătatea electronică” (Giovanni Sartori) a oamenilor „distrați”, seduşi de forța anonimă a masei.
Critica adusă de prima linie de argumentare („pesimistă”) se îndreaptă către această fațetă a lumii actuale. După cum „optimismul” celei de-a doua linii de argumentare se adresează sferei spectrale în „totalitatea” fațetelor sale.
Oricum, între cele două sub-(emi)sfere nu există relaționarea tradițională, apărută odată cu Iluminismul dedicat sarcinilor naționale şi populare, continuată cu modernizarea radicală inițiată de paşoptişti şi de cea criticistă a junimiştilor, maturizată în modernismul interbelic synferic în totalitatea societății.
Pe de altă parte, existența celor două sub-sfere, acum abia întrezărită, dar potențată de satificarea informațională a lumii, mărturiseşte dispariția publicului unic, modern, liber moral şi economic, coerent în sine, şi apariția publicurilor spectaculare, fluctuante, specifice mai întâi celor două sub-sfere în parte, şi apoi multiplicate în interiorul sub-sferei synferice prin polemica grupurilor aflate „în luptă”.
NICOLAE STAN
a) în domeniul moral-politic:
• „Acum nu e momentul!”(slogan general românesc, acceptat de inerția politică şi morală, care plasează întotdeauna în viitor necesitatea unei transformări radicale şi de principiu);
• „Lăsați-i să treacă, ei s-au demascat!”(mesaj lansat în ianuarie 1990, de către primul-ministru Petre Roman, cu privire la membri opoziției țărăniste, care s-au „devoalat” ca atare, aflați sub presiunea prezenței minerilor în propriul sediu de partid);
• „M-au învins structurile” (mărturisire fatalistă, aparținând Preşedintelui României Emil Constantinescu, în 2000, pentru a justifica neangajarea într-o nouă candidatură);
b) în domeniul economic :
• „Proprietatea privată este un moft” (replică aparținând primului Preşedinte al României postcomuniste, Ion Iliescu, la începutul anilor 1990);
• „Să tăiem coada câinelui dintr-o dată!” (îndemn liberalist, radical, la arderea etapelor în privatizarea economiei româneşti, aparținând viitorului magnat, Dinu Patriciu);
c) în domeniul cultural-educativ:
• „Un post de televiziune liber, asta în niciun caz!” (refuzul Preşedintelui Ion Iliescu la cererea țărănistului Ion Rațiu de înființare a unei televiziuni alternative);
• „Şcoala românească dă prea mulți filosofi şi prea puțini tinichigii!” (constatarea Preşedintelui Traian Băsescu, în anul 2009, pe care ulterior o retrage şi o re-amenajează, însă eterul o înregistrase);
d) în domeniul social:
• „Noi muncim, nu gândim!”(slogan general împărtăşit în anii ’90, al muncitorilor manifestanți ce se separă de intelectualii „elitişti”);
• „I.M.G.B. – face ordine!” (crezul muncitorilor imeghebişti, în 13 iunie 1990, împotriva prezenței studenților în Piața Universității, unde se aflau
într-o manifestație continuă pentru liberalizarea României).
Aceste formule lapidare, receptate ca memorabile de istoria noastră recentă, arată, într-un fel sintetic, net, viziunea clasei politice româneşti, concordantă cu aceea a unei părți majoritare a societății, referitoare la dezvoltarea generală a României. Constantele ei sunt însuşiri aproape clasicizate, precum : inerția conservatoare (în sens pur negativ, căci românii nu prea au ce valori din trecutul lor recent să conserve), gândirea totalizantă (lipsită de deschiderea către alternative, posibilități şi specific), anexarea la puterea politică în funcție (venită din tradiția suprapunerii sferei statului peste sfera societății), diabolizarea intelectualității înalte (inteligenția, respinsă pentru caracterul ei „neproductiv”).
Avem, în această prezentare, oglinda unei sfere publice lipsită de imaginație cognitivă, alergică la pluralitate şi individualitate, orientată către o unitate „de fier”, monologică şi monolitică. Sunt evidente influențele exercitate de vidarea spațiului public în comunism. Căci, românii, „aruncați” brusc după ’89 într-o societate nouă, se repliau, într-o lipsă de curaj funciară, pe pozițiile mentale ale vechii societăți.
Şi totuşi, sub presiunea interconectărilor ideale şi materiale cu „lumea civilizată”, cu mult efort mimetic dinspre Apus către Răsărit, ca şi sub influența grupărilor de societate civilă animate de către revoluționari sau reprezentanți ai intelighenției româneşti (Alianța Civică, Grupul pentru Dialog Social, Asociația Foştilor Deținuți Politici etc.), treptat, dar sigur, societatea românească va începe să se transforme din masă în public, într-un proces lent de diferențiere internă.
Noua sferă publică se constituie prin redescoperirea prezenței Celuilalt, în diferitele lui chipuri. Întâlnirea Altului ca un aproape, şi nu ca un inamic, a fost un eveniment social spectaculos, reanimat în mentalul românesc, după o lungă călătorie prin deşertul roşu, acolo unde Altul, în cel mai bun caz, era redus la tovarăşul de nădejde sacrificat la nevoie în interesul sacru al cauzei.
Formele re-descoperirii Celuilalt, după 1989, s-au configurat în următoarele ipostaze, prezente în spațiul public:
i) re-descoperirea energiei cuvintelor scrise, prin puterea presei scrise, receptată inițial ca infailibilă. Anii ’90 aduc în scena publică veritabile credințe şi ataşamente totale față de investigațiile sau demascările ziarelor „libere”. „Cozile” de la pâine şi carne din comunism s-au metamorfozat în cozi la informația prezentă în presă. Despre eventualul rol manipulator al ziarelor, încă nu se putea vorbi: credințele erau absolute, mirajul unității
într-un Adevăr complet era trăit ca realitate.
Altfel spus, românii-cititori-de-ziare ai anilor ’90, nu făceau diferența între propoziția de observație quiniană (Țesătura opiniilor) „Pisica stă pe covor”, infailibilă prin caracterul ei ostensiv, şi propoziția de non-observație „Pisica mea stă pe covor”, care nu presupune cu necesitate faptul că martorii ştiu ceva cu privire la proprietatea asupra pisicii… În consecință, românii imediat-postrevoluționari nu descoperă multiperspectivismul, deoarece ei îşi dădeau acordul absolut pentru toate propozițiile scrise în ziare. Deşi uneori enunțurile se contraziceau reciproc, ei nu sesizau inconsistența, şi, ca urmare, adevărurile ziarelor (Adevărul, laolaltă cu România liberă, Baricada etc.) erau evidente prin ele însele, precum enunțul „Apa este udă”.
ii) re-descoperirea perspectivelor, rezultate din săvârşirea propriilor alegeri, proces care începe să diferențieze unitatea inițială, în intimitatea ei. Noua putere politică instalată era încă susținută majoritar, dar ea era parțial negată şi corijată de opoziție reînviată prin reorganizarea partidelor istorice: PNȚ, PNL. Însă nostalgia creditării totale a puterii politice se reflectă în ideea existenței cu necesitate a unei „opoziții constructive”, care să ajute extercitarea puterii de către partidul majoritar: Frontul Salvării Naționale, „emanat” din Revoluție prin Alegerile mefistofelice din mai 1990. De altfel, remarca deja amintită, „S-au demascat!”, a primului-ministru aflat în funcție, insinuează, resentimentar şi abisal, tocmai descoperirea neplăcută a unei opoziții adevărate, care avea „tupeul” să dorească guvernarea democratică, în locul unei opoziții dorite de oficialitate: auxiliară…
Perspectivismul abia apărut pe la mijlocul anilor ’90 (în 1996, opoziția democratică, C.D.R.-ul a câştigat alegerile parlamentare), împărțea societatea în falii ideologice şi valorice ireductibile una la alta. Românii încetau să mai fie spectatori şi se implicau în formarea de grupări non-statale, asociații, fundații. Instrumentul principal al spargerii unității monolitice, ea însăşi diferențiindu-se ideologic în interior, a fost tot presa scrisă, de data asta receptată perspectivistic de însuşi publicul cititor. Ce se întâmplase cu acest public ? Diversitatea scenei publice îi apare odată cu îndepărtarea față de propoziția de observație „Pisica stă pe covor”, ajungând la credința, mărturisită în grupuri restrânse numite partide politice (sau ziare de stânga şi de dreapta), a existenței propriilor pisici de pe propriile covoare…
În acest fel, pluralitatea degajată de conținuturile diverse ale presei scrise s-a transformat în mod de a fi cotidian : lumea trăită a vieții se autonomiza în fața acțiunii strategice a sistemului. Credința nu se mai manifesta în observația directă, ci în farmecul demonstrației. Orice se putea demonstra, prin infiltrarea imaginației, importantă era adeziunea. Cu cât „faptele” prezentate erau mai radicale, mai noi, cu atât mai mult se credea în ele: „ştirea” Evenimentului zilei că găina naşte pui vii a eliminat şi ultimele bariere existente între faptele brute şi interpretare: de acum încolo primele se dizolvă în ultima.
iii) descoperirea frenetică a imaginii, prin intermediul televiziunii. „Transmiterea” în direct a Revoluției, până ce aceasta „s-a încheiat”, iar lumea s-a „liniştit”, a lăsat urme adânci în dinamica aptitudinilor cognitive ale românilor : odată plasați în fața televizorului, ei rămân fascinați de simularea imediateții, a trăirii sincrone cu „realitatea”. Acesta este momentul în care diversitatea de opinii se metamorfozează în diversitate de ipoteze referitoare exclusiv la prezent. Cum ştim de la W. V .Quine, „Ipotezele trebuie să servească două scopuri: să explice trecutul şi să prezică viitorul”.1
Însă românii postrevoluționari reuşesc să „revoluționeze” studiul amintit: ei au eliminat din agenda social-politică atât explicarea trecutului (vezi rezistența puterii față de legile memoriei: legea deconspirării securității ca poliție politică, de exemplu), cât şi prezicerea viitorului (vezi lipsa unei strategii clare şi unanim acceptate în acțiunea social-politică). Captarea publică la prezent este în strânsă relație cu preeminența imaginii asupra oricărei alte forme de comunicare. Dar avantajele acestei situații au fost descoperite de reprezentanții poporului-telespectator. Ei au înțeles că imaginea bună reamenajează realitatea, o „estetizează”, o de-substanțializează, pentru a o „vinde bine”. Spațiul public s-a colorat cu mulțimi de imagini diverse: politicieni, vedete mondene, fotbalişti, animatoare. În mare parte avem de-aface cu un proces al valorizării prenumelor, în locul numelor: Miki, Pepe, Meme, Kiki… Conținutul intelectual ataşat imaginii este din ce în ce mai redus, în concordanță cu dimensiunile liliputane ale publicului cititor corespunzător, şi în relație direct proporțională cu urgența criteriilor utilitare, care le înlocuiesc pe cele cognitive.
Ca replică la această ofensivă de-substanțializatoare şi atomizantă social, intelectualii români ar fi trebuit, într-o primă opțiune, să se refugieze în construcția-tăcută-a-operei. Sau, dacă dădeau curs imperativului de a-şi folosi public rațiunea în forumul civic, trebuiau să se ghideze după spusele lui R. Aron : intelectualii nu vor nici să înțeleagă, nici să schimbe lumea, ei vor să o denunțe! Asta, deoarece ei se exprimă în numele unei societăți universaliste, şi nu real istorice. Critica lor este una transcendentală, căci ei fixează în discursul lor condițiile de posibilitate a unei societăți reale. De aceea, ei nu sunt utopici, aşa cum frecvent sunt acuzați şi minimalizați, ci regulativi istoric. Ca urmare, funcția lor trebuie să fie continuu critică, dovedindu-se strict necesară la scara marii istorii.
Din păcate – şi aici recunosc limita subiectivității mele, deşi informată şi testată intersubiectiv – nu cunosc decât patru intelectuali rămaşi independenți, cu toate sinuozitățile tranziției, deşi (sau tocmai pentru că) au fost voci active ale civismului românesc: Ana Blandiana (care-l „şochează” pe Emil Constantinescu, ajuns preşedintele țării şi cu sprijinul Alianței Civice, condusă de poetă, atunci când aceasta se delimitează de proaspătul şef de stat), Mircea Dinescu (un independent pur, capabil de entuziasme civice conjuncturale, dar cu o aversiune funciară față de construcțiile politice ajunse la putere), Andrei Pleşu (un nomad prin angrenajul mai multor guverne şi funcții publice, dar constant distant şi critic față de orice opțiune politică definitivă şi monopolistă), Dan Petrescu (un intelectual retras după 1990, aparent paradoxal, inclusiv din forumul civic: ne putem imagina că alegerea lui este un protest absolut, deci gratuit).
Restul „intelighenției” se află în situația de partizanat, într-un fel sau altul, de o parte sau de alta, argumentându-şi poziția prin necesitatea a priori de sprijinire a variantei politice progresiste, România însăşi, la acel moment, fiind în „mare pericol”.
iiii) re-descoperirea politicului, la începutul anului 1990 el fiind identificat cu Revoluția şi, prin reducție, cu „emanația” acesteia, Frontul Salvării Naționale: un monolit nouăzecist care domina ideologic România. De aceea, re-înființarea partidelor istorice (PNȚ, PNL, PSD-interbelice) a fost un fenomen politic întâmpinat cu mari rețineri.
Singura concesie care li s-a făcut, cum am precizat, era acceptarea lor condiționată, ca un bloc al unei „opoziții constructive”, de fațadă, cu rol auxiliar.
Pe acest fundal al prelungirii mentalității totalizante, cu aparențe democratice, ia naştere tensiunea mereu crescândă dintre formele aurorale de organizare ale societății civile şi mecanismul statal. Cea mai spectaculoasă instituție a gândirii libere, implicată în procesul greoi al democratizării țării, a fost Alianța Civică, sub conducerea entuziastă a poetei Ana Blandiana. Prin acțiunile acestei mişcări civice, intelectualii îşi respectau, în fine, menirea lor: critica oricărei forme de putere, cu atât mai mult a uneia aflată la începutul drumului democrației. Descrierea acestui entuziasm civic nouăzecist îmi oferă prilejul de a descoperi două mari tipologii ale actului politic de după 1990.
De la des-țeserea comunismului începută în 1989, până în anul 2000, politica românească a avut un mobil idealist, întruchipat în încrederea fără rezerve față de valorile democratice. Instrumentul strict politic, care a coagulat energia supra-materială a acestui val idealist, a fost Convenția Democratică din România (C.D.R.), o asociere politică a mai multor ideologii progresiste (P.N.Ț., P.N.L., P.A.C., P.S.D.-Titel Petrescu, P.E.R., A.F.D.P.R.). La celălalt pol, surclasat în alegerile parlamentare din 1996, se afla o rețea de interese „emanate” în 1989 şi reprezentate politic de Partidul Democrației Sociale din România (P.D.S.R.), originat în F.S.N.-ul inițial. Pur şi simplu, lupta politică era maniheistă, între bine şi rău, între pro-occidentali şi autohtonişti balcanici, între progresişti şi restaurație. Ca un ecou direct, societatea se divizase şi ea ideologic, colorându-se politic, deoarece ipostazele în care credeau cele două tabere erau susținute prin prisma credinței în consecințele aplicării lor: fie egalitatea socială şi crearea unui stat arborescent, cu rol de „tătuc” (social-democrații); fie cultivarea valorilor libertății şi ale demnității personale, cu rol de ferment al dezvoltării sociale de jos în sus, sub monitorizarea procedurală a unui stat minimal (liberaliştii şi creştin-democrații).
După anul 2000, odată cu dispariția Convenției Democratice din România, politica românească a intrat într-o zodie pragmatică: interesele de grup au prevalat față de idealuri şi ideologii, iar oamenii politici şi-au construit o condiție obligatorie de posibilitate: banii. Omul-cu-bani (tractorist, cârciumar, mecanic, fost mic întreprinzător, ajuns capitalist pe căi neştiute) s-a instalat pe scena politică, luând locul profesorului sau medicului, civic idealişti. Răspunsul societății la această transformare de statut a fost unul pe măsură: cu un masochism național masiv, originat în „negura” dependenței româneşti față de cei puternici, noii capitalişti (viitori „baroni”) au fost votați in corpore. Astfel că, dincolo de agramatismele lor şi de imposibilitatea funciară de a construi o viziune, o strategie, noii îmbogățiți, alcătuind un adevărat cartel invizibil, vor domina nu numai zona politicului, dar şi pe cea civic-media, fiind invitați permanenți în dezbaterile televiziunilor cărora le creşteau audiența. Presa însăşi, într-o mare parte, a urmat metamorfozele sferei politice, re-politizându-se (în maniera invocată de Habermas), dar nu pe criterii ideologice, ci pe criterii financiar-utilitare, impuse de mogulii din media. Încât, după fatidicul an 2000, pare că s-a instituit un nou interregn, o stare de tranziție către niciunde, confuză, generată de suprapunerea sferei politice peste cea civică, ambele aflate în destrămare valorică.
Într-un asemenea tablou al unei sfere publice aflate în restructurare radicală, folosirea publică a rațiunii s-a refugiat în domeniul justiției (confirmându-l pe John Rawls cu al său consens prin suprapunere parțială) sau în cel al armatei, instituții în care încă românii mai cred.
Prin urmare, aventura re-descoperirii Celuilalt, după 1990, a sfârşit în anul 2009 într-o perplexitate valorică derutantă, generatoare de dezinserție socială şi de dez-angajare. Spațiul social a devenit atât de nepredictibil, de des-centrat, încât niciun punct de vedere, niciun argument nu se impun ca fiind necesare în vederea dezbaterii. Toată disputa publică devine contingentă, ad-hoc, captivă unor situații particulare. Publicitatea se lasă dominată de privatitate. De aceea, conversația socială operează cu flatus vocis, dezbaterea ia forme nominaliste: cuvintele s-au desprins de lucruri reale, de fapte care nu mai pot fi atinse, împlinite.
În vederea analizei acestui cadru general, social-politic, nemaiîntâlnit, există două linii de argumentare: una catastrofistă, iar cealaltă „optimistă”.
Linia de argumentare „pesimistă”, pe urmele lui Habermas cu privire la sfera publică proprie „statului social”, disociază între publicul „mare” şi publicul „restrâns”.
Publicul „mare” al sferei publice româneşti actuale este unul fascinat de cultura de consum, cu toate atributele ei: standardizare, prefabricare, comercializare. El se lasă subjugat de reclama comercială a proprietarilor-oligarhi (sistemul economic), sau de cea politică a „baronilor” puterii (sistemul aparatului de stat), aclamați necritic. În aceste condiții, publicitatea sferei publice are rolul pervers de a dirija integrarea în sistem, diminuîndu-şi cu mult funcția critică. Totul se vinde şi se cumpără : voturi, campanii de presă, imagine TV, funcții – într-o multiplicitate lipsită de un temei justificator.
Publicul „restrâns” al sferei publice româneşti actuale este alcătuit din tradiționala forță activă a vieții publice: intelectualii. În mod surprinzător, deşi cu o oarecare distanță prudentă, el a urmat direcția asumată de publicul larg şi de societatea în ansamblul ei : până în anul 2000, el a desfăşurat o „acțiune comunicativă” orientată către consens; după 2000, s-a abandonat „acțiunii orientată către succes”, specifică sistemului: a „militat” pentru obținerea de roluri în aparatul de stat şi/sau a urmărit atingerea unor avantaje economice prin semnarea unui pact cu oligarhii validați social, ca angajați ai trusturilor de presă.
Rezultatul acestei „trădări” vulgare a germinat apariția şi înflorirea a două boli sociale, pe care românii au sfârşit prin a le accepta ca normale, fapt pentru care nici nu le mai condamnă public: corupția şi politicianismul. Este finalul apoteotic al sferei publice româneşti moderne: interesul public (reprezentat prin oameni politici, dar şi prin personalități ale societății civile, care semnează liste de susținere a diverştilor politicieni) a luat, insesizabil, forma unui simplu pretext pentru satisfacerea unor interese particulare, „prea umane”.
Aşa că, privind agitația post-comunistă a publicului „restrâns” (mic), este posibil ca diagnosticul pus de Sorin Adam Matei în Boierii minții să fi fost, din păcate, unul corect : sinecurismul a devenit un mod de viață printre membri „intelighenției” româneşti contemporane (conducerea unor consilii de administrație, institute, reviste culturale, uniuni de creație – din care-şi triază clientela cu scopuri utilitare şi conjuncturale, etc). Intelectualul român uneori elitar şi independent se află pe cale de dispariție, iar din „cenuşa” lui pământească se naşte învățatul învingător, Sofistul pur : cameleonic, instrumental, trăind în profit, şi nu în adevăr.
Aşadar, pentru a închide complet această linie de argumentare catastrofistă, nostalgică după unitatea binelui comun, sau după interconectarea socială paşnică, voi constata că în sfera publică românească au dispărut cele două exigențe ale unei libertăți comunicaționale moderne, de tip habermasian, cu originea în luminismul kantian :
i) fiecare participant la actul comunicării sociale este liber, deoarece dispune de autoritate epistemică, la persoana întâi, care-i face posibilă atitudinea;
ii) autoritatea epistemică se exercită în scopul căutării unui acord rațional, validând acele soluții care sunt acceptate rațional de către toți participanții la actul comunicării.
Linia de argumentare optimistă se naşte, în mod neaşteptat, din soluțiile întrezărite la un adversar al postmodernismului, ca Horia-Roman Patapievici: „numai formele «specializate» de cultură mai pot asigura renaşterea unui consens comunitar”, căci consensul „nemijlocit, sădit în instinctele tuturor membrilor comunității, restrânse, dispare, adică atunci când universalitatea valorilor comun împărtăşite este pusă în discuție…”.2
Un nou tip de sferă publică pare să se închege, absolut diferit față de cele anterioare, generat de o subiectivitate prea puțin recunoscută de către cei care gândesc spațiul public sub nostalgia unității şi a coerenței. (În acest sens, Horia-Roman Patapievici revine la direcția conservatoare, asumată cultural, şi eticizează discursul despre spațiul public: bârfa, culisele, găştile sunt accidente morale ale acestuia, care ne împiedică să ajungem la „unitatea binelui comun.”). Modul actual de a fi, plasticizat, fluid, modular, aflat în reevaluare perpetuă stă sub semnul unei comunicări exotice, pe care o numesc, ajutat de Jean Baudrillard, cu minimală prudență: comunicare spectrală.
Dar ce ne spune acest concept, spectralitate? Răspunde Marc Guillaume, aflat în dialog cu Jean Baudrillard: „E vorba de o formă de comunicabilitate care ne face să ne despărțim de nostalgia comunității, de dialectica tradițională a individualului şi a colectivului. Numesc spectral acest nou mod de a fi şi de a schimba”.3
Comunicarea spectrală, prin ale sale multiplicări ale „punerilor la distanță”, poate fi valorizată negativ (intrând astfel în zona antropologic-eticistă), în sensul posibilității de a conduce la dificultăți sociale: anonimat şi anomie. În această grilă intepretativă, un Giovanni Sartori (în Homo videns) ar numi spectralitatea ca pe un „pericol” care ar determina momentul dispariției publicului şi apariției „sub-cetățenilor” sau a „cetățenilor tăcuți”, dominați de emoțional şi particular, cu toții formând o „mulțime însingurată”. Ca efect „apocaliptic”, homo sapiens se depreciază într-un simplu homo videns (identificabil în omul recent patapievician). Ceea ce contează la nivelul comunicării sociale sunt calități de suprafață, cantitatea şi viteza, care împreună formează, cu ajutorul jocului „malefic” al mediei, „proletariatul intelectual” medial.
Ca o contrapondere la viziunea catastrofistă sartoriană, putem uşor invoca un alt sociolog, Alvin Toffler, care aduce o interpretare opusă: a demasificării vieții publice şi politice către diversitate şi specificul minoritar. Pentru sociologul american, tipul nou de societate este unul configurativ : mulțimi de minorități temporare alcătuiesc configurații efemere, într-un joc personal şi intercontextual.
Reinterpretând însă dificultatea invocată de Marc Guillaume, anonimatul comunicării, rezultat al „punerii la distanță”, spectralitatea nu produce doar anomie, atomizare, ci şi, mai important cred, ea reduce controlul social comunitar tradițional, în vederea configurării unei identități marcată de o rearticulare a unor lumi cu care subiectul se confruntă. Spectralitatea dă posibilitatea instituirii mai multor „fețe” prin intermediul cărora individul se poate reinsera în fluiditatea lumii: „A fi spectral – ne spune Marc Guillaume – înseamnă a fi cu multe fețe şi a nu angaja decât o față în interfața comunicațională, de exemplu în lumea socială şi profesională obişnuită. În altă parte, se poate prezenta în fațete cu totul diferite care sunt îndreptate către intimitate, către familie, prieteni, străini. Astfel, legarea de o identitate este oarecum eschivată, progresiv îndepărtată”.4
Întorcându-ne, acum, către sfera publică românească actuală, echipați cu ipoteza „revoluționară” a spectralității (care respinge opiniile prealabile, acceptate însă de ipotezele conservatoare), vom încerca să descifrăm natura grupurilor culturale, politice, civice, manifestate pe scena publică. Din această perspectivă, calificările de infatuări, fanariotisme, trădări, calomnii etc., asociate diverselor grupuri, nu sunt altceva decât simple fețe, mereu altele, plasate către destinații diferite din realitatea istorică spectrală. Din acest unghi – cred că singurul obiectiv – , nimic nu rămâne nejustificat, neîntemeiat. De pildă, analiza critică pe care Sorin Adam Matei o face „grupului Humanitas”, care ar domina „monopolist”, ca grup de prestigiu, piața culturală, este una tipic modernistă, făcută dintr-o perspectivă utopică, a existenței unei piețe ideale a ideilor, şi nu a uneia reale. Or, Humanitas-ul este gruparea de sensibilități şi de idealuri sincrone creată pe fundalul general, obiectiv, al aridității infrastructurale a pieței culturale.
Ca urmare, în acest sens contextual, Humanitas s-a format în mod natural. Acestui „grup” nu i se poate reproşa nimic (acuzele de grup închis sunt moralist-ineficiente: el are chipul opțiunilor membrilor săi care, astfel, s-au transparentizat), aşa cum, în alt plan, nu i se poate reproşa ceva procesului complicat de acumulare a capitalului. De cealaltă parte („față”) a exemplului, adevăratul program pe care Horia-Roman Patapievici l-a lansat în vederea constituirii unui Centru care să ordoneze rațional lucrurile în spațiul public, eliminând entropia bârfei etc., echivalează cu nevoia modernist-utopică (şi ea eticistă, cum am mai precizat) de Supervizor cultural versus libertatea postmodernă a conversației sociale.
Ceea ce împacă în absolut multiplele tendințe ale întrepătrunderii dintre politic şi civic în realitatea românească (alcătuită din inițiative ale ziariştilor, profesorilor universitari, analişti politici, foşti poeți, foşti angajați guvernamentali – toți ataşați unei anumite opțiuni ideologice) este o neutralitate fluidă, opusă celei statice (de tipul Carol I), care are rolul de a dinamiza toate posibilitățile în asemenea fel încât ele să se neutralizeze reciproc, formând „gradul zero al spațiului uman”.5
În chiar acest punct ”zero” întâlnim spectralitatea ca mod de a fi contemporan: un joc „pe muchie de cuțit” între valorizarea oricărei posibilități şi anomie. Calificând realitatea socială ca fiind una de tip geologic, unde straturile geologice se succed şi se afectează reciproc, Marc Guillaume (apelând la lucrările lui François Dubet despre adolescenți) separă tipologic găştile de galeră: găştile reprezintă comunitatea unui adolescent aflat în anomie, iar galera trimite la practici spectrale ale adolescentului, foarte diferențiate între ele, opuse oricărei comunități închise, inclusiv găştilor sau rețelelor tradiționale de tipul mafiei.
Între găşti şi galeră, românul contemporan (vezi comentariul lui Sorin Adam Matei despre „cazul” Humanitas) îşi caută propria identitate, optimist sau derutat, în plină lume spectrală: „… spectralitatea – nuanțează Marc Guillaume – nu înseamnă nici distrugerea şi nici dispariția subiectului, ci dispersia sa (…). Această dispersie se deschide spre experiența diversității (alteritas) celorlalți, a infinității diferențelor adeseori neînsemnate, dar şi către experiența diversității componentelor interne, inclusiv componenta inconştientă. Altfel spus, aceste schimburi spectrale cu o multitudine de alții nu sunt întâlniri directe cu alteritatea lor, deşi pot conduce la aşa ceva în anumite cazuri, ci contribuie la sculptarea unor multiple fațete ale sinelui, fac să apară efecte de alterare şi de alteritate în interiorul subiectului”.6
Înconjurat, fie că vrea, fie că nu vrea, de rețeaua socială spectrală, intelectualul român are şansa de a fi în căutarea Celuilalt (în afară, sau mai curând în interior) plecând de la „gradul zero al spațiului uman” românesc. Afilierea la grupuri pare o practică ineluctabilă pentru un început de reconstituire a socialului, dar nu acesta este „pericolul” indus de spectralitate. Mai degrabă înserierea în grupuri este o etapă de tranziție între finele sferei publice moderniste şi debutul celei spectrale, miza acesteia din urmă fiind construirea unei identități pentru exterior. Spectralitatea poate aduce, prin mondializarea „piramidală” a lui Baudrillard, o segregare nu între grupuri (aceasta fiind o simplă expresie subiectivă a orgoliilor), ci între două lumi deconectate una de cealaltă: o lume egalizată în sine la un nivel superior, universalizată; o altă lume egalizată în sine, prin neutralizare reciprocă a valorilor, la un nivel inferior, mondializată („disneyficată”). Între cele două segmente ale lumii, formate obiectiv, nu vor exista relații şi nici conflict: „… ele îşi vor urma fiecare pe drumul lor în mod paralel, şi una va merge din ce în ce mai mult către sofisticarea cunoaşterii, viteză, în vreme ce cealaltă va trăi în excludere – dar fără conflicte, fără pasarele. E cu mult mai periculos decât o revoltă, căci este neutralizarea conflictului însuşi (…) … această mişcare va crea o specie de hipersocietate virtuală care va avea în mâini toate mijloacele, e limpede, toate puterile, care va fi o minoritate absolută, din ce în ce mai minoritară, iar restul, în mare majoritate – în termeni generici – va trăi cu adevărat în condiții de excluziune. Ne îndreptăm către societăți paralele, duale…”.7
Prin urmare, nu lupta între grupuri culturale trebuie incriminată (incriminarea însăşi fiind expresia acestei lupte), ci separarea completă între cele două sau mai multe lumi aduse de spectralitate. Pare că ne întoarcem de unde am plecat: pe de o parte, grupuri elitiste, luminate, iar pe de alta, publicul extins supus luminării de către „învățați”. Dar nu este aşa : cele două „lumi” nu mai formează un întreg, ci funcționează absolut separat una de alta şi, ceea ce este mai interesant, paşnic. Asta înseamnă că fiecare se mulțumeşte cu propriul ei standard, la care se raportează autoreferențial, vidând de sens „restul” lumii.
Unele indicii ale acestei noi situații ar putea fi identificate deja în spațiul cultural românesc. În Discernământul modernizării, ca să continuăm disputa şi exemplul, H-R. Patapievici precizează că se adresează „societății civile a culturii” pentru a-şi prezenta ideile sale despre modernizarea ştiințifică „prin altoi” aflată în opoziție cu cea românească, a „aruncării la coş”. Bineînțeles, această logică a discursului autonomizat, destinat părții „înalte” a culturii, este legitimată de însăşi ideea specializării în cercetare, susținută de eseistul român. Însă, din unghiul specific al tipului de sferă publică pe care l-am propus, grupul specializat al societății civile culturale, util acoperirii propriilor sarcini, elimină ab initio orice comunicare reală cu „marele public”, trăind fără frustrări comunicaționale într-o sferă paralelă şi calmă față de întreaga sferă culturală sau, mai larg şi mai de neacceptat pentru un modernist, față de întreaga sferă publică românească. În aceste condiții, ideea de luminare a dispărut, iar ideea de a primi şi a căuta luminarea, de asemenea. Avem „un univers total comunicativ, imperativ, cu atomi complet separați unii de alții, implodați unii în ceilalți”.8
Cele două sfere fiind paralele, deşi unele transferuri individuale se pot face într-o parte sau alta, experiența alterității devine imposibilă în manieră tradițională: una nu se dezvăluie față de alta ca fiind Altul. De aceea, alteritatea va fi inventată în interiorul fiecărei lumi, printr-o mişcare bovarică de creare a unei imagini de sine demnă de a fi crezută şi, mai mult, iubită în linişte totală de altcineva nemaivăzut…
În sinteză, sfera publică post-comunistă românească a debutat într-o pace aparentă, cu sechele moderniste dar şi masificat socialiste, şi continuă furtunos, segregându-se.
De aceea, am propus pentru tipul de comunicare socială actuală termenul lui Baudrillard şi Gauillaume, acela de spectralitate. Abia înfiripatul proiect de sferă publică spectrală este alcătuit din două sub-sfere, tot mai îndepărtate între ele:
(i) sub-sfera synferică a „lumii superioare”, active civic, cultural şi politic, divizată şi ea în grupuri polemice unele față de altele. Relațiile intergrupuri sunt conflictual – civilizate, flexibile, mereu în mişcare. Între ele nu există o măsură unică, statică, procedurală, ci o măsură dinamică specifică unei configurări procesuale. Singura rațiune de a fi a acestor grupuri este hrănirea propriilor nevoi de conservare a ego-ului, nevoi specializate în cercetarea ştiințifică, dar este şi polemica de principiu unele cu altele, productivă în ordine obiectivă. Acestei sub-sfere i se potriveşte unul din fragmentele heracleitice: „Dreptatea este o luptă şi toate se nasc din luptă şi nevoie”.
(ii) sub-sfera synhaptică, a lumii „inferioare”, inactive civic, are un sens centripet. Este sub-sfera repausului, a păcii consensuale instaurate de „proletariatul electronic” unit în jurul imaginii, trăind fericit în „singurătatea electronică” (Giovanni Sartori) a oamenilor „distrați”, seduşi de forța anonimă a masei.
Critica adusă de prima linie de argumentare („pesimistă”) se îndreaptă către această fațetă a lumii actuale. După cum „optimismul” celei de-a doua linii de argumentare se adresează sferei spectrale în „totalitatea” fațetelor sale.
Oricum, între cele două sub-(emi)sfere nu există relaționarea tradițională, apărută odată cu Iluminismul dedicat sarcinilor naționale şi populare, continuată cu modernizarea radicală inițiată de paşoptişti şi de cea criticistă a junimiştilor, maturizată în modernismul interbelic synferic în totalitatea societății.
Pe de altă parte, existența celor două sub-sfere, acum abia întrezărită, dar potențată de satificarea informațională a lumii, mărturiseşte dispariția publicului unic, modern, liber moral şi economic, coerent în sine, şi apariția publicurilor spectaculare, fluctuante, specifice mai întâi celor două sub-sfere în parte, şi apoi multiplicate în interiorul sub-sferei synferice prin polemica grupurilor aflate „în luptă”.
NICOLAE STAN