SÎNGELE MORȚILOR

Incerci să extragi din întîmplările trăite cîteva idei, cîteva concluzii raționale şi provoci un turbion. çn timp ce ideile se clarifică, se articulează, realitatea devine inconsistentă. Dacă nu mai insişti asupra sensurilor abstracte, concepția rămîne vagă, confuză, iar realitatea se conturează mai bine. Pentru gînditor sînt importante ideile, raționamentele… Din discursul filozofului lumea materială dispare. Istoricul, reporterul etc. îți comunică propensiunea lor pentru real. Scriitorul, autorul de „ficțiune”, se mişcă pe o scală extrem de largă, optînd cînd pentru una, cînd pentru cealaltă. Trece de la abstracțiuni la senzualitatea nudă a materialității…
Căutînd să extrag din amalgamul de amintiri cîteva idei despre fenomenul coada românească am declanşat răbufniri din trecut, crîmpeie de memorie disparate – întîmplări, imagini, un amestec. Confuzia, viața trăită, nostalgia dau la iveală secvențe neselectate valoric – semnificative şi nesemnificative… çn prim plan mişcarea, caleidoscopul. Fragmentele mele de trecut se înscriu, după o clasificare curentă, în trei straturi geologice ale comunismului românesc. Trebuie spus că între istorie şi istoria personală sînt incompatibilități insurmontabile. Comunismul stalinist (brutal, cu lagăre, puşcării, execuții… – lucruri aflate tîrziu, din cărți, mărturii, documente) se consumă pe timpul singurului anotimp în care suferim de candoare – copilăria. (Ralea, cu precizia sa în ceea ce priveşte Fenomenul românesc, unde susține că trăsătura dominantă a românilor este caracterul lor tranzacțional, crede că ne-ar lipsi, ca atare, acele trăsăturile care ne-ar împiedica să ne adaptăm la orice situație – înainte de toate candoarea. Plin de candoare fiind nu poți face tranzacții…) La acea vîrstă nu puteam fi decît candizi. O candoare chinuită.
Sentiment cu care parcurgeam, la 5, 6 ani, cele cîteva sute de metri pînă la „magazinul mixt” de unde se cumpăra pîinea. çnceput de deceniu cinci, la marginea oraşului. Drum de pămînt. Praf. Soare. çn zilele de sărbătoare mergeam în grup la Casa pionierilor – deşi încă nu eram pionieri. Altă lume, în mijlocul oraşului, străzi pietruite, oameni preocupați. çn piața centrală un turn de pe vremea lui Ştefan cel Mare. çntre noi – la ducere sau la întoarcere – cineva amintea de Dan căpitan de plai…
çntîmplările din lumea de dincolo – rarele întîmplări trăite dincolo de marginea dinspre pădure a oraşului. O stradă lungă se întindea de la turla bisericii cimitirului pînă în centru, spre piața cu turnul de pe vremea lui Ştefan cel Mare, cu principalul liceu al oraşului, cu alte cîteva clădiri importante. Lumea oficială n-avea nimic cu lumea noastră de copii care vegetau la periferia oraşului. Noi n-aveam habar de acea lume, de importanța ei, de locul în care se afla. Nu aveam cu ea nici în clin, nici în mînecă. Lumea aceea nu exista pentru noi: motiv pentru care, cînd ajungeam acolo, depăşind granițele lumii de fiecare zi, atenția noastră se deştepta, încă de pe cînd parcurgeam lunga alee de castani. Undeva, pe dreapta, se afla şi şcoala elementară, unde mama a fost învățătoare, iar eu am început clasa I-a. Ceva mai aproape de casă, pe stînga, era grădinița cu program redus. çn căutarea unui loc de muncă pentru calificarea asigurată unei absolvente de şcoală normală, mama fusese educatoare şi acolo.
La cumpărat pîine mergeam în fiecare zi. Candoarea la acea vîrstă? Străşnicia cu care strîngeam în pumn bonurile de pîine. Ce înseamnă un pumn de bărbat aveam să învăț la box. La pumnii băiatului de 5, 6 ani mă gîndesc contrariat. çn anii de început ai noii orînduiri comuniste totul se dădea pe bonuri. Plăteai cu bani, dar trebuia să ai bonuri pentru a ți se permite să plăteşti. Bonurile erau nişte dreptunghiuri meschine de hîrtie de culori diferite – galbene, maro, verzi… Hîrtiuțele erau tipărite – dar nu ştiam să citim... După culori bonurile aveau valori diferite. Bietele bucățele de hîrtie erau prețioase – fără ele nu prea aveai ce să cumperi. Se decupau din nişte foi ceva mai mari… Fiecare cu bonurile lui lunare – după unde lucra, ce copii avea. Deseori rupte, cu margini neregulate. La pîine se stătea la coadă. Copiii îşi „țineau rîndul” şi se jucau în fața magazinului. Oameni din cartier aşteptau răbdători pe marginea şanțului din fața magazinului. Venea maşina de pîine, vînzătorii se agitau, preluau, vindeau. Pe tejghea mai erau colaci de salam şi lădițe de lemn cu marmeladă împachetată într-o hîrtie ceruită. O dată o bucată de salam s-a mişcat. Unul din cei doi vînzări s-a oprit şi a fixat bucata de salam. A spus ceva şi lumea a început să rîdă. Luam pîinea neagră, cu coajă groasă şi o duceam în mînă pînă acasă. çi mîncam coaja de pe partea cu care stătuse pe cuptor. Parcă era mai bună decît crusta lucioasă de deasupra. Tata s-a mirat o dată, după ce ne-a certat că mîncasem o bună parte din coajă: măcar dacă v-ar fi plăcut coaja lucioasă, de deasupra…
çn drumul spre casă treceam pe lîngă turla-poartă de la intrarea cimitirului. Uneori băteau clopotele. La înmomîntări, e de presupus. Sau la slujbele de la biserica din față. O dată sau de două ori bunica m-a dus la slujba ținută în biserica din curte. Impresionat de decorul menit să impresioneze. Nu convins. Cimitirul de la marginea oraşului – locuiam cu chirie într-o casă de dincolo de cimitir, la poarta căreia ajungeam traversînd un podeț din lemn. Lîngă turlă golanii minori băteau mingea. De cîteva ori ne-am amestecat printre ei. Parteneri apăruți cine ştie de unde, din neant. Băieții răi bat mereu mingea cu piciorul… O dată am lăsat pe lîngă grămada de haine care marca unul din stîlpii porții vioara cu care trebuia să mergem la profesorul de muzică. Proiectul cu muzica a eşuat. Printre micii golani am învățat însă cum să te descurci în societatea în care trebuia să trăim. Vioara s-a păstrat, în familie, trecînd de la un frate la celălalt – fără să învețe vreunul să cînte…
Dincolo de cimitir, nu departe, pe dreapta – stadionul oraşului. çn cîteva duminici tata ne-a luat cu el – dar eram prea mici pentru a ne pasiona după agitația de pe gazon. El găsea cîțiva microbişti cu care să comenteze meciul. Era distant, dar ştia, cînd voia, să se apropie de oameni de condiție modestă. Noi ne învîrteam prin tribună, cu spatele la teren. Abia începusem să ne obişnuim cu stadionul şi ne-am mutat în celălalt oraş… Condiția fotbalului în epoca de aur. De meditat. Fotbalul a jucat un rol de socializare special. Oameni care în alte situații nu şi-ar fi pierdut vremea cu aşa ceva găseau un mijloc de a se apropia de ceilalți, de popor. Iar la fotbal puteai să te exprimi liber – să-l înjuri pe arbitru, să-l faci incompetent pe un jucător, să strigi după altul că e un bou. çn rest, asemenea libertate era rară. O defulare – dar şi o solidarizare facilă, lipsită de obligații.
Oraşul îşi prelungea ghearele pînă la poarta casei unde locuiam. O poartă obişnuită – un cadru din lemn pe care era fixată plasa de sîrmă. Lumea de dincolo se strecura chiar pe sub poartă. Pe-acolo unde văzusem, o dată, un şarpe. Un şarpe de apă, probabil. Nu departe era un pîrîu în care se aruncau gunoaie. Ceardacul larg în care stăteam la o anumită vîrstă o bună parte din zi era luminos şi curat. Mă uitam pe cărțile care n-au lipsit niciodată din casa de învățători, profesori… Pe primele pagini ale cărților erau portretele unor oameni. Eram încurcat, pentru că am aflat că nu erau nici personajele năzdrăvane din poveşti, nici măcar autorii acestora. Erau tovarăşii. Erau portretele lor. Nu unul singur – ci mai multe portrete. La un moment dat am auzit o discuție iritată între părinți. Se întîmplase ceva cu cărțile. Nu mai erau bune, trebuiau aruncate… Dar nu se schimbase nimic în ele! Ei au găsit soluția salvatoare. Rupeau cîte una din paginile de la început. Una, două, cum se cuvenea. Printre imaginile rupte era una a unei femei cu părul alb tuns bărbăteşte, doar că mai lung. Ana Pauker. Nume bizar, de ținut minte. Alții au fost eliminați, pagină cu pagină, fără să mai lase ceva în memorie. Poveştile şi povestirile rămîneau însă mereu bune. De acolo nu se rupea nici o pagină.
Pe lîngă primele lecții indirecte de supraviețuire sub dictatură continuam şcoala vieții pe terenul de lîngă cimitir. Lecții de supraviețuire care începuseră deja să fie din ce în ce mai dure. O complicată Şcoală de viață care nu privea nici cîntatul la vioară nici cititul. O poveste cu personaje fabuloase. M-au ajutat să-i deosebesc pe tipii cu adevărat puternici, duri de cei care aveau puterea de la instituții. Limbricii cu trese sub hainele civile – care îşi ițesc şi astăzi capetele slăbănoage din gulere cu petlițe.
Chiar lîngă clopotniță se ascundea, printre smocurile de vegetație debilă, lîngă zid, un soi de trapă. Nu ştiam care era rostul ei acolo dar, pentru că se afla pe zona de teren în care băteam mingea, a venit vorba despre ea. Sub capacul ruginit, spuneau micii golani din zonă, se adună sîngele morților…