Cronica literară
Nicoleta Dabija
CUM NE CONSTRUIEŞTE REALITATEA. AUREL CODOBAN
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 5-6 / 2010
E lucru rar la noi ca un profesor de filosofie să fie omagiat printr-un volum la împlinirea unei vârste. Mulți, dar de fapt puțini, trebuie să aştepte trecerea în eternitate pentru a li se recunoaşte o oarecare notorietate, ca şi cum moartea ar fi suprema probă pe care un gânditor trebuie să o verifice pentru a fi evaluat ca filosof (dincolo de discursurile care argumentează că nu există filosofi în cultura română). Şi firesc mă întreb atunci, ce anume a făcut diferența în cazul lui Aurel Codoban, care la 60 de ani, şi viu fiind, a avut deja privilegiul unui volum aniversar? Este acest gest doar rezultatul unei conjuncturi fericite sau este susținut şi de virtuți profesionale, umane deosebite?
Cartea Comunicarea construieşte realitatea. Aurel Codoban la 60 de ani, coordonată de Timotei Nădăşan 1, răspunde prin textele a 18 colegi, prieteni, foşti studenți, doctoranzi etc., însoțite de un interviu amplu cu profesorul aniversat. O parte din articolele incluse aici au fost prinse înainte în reviste de cultură ori publicații academice, iar reluarea lor îmi pare că intervine cu un atu, acela al credibilității, pe care nu-l implică întotdeauna scrisul la comandă, fie şi când obligația e dublată de dragoste, respect sau vreo altă simțire pozitivă.
Omul Aurel Codoban
Oricine l-a cunoscut pe profesorul de filosofie al Universității Babeş-Bolyai din Cluj şi a avut prilejul să întrețină o conversație cu el nu poate să nu recunoască în descrierile autorilor din volum cuvinte, expresii, atitudini care definesc un stil, un om, o existență. Cine intră în dialog direct cu Aurel Codoban este greu să nu-i remarce spiritul liber, vesel, politicos, amabil, demn, dar şi ironic, mereu sincer, toate semne ale unei „delicateți sufleteşti”, chiar dacă nu întotdeauna confortabilă (Adrian T. Sîrbu).
Ființa umană, cum îşi predă Aurel Codoban lecția, trebuie să fie un amalgam de idei, atitudini şi sentimente care verifică autenticitatea în interiorul relațiilor şi care se exprimă întotdeauna în fața celuilalt cu sinceritate, căci numai aşa libertatea personală este probată (Angela Spinei).
Prietenia lui „Codo”, necondiționată şi stabilă, apreciată îndeosebi de Sorin Antohi şi Claude Karnoouh, este numai o posibilitate prin care comunicarea devine viabilă în trăirea concretă.
În domeniul privat al vieții însă, toate relațiile ar trebui să fie de grijă şi de iubire, căci asta înseamnă în cele din urmă să fii uman. E necesar să valorifici şi să te angajezi în dialog. Experiențe fundamentale sunt acelea care te scot din imediatul vieții şi te duc în afară, în fața celuilalt. Comunicarea cere un interlocutor, numai prin confruntare rezultă o înțelegere, o limbă şi o lume comune. Adevărul nu este al nostru aşadar, al felului în care ne percepem individual, ci numai prin situarea față în față aflăm ceva valabil despre noi înşine. Ne construim prin similitudine şi prin diferență cu alteritatea2.
Profesorul Aurel Codoban
Tocmai deschiderea spre dialog este pusă sub semnul întrebării de Adrian Costache, ea fiind după acesta doar „aparentă”, căci în realitate „Codoban vorbeşte numai pe limba sa”. În schimb, reuşeşte la cursuri să alcătuiască o „lume comună”, este „marca propriei sale filosofii”, deschizând în fața auditoriului o gândire vie, ori o viață a gândirii, în sens heideggerian. Farmecul profesorului care a declanşat un fenomen la Cluj, „codobaniada” (sălile în care îşi expune filosofia fiind asaltate de zeci de studenți sau de curioşi pur şi simplu), stă în abilitatea de a face din orice text o adresare directă, ca şi cum ar fi vorba de o confesiune care te priveşte personal. Are se pare virtuțile unui maestru antic (Mihai O. Goldner).
Vraja ține şi după încheierea orelor. Parcă începi să vezi semne la fiecare colț de stradă, semne care aşteaptă descifrarea ta, lucrurile încearcă dintr-odată să-ți grăiască, nu se mai mulțumesc doar să fie (Adrian Costache). Succesul acestei idei în rândul studenților este susținut de o credință personală, cultivată, dar şi instinctuală, pe care Codoban mărturiseşte că a resimțit-o încă din copilărie, aceea că înțelegerea se extinde cu cât eşti mai atent şi cu cât înveți să interpretezi semnele întâlnite.
Şi totuşi, în lumea academică, Aurel Codoban face figura unui marginal. Într-o cultură în care „coerența ideilor” şi „verticalitatea atitudinilor” sunt o excepție, profesorul clujean întruchipează tocmai excepția, printr-o „rezistență discretă”. El este de aceea incomod de cele mai multe ori, chiar dacă un „profil original”, care singur îşi recunoaşte imperfecțiunile, singur îşi suspectează gândirea şi totuşi e capabil să facă din „risipirea de sine” o „artă existențială” (Ciprian Mihali).
Este un personaj atipic între intelectualii români, care chiar dacă nu a scris mult şi nici nu a revoluționat filosofia românească, ca personalitate a provocat constant interesul (Adrian Costache). A făcut adesea dovadă de „probitate şi o luciditate intelectuală rare”, fiind o expresie vie despre cum ar trebui să fie un profesor universitar cu o atitudine academică demnă (Adrian T. Sîrbu).
Amintind de fixații celebre ale unor gânditori nu mai puțin celebri, profesorul Aurel Codoban îşi ține cursurile lunea de la ora 12.00 şi joia de la ora 16.00, invariabil, după cum vremea este mereu „frumoasă”, iar ultimul curs, înainte de vacanțe, este un prilej de „şezătoare” (Adrian Costache).
Gândirea codobaniană
Cum singur mărturiseşte în introducerea la Amurgul iubirii3, Aurel Codoban vrea să fie un „stilist existențialist”, lucru care îi şi reuşeşte în măsura în care filosofia sa are şi „substanța”, dar şi „ținuta” esențiale în definirea unui stil personal (Sanda Cordoş). „Proiectul filosofic” al profesorului clujean pleacă de la teoria semnelor, căutând prin interpretări variate să descrie cât mai potrivit dimensiunile actualității (Andrei State). Importante pentru autor nu sunt aşadar răspunsurile, ci mai curând întrebările epocii în care trăieşte, fenomenele asupra cărora este preocupat să mediteze şi pe care este dispus să le adâncească (Ştefan Afloroaei).
Discursul filosofic nu trebuie însă să fie viabil doar la nivel teoretic, este învățătura esențială pe care o transmite Aurel Codoban. El este util în măsura în care transpune interpretările în viața omului, transfigurându-l, îmbunătățindu-l. Filosofia este interpretare, dar trebuie să fie o interpretare care marchează comportamentul şi extinde trăirile viitoare ale cuiva. Ea este acum un „gen literar”, adică o poveste în care gânditorul a ajuns la înțelegere, după ce a râs, a plâns, a detestat4, a verificat în propriile-i trăiri realitatea pe care o expune teoretic (Mihai O. Goldner). În alte cuvinte, filosoful trebuie să fie şi un „jurnalist”, adică să țină evidența experiențelor personale, să caute să le scoată din imediat şi să le transpună, prin înțelegere, în existență5.
Ceea ce Aurel Codoban exprimă cu destulă claritate este faptul că gândirea, percepută ca distanțare critică şi ca înțelegere, este filosofia prezentului. Disjuncția lumii actuale nu mai este, de aceea, una între ființă şi devenire, sau între raționalism şi empirism, ci între semiologie şi hermeneutică. Modelul ontologic viabil acum, după cel platonician şi cel modern, este al suprafeței semnificante, care nu recunoaşte nimic transcendent sau transcendental, a cărui cunoaştere e centrată pe selecție. Jocul este fața reală a lumii contemporane, iar comunicarea trebuie practic să preia şi să valorifice coordonatele realității existente, la care omul mai are pur şi simplu acces.
Este de aceea o necesitate a epocii apariția unui gânditor, care asemenea lui Platon sau Kant, pentru timpurile lor, să vină să definească felul în care comunicarea construieşte realitatea, unificând semiologia cu hermeneutica, anunță profesorul clujean. Acest gânditor nu este el. Dezamăgit de relația discursului filosofic cu viața, de ruptura dintre gest şi cuvânt care se statorniceşte pentru tot mai mulți gânditori, nevoia personală de filosofie a lui Aurel Codoban se traduce într-un fel de „mistică personală, un amestec eclectic de gnoză şi budism zen”6, iar tentația de a trece la literatură e tot mai insistentă.
Cartea Comunicarea construieşte realitatea. Aurel Codoban la 60 de ani, coordonată de Timotei Nădăşan 1, răspunde prin textele a 18 colegi, prieteni, foşti studenți, doctoranzi etc., însoțite de un interviu amplu cu profesorul aniversat. O parte din articolele incluse aici au fost prinse înainte în reviste de cultură ori publicații academice, iar reluarea lor îmi pare că intervine cu un atu, acela al credibilității, pe care nu-l implică întotdeauna scrisul la comandă, fie şi când obligația e dublată de dragoste, respect sau vreo altă simțire pozitivă.
Omul Aurel Codoban
Oricine l-a cunoscut pe profesorul de filosofie al Universității Babeş-Bolyai din Cluj şi a avut prilejul să întrețină o conversație cu el nu poate să nu recunoască în descrierile autorilor din volum cuvinte, expresii, atitudini care definesc un stil, un om, o existență. Cine intră în dialog direct cu Aurel Codoban este greu să nu-i remarce spiritul liber, vesel, politicos, amabil, demn, dar şi ironic, mereu sincer, toate semne ale unei „delicateți sufleteşti”, chiar dacă nu întotdeauna confortabilă (Adrian T. Sîrbu).
Ființa umană, cum îşi predă Aurel Codoban lecția, trebuie să fie un amalgam de idei, atitudini şi sentimente care verifică autenticitatea în interiorul relațiilor şi care se exprimă întotdeauna în fața celuilalt cu sinceritate, căci numai aşa libertatea personală este probată (Angela Spinei).
Prietenia lui „Codo”, necondiționată şi stabilă, apreciată îndeosebi de Sorin Antohi şi Claude Karnoouh, este numai o posibilitate prin care comunicarea devine viabilă în trăirea concretă.
În domeniul privat al vieții însă, toate relațiile ar trebui să fie de grijă şi de iubire, căci asta înseamnă în cele din urmă să fii uman. E necesar să valorifici şi să te angajezi în dialog. Experiențe fundamentale sunt acelea care te scot din imediatul vieții şi te duc în afară, în fața celuilalt. Comunicarea cere un interlocutor, numai prin confruntare rezultă o înțelegere, o limbă şi o lume comune. Adevărul nu este al nostru aşadar, al felului în care ne percepem individual, ci numai prin situarea față în față aflăm ceva valabil despre noi înşine. Ne construim prin similitudine şi prin diferență cu alteritatea2.
Profesorul Aurel Codoban
Tocmai deschiderea spre dialog este pusă sub semnul întrebării de Adrian Costache, ea fiind după acesta doar „aparentă”, căci în realitate „Codoban vorbeşte numai pe limba sa”. În schimb, reuşeşte la cursuri să alcătuiască o „lume comună”, este „marca propriei sale filosofii”, deschizând în fața auditoriului o gândire vie, ori o viață a gândirii, în sens heideggerian. Farmecul profesorului care a declanşat un fenomen la Cluj, „codobaniada” (sălile în care îşi expune filosofia fiind asaltate de zeci de studenți sau de curioşi pur şi simplu), stă în abilitatea de a face din orice text o adresare directă, ca şi cum ar fi vorba de o confesiune care te priveşte personal. Are se pare virtuțile unui maestru antic (Mihai O. Goldner).
Vraja ține şi după încheierea orelor. Parcă începi să vezi semne la fiecare colț de stradă, semne care aşteaptă descifrarea ta, lucrurile încearcă dintr-odată să-ți grăiască, nu se mai mulțumesc doar să fie (Adrian Costache). Succesul acestei idei în rândul studenților este susținut de o credință personală, cultivată, dar şi instinctuală, pe care Codoban mărturiseşte că a resimțit-o încă din copilărie, aceea că înțelegerea se extinde cu cât eşti mai atent şi cu cât înveți să interpretezi semnele întâlnite.
Şi totuşi, în lumea academică, Aurel Codoban face figura unui marginal. Într-o cultură în care „coerența ideilor” şi „verticalitatea atitudinilor” sunt o excepție, profesorul clujean întruchipează tocmai excepția, printr-o „rezistență discretă”. El este de aceea incomod de cele mai multe ori, chiar dacă un „profil original”, care singur îşi recunoaşte imperfecțiunile, singur îşi suspectează gândirea şi totuşi e capabil să facă din „risipirea de sine” o „artă existențială” (Ciprian Mihali).
Este un personaj atipic între intelectualii români, care chiar dacă nu a scris mult şi nici nu a revoluționat filosofia românească, ca personalitate a provocat constant interesul (Adrian Costache). A făcut adesea dovadă de „probitate şi o luciditate intelectuală rare”, fiind o expresie vie despre cum ar trebui să fie un profesor universitar cu o atitudine academică demnă (Adrian T. Sîrbu).
Amintind de fixații celebre ale unor gânditori nu mai puțin celebri, profesorul Aurel Codoban îşi ține cursurile lunea de la ora 12.00 şi joia de la ora 16.00, invariabil, după cum vremea este mereu „frumoasă”, iar ultimul curs, înainte de vacanțe, este un prilej de „şezătoare” (Adrian Costache).
Gândirea codobaniană
Cum singur mărturiseşte în introducerea la Amurgul iubirii3, Aurel Codoban vrea să fie un „stilist existențialist”, lucru care îi şi reuşeşte în măsura în care filosofia sa are şi „substanța”, dar şi „ținuta” esențiale în definirea unui stil personal (Sanda Cordoş). „Proiectul filosofic” al profesorului clujean pleacă de la teoria semnelor, căutând prin interpretări variate să descrie cât mai potrivit dimensiunile actualității (Andrei State). Importante pentru autor nu sunt aşadar răspunsurile, ci mai curând întrebările epocii în care trăieşte, fenomenele asupra cărora este preocupat să mediteze şi pe care este dispus să le adâncească (Ştefan Afloroaei).
Discursul filosofic nu trebuie însă să fie viabil doar la nivel teoretic, este învățătura esențială pe care o transmite Aurel Codoban. El este util în măsura în care transpune interpretările în viața omului, transfigurându-l, îmbunătățindu-l. Filosofia este interpretare, dar trebuie să fie o interpretare care marchează comportamentul şi extinde trăirile viitoare ale cuiva. Ea este acum un „gen literar”, adică o poveste în care gânditorul a ajuns la înțelegere, după ce a râs, a plâns, a detestat4, a verificat în propriile-i trăiri realitatea pe care o expune teoretic (Mihai O. Goldner). În alte cuvinte, filosoful trebuie să fie şi un „jurnalist”, adică să țină evidența experiențelor personale, să caute să le scoată din imediat şi să le transpună, prin înțelegere, în existență5.
Ceea ce Aurel Codoban exprimă cu destulă claritate este faptul că gândirea, percepută ca distanțare critică şi ca înțelegere, este filosofia prezentului. Disjuncția lumii actuale nu mai este, de aceea, una între ființă şi devenire, sau între raționalism şi empirism, ci între semiologie şi hermeneutică. Modelul ontologic viabil acum, după cel platonician şi cel modern, este al suprafeței semnificante, care nu recunoaşte nimic transcendent sau transcendental, a cărui cunoaştere e centrată pe selecție. Jocul este fața reală a lumii contemporane, iar comunicarea trebuie practic să preia şi să valorifice coordonatele realității existente, la care omul mai are pur şi simplu acces.
Este de aceea o necesitate a epocii apariția unui gânditor, care asemenea lui Platon sau Kant, pentru timpurile lor, să vină să definească felul în care comunicarea construieşte realitatea, unificând semiologia cu hermeneutica, anunță profesorul clujean. Acest gânditor nu este el. Dezamăgit de relația discursului filosofic cu viața, de ruptura dintre gest şi cuvânt care se statorniceşte pentru tot mai mulți gânditori, nevoia personală de filosofie a lui Aurel Codoban se traduce într-un fel de „mistică personală, un amestec eclectic de gnoză şi budism zen”6, iar tentația de a trece la literatură e tot mai insistentă.