MARGENTO – POEZIA DE DINCOLO DE PROPRIUL VERS

În 2001 mi-am dat seama că eram într-o trupă cu alți artişti, în sensul că lucram împreună şi ne sincronizam în multe dintre proiecte (scriam poeme în atelier la Tim şi Grigore Negrescu în timp ce ei pictau şi astfel răspundeam prin expresie proprie unul celuilalt, eram mereu pe la studioul de înregistrări cu muzicienii Costin Dumitrache şi Vali Baicu şi vocalistele Marina Gingiroff şi deja legendara Maria Răducanu, experimentând forme care erau „traduceri” ale muzicii în versuri şi invers), cu singurul amendament că nu ne declaram oficial o trupă şi nu prelungeam convergențele noastre şi în spectacole publice, anunțate ca atare.

I-am zis Margento. Lumea ne mai întreabă şi acum „de la ce?”, sau „ce înseamnă?”. Dincolo de explicațiile pe care ți le dai singur atunci când alegi un titlu – şi cred că asta e valabil pentru orice scriitor – sunt cele pe care le afli de fapt după aceea şi care îți confirmă relevanța acelui aparent arbitrariu în tot mai multe contexte. Am aflat, deci, că e numele unui oraş din America de Sud, din provincia Antiohia (?!). Ne-a plăcut ideea că trupa este un oraş, care trebuia să aibă organizarea lui urbanistică şi locuitori respectând nişte legi de conviețuire. Nişte ritualuri şi nişte forme de exprimare comunitară, ceremonială. În istoria noastră „reală” şi imagologică, Antiohia este lângă Capadocia, iar capitala Cezareea este scaunul episcopal al lui Vasile, isihastul de obşte. Patriarhia română este locțiitoare a tronului Cezareei de când Constantin Brâncoveanu a plătit datoriile scaunului constantinopolitan către otomani. Când a fost martirizat, l-a luat cu el, pe lângă fii, şi pe sfetnicul Ianache Văcărescu. Înainte să ne lase Ienăchiță moştenire creşterea limbii româneşti iar fiul Alecu Cluceru jazzistica alternanță liric-baladescă a „Flăcării care mă arz” (de unde va lua şi duce la perfecțiune şi Eminescu ritmurile subiectiv-cosmice din „Oricât de mult am suferit”, cam în acelaşi timp cu arpegiile lui Venturiano din „Noaptea furtunoasă”), a lăsat sfetnicul Ianache moştenire ascendența martirologică şi mariologică neamului de poeți români.

Şi, vorba psalmistului, binele este a locui frații împreună. Un proiect al fraților artişti (o trupă care trăieşte ca un trup comun şi comunitar) e o convergență a subiecților care pun la cale şi la vedere un obiect funcțional, cu relevanță personală şi publică. Or, ritualul primar şi fundamental este a sta la masă împreună, a se împărtăşi. Margento este şi numele unui fel de mâncare din sudul Italiei, unul foarte pe gustul nostru – paste cu suc de roşii şi usturoi. Merge cu vin roşu, care filtrează soarele din versurile lui Quasimodo, dulce-amarul lamento per il sud. şi vița dacică, dionisiacă, sabazică. Eu sunt vița, şi voi butaşii...

Dovada palpabilă a dragostei şi a lucrului împreună este telepatia. Devin Johnston o găsea într-un studiu recent despre relevanța ocultismului în poezia americană ca fiind esențială în poetica modernă (cu exemplificări din H.D. – modernista Hilda Doolittle; se verifică şi pentru Margento, mai puțin componenta freudiană, sau mai bine zis, cu tot cu cea freudiană). Într-o trupă asta e monedă curentă, este dovada palpabilă a inefabilului permanent. Miracolul diurn (şi noptatec, da) al acestor vase comunicante este numele Margento. Poezii pe care mi se pare că le scriu de capul meu se dovedesc a avea pregătite partituri muzicale şi secvențe picturale sau multimedia care încolțiseră de mult în mințile celorlalți, aparent fără nicio legătură cu mine, cu noi. Prin asta trupa se extinde mereu şi mereu, astfel că publicul se transformă în componenți de departe şi de aproape ai trupei, ai trupului comunitar. Iar „piesele” nu încep şi nu se sfârşesc niciodată, pentru că orice punct de plecare se dovedeşte a avea oricând premise în infinitul personal al celuilalt. Orice poem adevărat este infinit, şi prin asta el este şi cântec şi expresie video, pentru că un poem este o persoană şi o persoană este un poem (o muzică, o imagine, o grafică, un graf) care nu există decât împreună cu alte persoane într-o frază ritmic perpetuă ce se traduce mereu în alte şi alte moduri. Poemul este o infinită reeditare şi traducere, poetul/artistul este un traducător încă dinainte de a învăța vreun limbaj anume. Prin dragoste. E traducător în amor. Primul meu coleg şi cel mai apropiat colaborator este, fireşte, iubita mea. Ea, conform „partiturii” din jurnalul alchimic Calea şearpelui, îmi răspunde cu voce tare la întrebările pe care uneori nici nu apuc să (mi) le formulez. Transparența de care vorbea Stăniloae e în dialogul neîntrerupt, conştient şi inconştient. Zice părintele: veşnicia (eu aş spune infinitul poemului) este relația dintre două persoane perfect interioare una celeilalte. Trupa este trupul treimii.

Aaa, abia aşteptam să povestesc cam cum s-a înțeles Margento cu birocrația noastră culturală!!! În 2005 am fost invitați la Buxton Fringe în Anglia, cel mai important festival de artă alternativă de acolo. Ne-am dus pe la ICR, sediul central de aici, cu cd-uri, cu cv-uri, cu de toate, poate ne-or da măcar bani de drum. Nici măcar nu ne-au răspuns (deşi o funcționară foarte bine intenționată, fană Maria Răducanu, a înaintat dosarul la şefi). Acolo, în Anglia, am luat marele premiu, şi pe lângă asta am venit cu dosar de presă şi referințe. Am făcut un nou dosar (eram între timp invitați să facem un turneu în Australia şi să participăm la Adelaide Fringe, al doilea fringe ca dimensiuni din lume) pe care l-am dus şi la ICR şi la ministerul culturii. Directorul filosof nu s-a obosit nici de data asta să ne răspundă, nici n-a rugat pe altcineva s-o facă, iar de la Minister ne-a sunat o doamnă care ne-a spus că „suntem prea ciudați” ca să primim vreun ban. I-am răspuns cu vorba poetului baron Fulke Greville, Absence my presence is, strangeness my grace. Ne-am descurcat din nou singuri. Ne-am întors şi din Australia cu un premiu. Ia şi fă alte dosare, mai groase şi mai impozante, doar-doar om primi vreun ban ca să scoatem un album multi-media (al doilea). ți-ai găsit! Directorul ICR ne-a răspuns la TVR Cultural (noroc că am nimerit zappând chiar atunci la postul respectiv, altfel nici n-am fi ştiut că ne dă diagnosticul) cum că el nu susține proiecte ultra-avangardiste multi-non-conformiste şi mega-postmoderniste, ci preferă să finanțeze inițiative „la firul ierbii”, cu artă tradițională etc. La scurt timp s-a produs scandalul cu svastica ştampilată pe fundul poneiului, în mod clar la firul ierbii. Nu-i nimic, am găsit un sponsor care ne-a scos albumul, un investitor român, George Constantinescu. A pariat bine, albumul a luat Discul de Aur pentru vânzări oficiale de peste 15 mii de exemplare şi neoficial peste 25 de mii. Alo, ICR-ul, Ministerul Culturii, Ministerul de Externe, Cotrocenii, vrem să facem nişte showuri în State, suntem mega premiați şi afirmați în țară şi în afară. Da? Aha, păi atunci – afară! În 2009 Margento a deschis prima ediție a European Poetry Slam. Ne-au plătit organizatorii franco-germani toate cheltuielile şi materialele şi drepturile, la autoritățile române pur şi simplu ni s-a acrit să mai încercăm. Cineva, un funcționar chiar binevoitor, ne-a spus însă că oricum ei au aflat prea târziu...

Dar câştigarea Discului de Aur în țară pe mine cel puțin m-a bucurat mai mult decât premiile din străinătate, într-un fel. Sau în două feluri. Mai întâi am dovedit, prin vânzări, cu un proiect în care se recită şi se improvizează poeme, se cântă un amestec de rock, jazz, trip-hop şi alte genuri nu foarte „comerciale” şi se pictează/ se produc imagini video departe de a fi convenționale, că piața noastră nu e atât de manelizată cum s-ar crede şi că există un număr important (chiar impresionant) de oameni care gustă lucruri mai complicate şi mai curajoase decât cele pe care le auzi sau le vezi pe toate canalele tv şi radio. În al doilea rând, am avut bucuria să văd ca poet cum se poate atinge un public mult mai numeros decât cel strict interesat de literatură şi de viața literară, vânzând un tiraj la care poezia n-a mai visat sau sperat de pe vremea odiosului...

Sigur, mi se poate spune (şi mi s-a şi zis) că nu e neapărat meritul versurilor mele sau cel puțin nu numai al lor. Total de acord (de fapt nu există versuri adevărate pentru mine decât cele izvodite sau (re)descoperite în context interpersonal şi multimedia Margento, chiar dacă ele sunt apoi prezentate separat, ca „literatură”), asta nu mă intimidează deloc, pentru cel puțin două motive. Din adolescență am avut la fel de aproape oameni ca Frank Zappa sau Jimmy Page pe de o parte şi poeți ca Eliot sau Pound (acesta din urmă şi spunea de altfel că poeții trebuie să fie şi muzicieni sau măcar să petreacă timp cât mai mult pe lângă aceştia; i-am urmat sfatul, doar că am mai adăugat şi pictorii) pe de altă parte, fără ca unii să fie mai presus ca alții sau mai „serioşi”, ci la fel de relevanți şi de importanți (ca şi Naum cu Miles Davis, nu?). În al doilea rând, deşi Margento sună şi se vede foarte avangardist şi inovator (aşa zic alții) şi foloseşte tehnologii de ultimă oră (meritul colegilor mei), ideea nu e nouă deloc, ba chiar e veche literalmente de când lumea. Poemele homerice (să mi se ierte blasfemia comparației) se cântau la crâşme în Elada, Sappho îşi cânta/recita lirica acompaniată de lire („luminoase”) în piețele publice – de unde şi atenția draconangelică pentru forme şi tehnici în versul safic, ca mai târziu la truveri. Poezia a fost „de la mama ei” menită spectacolului şi funcțiilor ceremoniale şi comunitare, ceea ce nu i-a diminuat forța lirică, imaginativă şi existențială. Din contră! Poezia este „de la sine” (şi prin „celălalt”) suflu şi mod co-operativ şi multi-media. Adresându-te celuilalt, centrându-te pe celălalt, te descoperi şi te creezi pe tine. Asta e poezia ca trup al unei trupe cât lumea, epifanie şi materialism, formă şi tehnologie ca intersecție a intimului cu comunitarul, liturghie seculară.