Comentarii critice
Alexandra Ciocârlie
ÎNTUNERIC ŞI LUMINĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 7-8 / 2010
Autorul antic al celui de-al doilea argument la piesa lui Euripide Alkestis precizează – în considerațiile sale critice ce însoțesc rezumatul şi datele privitoare la circumstanțele primei reprezentații – că deznodământul aparține mai mult comediei decât tragediei: Drama are mai curând un caracter satiric, căci ajunge la o încheiere veselă şi agreabilă, contrar uzanțelor tragice. Sunt respinse ca fiind străine de genul tragediei Orestes şi Alkestis, pentru că încep cu o nefericire, pentru a sfârşi în fericire şi bucurie, ceea ce ține mai degrabă de comedie. Intriga axată pe sacrificiul eroinei mitice dispuse să moară în locul soțului ei cunoaşte o rezolvare fericită prin intervenția salutară a lui Heracles care reuşeşte s-o smulgă de sub puterea lui Hades şi s-o întoarcă în lumea celor vii. Aflat în drum spre înfăptuirea uneia din muncile sale eroice – capturarea cailor lui Diomede –, oaspetele lui Admetos se manifestă inițial ca un personaj tipic de comedie sau de dramă satirică: gurmand, bețiv şi scandalagiu, el chefuieşte la curtea îndoliată fără să ştie de nenorocirea abătută asupra gazdei sale. Ulterior, el se dovedeşte a fi sensibil la suferința altuia şi plin de delicatețe, dar prima sa apariție este de un comic grotesc şi extravagant. Dincolo de astfel de manifestări comice neobişnuite, deznodământul marchează decisiv devierea de la mersul uzual al tragediei, el aducând salvarea făpturilor omeneşti menite pierzaniei. Ultimele cuvinte ale piesei evidențiază şi ele caracterul insolit al celor petrecute: Evenimentele ordonate de zei iau multe forme; zeii îndeplinesc multe lucruri împotriva aşteptărilor noastre, şi cele pe care le aşteptam nu mai ajung la soroc. Dar divinitatea deschide calea neaşteptatului. Aşa este deznodământul acestei acțiuni. La drept vorbind, Alkestis nu constituie singura dramă a lui Euripide cu final fericit: pe lângă tragedia invocată în argument, Orestes, o evoluție similară cunosc, de pildă, Ion sau Iphigenia în Taurida. Cu toate acestea, soluția favorabilă eroilor urmăriți de o soartă potrivnică rămâne atipică pentru o tragedie clasică şi poate fi resimțită ca o derogare de la legile general-admise ale genului.
Este interesant cum rezolvă situația un dramaturg modern atras de sursele antice ca Dan Botta. Traducător din Sofocle şi Euripide, contemporanul şi rivalul lui Blaga se distinge prin preocupările sale de teoretician interesat să demonteze mecanismul constituirii tragediei eline, formă teatrală redusă la esențe, desprinsă de orice elemente ale contingentului. În eseul Spiritul dramei din volumul Limite (1936), el descifrează principiile închegării şi organizării tragediei: într-un spațiu încărcat de energii latente intervine ca factor decisiv spiritul dramei care structurează şi dinamizează tragicul, accentuează şi limpezeşte conflictele şi mai ales produce revelația destinului. Dat fiind interesul său constant pentru antichitate, nu este deloc surprinzător că Dan Botta se inspiră din surse eline în creația teatrală proprie. În drama Alkestis (1939), el porneşte de la un model antic pentru a-l prelucra în felul său. Autorul român împrumută de la Euripide subiectul mitologic, cadrul acțiunii şi personajele şi urmăreşte îndeaproape opera precursorului său: el reia, de pildă, în termeni similari disputa dintre Apollon şi îngerul morții pentru sufletul lui Admetos şi păstrează aproape neschimbate schimbul de replici dintre servitoarea din palat şi membrii corului veniți să se intereseze de soarta lui Alkestis sau recomandarea făcută de Admetos servitorilor săi de a-l feri pe străinul sosit la curtea sa de priveliştea manifestărilor de doliu pentru a nu-i tulbura şederea. Uneori, opera antică şi cea modernă se suprapun chiar în detaliu şi se servesc de imagini şi procedee identice: comune sunt, de pildă, lamentația corului cu privire la inutilitatea oricărei tentative de a-i implora pe zei în favoarea lui Alkestis prin rugi la templul lui Apollon din Lycia ori la acela al lui Zeus Ammon sau termenul luat ca unitate de măsură a puterii manifestate de Ananke, fierul lucrat cu măiestrie de făurarii Chalibi, metal incapabil să reziste forței Necesității de neclintit.
În linii mari, primele două acte ale piesei lui Dan Botta urmează scenariul propus de Euripide, chiar dacă scriitorul inovează în chestiuni punctuale, ca atunci când introduce personaje noi, orbul, ologul şi paraliticul, pe care Admetos caută zadarnic să-i convingă să-şi schimbe soarta cu a lui. Drama modernă conservă intriga tragediei antice între momentul când este anunțată condamnarea lui Admetos, vinovat de a fi uitat să o cinstească pe Atena când a adus jertfe zeilor la nunta lui, şi moartea lui Alkestis, singura care acceptă propria pierire pentru a-şi salva soțul. Dan Botta concepe aceste două acte ca pe o dispută cu final dinainte ştiut între viață şi moarte, între lumină şi întuneric. Într-un decor pluvial şi nocturn, cu arbori despletiți de vânt, s-ar spune, părul Eriniilor, are loc înfruntarea inițială între umbra fatidică a îngerului morții cu aripi negre de vultur şi zeul Apollon, floare înflăcărată, centru radios al lumii, apariție de o luminozitate infinită: făpturile supranaturale se luptă pentru viața oamenilor. Personajele şi obiectele stau sub semnul luminii sau al întunericului, după cum aduc speranța vieții sau presimțirea morții. Înainte de nuntă, Alkestis era limpede, mai luminoasă ca aerul delphic, dar peste atelajul tras de un leu şi un mistreț al pretendentului ei flutura umbra fatalității. O dată săvârşită însoțirea, iubirea reginei scânteie ca un chivot. Apăsat de umbra prevestirii fatidice, Admetos rătăceşte prin pădurile negre în încercarea de a înlătura sentința şi se confruntă cu îngerul morții într-o noapte mult mai neagră decât noaptea. El îşi recapătă speranța când îşi regăseşte lira ce străluceşte misterios, căci e o emanație radioasă a fibrelor ei, sau, poate o rază de lună care, printre norii fugari, poleieşte cu lumină: instrumentul muzical îi serveşte regelui la invocarea ajutorului divin al lui Apollon, zeul care-i este îndatorat pentru primirea caldă făcută lui odinioară când a fost trimis de Zeus să slujească timp de un an un muritor drept sancțiune pentru uciderea ciclopilor. Casa părintească de unde Admetos nădăjduieşte o clipă că i-ar putea veni salvarea îi apare ca un cuib, spre care duce o cărare albită de lună. Tatăl, care a observat larga pată de umbră
ce-i însoțeşte fiul, este insensibil la argumentul acestuia (eu duc lumina vieții tale mai departe) şi îi refuză cererea de a-i lua locul în moarte: pentru Pheres, ca şi pentru orice alt om, dulce e lumina pe care le-o dau zeii. Rugămintea fiului i se pare de-a dreptul revoltătoare, de vreme ce acesta îi datorează deja viața părintelui său: Ce demon/ Te-a îndemnat să ceri acelui care/ ți-a dat ființa, te-a înfruptat din alba/ Lumină a lumii, te-a încărcat de daruri/ Să-ți dea şi viața lui! Sosiți într-un alai lugubru cu apariții desprinse parcă dintr-un Trionfo della Morte, orbul, ologul şi paraliticul – trei momâi sinistre, spectre infernale – refuză să-şi vândă viața lui Admetos, căci, oricât de nenorocită ar fi condiția lor, încă prețuiesc lumina dulce a soarelui. Alkestis este singura venită în întâmpinarea lui Admet, ea căutându-l peste tot cu o lumină nemuritoare în suflet. Întunericul nu o înspăimântă, căci pentru ea, departe de a ascunde primejdii, noaptea e un cuib aerian,/ Un imens receptacol de Iubire. Sfârşitul Alcestei urmează scăderea zilei şi lăsarea întunericului: Oracolul a spus-o./ Ea va muri cu tonurile serii,/ Cu agonia Soarelui. La început, este încă plin de lumină lacul în care Admetos urmărea odinioară curgerea timpului plângând când vedea cum trecea amiaza ca o umbră de alcyon, el izbucnind în lacrimi de spaima infernalei nopți. Totodată, creştetul munților răsfrânge razele soarelui, fruntea Pelionului fiind plină de lumina lui Helios. Când se interesează de soarta reginei, membrii corului îşi păstrează speranța cât timp muntele e încă plin de soare, însă servitoarea relatează pregătirile rituale funebre (baia, înveşmântarea în alb) săvârşite de Alkestis când a simțit că seara e aproape. Cei din asistență, care au observat că pe luciul apei s-a întins Amurgul şi se apropie seara, sunt cuprinşi de spaimă la sosirea cuplului regal: Priviți ce umbră deasă s-abate asupra lor!/ O aripă imensă de vultur. Remarcând şi ea proiecțiunea de umbră a aripilor Îngerului, Alkestis se întreabă la rândul ei Cine-i acesta ale cărui aripi/ Radiază atâta întuneric? În momentul în care corul declară că vede o ultimă rază pe creştetul muntelui, regina simte că peste ochi i s-aşterne întunericul nopții. Într-o lume guvernată de fatalitate, moartea eroinei e inevitabilă, după cum este şi dispariția luminii la sfârşitul zilei. Autorul îşi construieşte compoziția dramatică ca pe o lentă, dar din ce în ce mai copleşitoare acumulare de momente fatidice.
Dacă primele două acte ale piesei lui Dan Botta respectă cu destulă fidelitate tragedia lui Euripide, ultimul act şi îndeosebi deznodământul se îndepărtează de acest model. Până la un punct, s-ar putea spune că autorul român se îndreaptă spre altă variantă a legendei decât cea urmată de Phrynicos şi Euripide, tragediografii ce i-au atribuit lui Heracles rolul de salvator al lui Alkestis. Potrivit lui Apollodor (Biblioteca istorică, I. 9, 15), există şi o versiune a mitului în care divinitatea impresionată de sacrificiul din dragoste al unei muritoare şi, ca atare, dispusă să intervină în favoarea ei ar fi Persephona – fiica Demetrei şi soția lui Hades –, stăpână peste tărâmul de dincolo, dar revenind în lumea pământeană o dată cu sosirea primăverii. Dan Botta refuză însă orice deznodământ fericit care ar presupune revenirea la viață a eroinei sale. El îi conferă lui Pan rolul oaspetelui lui Admetos dornic să-i dispute morții sufletul lui Alkestis spre a-şi plăti datoria față de gazda sa care a împins cultul ospitalității până la a-l primi în casa lui în momentele de doliu. Zeul naturii şi al vitalității exuberante nu salvează însă făptura terestră a reginei, ci doar umbra ei, atribuindu-i gloria nemuririi: Din Doamna voastră mântuit-am umbra/ Pe care singuri zeii o mai au/ Nemuritoare. Pan îi recomandă lui Admetos să-i adreseze Persephoneei rugi fierbinți pentru ca ea s-o aşeze-n slava/ Esențelor. În concepția influențată de platonism a lui Dan Botta, iubirea desăvârşită se împlineşte în eternitate, adică în moartea văzută ca o trecere în lumea de dincolo a esențelor şi arhetipurilor. În pofida reticențelor corului înspăimântat de ideea că ar putea primi drept stăpână un spectru infernal, Admetos o imploră la început pe Persephoneea să îi înapoieze făptura iubită, chiar şi sub formă de umbră: Dă-mi măcar tiparul/ Uman al ei, dă-mi trupul/ Ei drag, săpat în ceața/ Umbrelor. Devenită umbră, Alkestis nu se mai poate întoarce însă în spațiul terestru, căci aparține de-acum domeniului ideilor eterne, imuabile. Pus în fața imposibilității de a o mai regăsi pe pământ pe Alkestis, Admetos îşi dă sufletul spre a i se alătura în cealaltă lume şi porneşte în ultima călătorie alături de Persephoneea care e una cu Alkestis pe un câmp elyseean, sub o lumină violetă. Stăpânit de o iubire socotită de ceilalți drept monstruoasă, de vreme ce n-are măsură, Admetos împlineşte astfel o posibilitate evocată doar retoric de personajul lui Euripide: în clipa când a realizat pustietatea casei şi a vieții ce i-a mai rămas în absența soției, acesta se lamentase că a fost împiedicat de cei apropiați să moară la rândul lui. La autorul antic, Admetos nu poate atinge înălțimea morală a Alcestei, deşi evoluează de la egoismul suveran al celui convins că viața lui e mai valoroasă decât a tuturor celorlalți la conştientizarea dramatică a profunzimii pierderii suferite. În schimb, la Dan Botta amândoi eroii au aceeaşi supremă dăruire de sine şi se jertfesc din dragostea absolută pentru partener, adevărata iubire presupunând unirea în veşnicie.
Într-un anume sens, dramaturgul român pare mai consecvent spiritului tragediei decât maestrul său grec Euripide. Eliminând personajul parțial burlesc al lui Heracles, el reduce oricum elementul comic din piesa înaintaşului său. Singurul moment destins al dramei e scena în care Străinul / Pan şi şerbii săi discreditează maieutica, arta de a scoate cu ajutorul analizei apă din piatră seacă şi adevărul din nimic, precum şi spiritele subtile care împart trei paie la doi măgari, despică paiul în patru şi împart măgarilor paie împărțite magistral, atacul vizându-i direct pe Camil Petrescu şi pe ceilalți autori ai unor romane subtile şi psihologice cari fac desfătarea măgarilor. Dincolo de un astfel de moment de relaxare a tensiunii, piesa lui Dan Botta respectă canonul antic al tragediei. Refuzând deznodământul fericit al lui Euripide, el propune o interpretare coerentă a mitului sacrificiului din dragoste: desăvârşirea iubirii nu poate fi atinsă pe pământ, ci doar în absolut, în lumea esențelor. După cum afirmă sentința finală a Persephoneei, măsura iubirii e în moarte. Dramaturgul convins de frumusețea jertfei ce consfințeşte cea mai trainică legătură afectivă este totodată şi eseistul din Unduire şi moarte, fascinat de dragostea de moarte atribuită tracilor, pentru care existența ar fi fost o decădere a sufletului din condiția lui divină, moartea fiind legată de ideea fericirii absolute. Într-un univers dominat de Ananke, în care Moartea e infinită/ e fără măsură!, ea fiind mai tare ca viața, eroii nu au cum să se sustragă fatalității, iar o intervenție salvatoare ar fi de neconceput, împotriva firii. S-ar zice că autorul modern ține seama de avertismentul inclus în argumentul piesei eline: el corectează abaterea de la canoanele genului săvârşită chiar de unul dintre părinții tragediei antice.
Este interesant cum rezolvă situația un dramaturg modern atras de sursele antice ca Dan Botta. Traducător din Sofocle şi Euripide, contemporanul şi rivalul lui Blaga se distinge prin preocupările sale de teoretician interesat să demonteze mecanismul constituirii tragediei eline, formă teatrală redusă la esențe, desprinsă de orice elemente ale contingentului. În eseul Spiritul dramei din volumul Limite (1936), el descifrează principiile închegării şi organizării tragediei: într-un spațiu încărcat de energii latente intervine ca factor decisiv spiritul dramei care structurează şi dinamizează tragicul, accentuează şi limpezeşte conflictele şi mai ales produce revelația destinului. Dat fiind interesul său constant pentru antichitate, nu este deloc surprinzător că Dan Botta se inspiră din surse eline în creația teatrală proprie. În drama Alkestis (1939), el porneşte de la un model antic pentru a-l prelucra în felul său. Autorul român împrumută de la Euripide subiectul mitologic, cadrul acțiunii şi personajele şi urmăreşte îndeaproape opera precursorului său: el reia, de pildă, în termeni similari disputa dintre Apollon şi îngerul morții pentru sufletul lui Admetos şi păstrează aproape neschimbate schimbul de replici dintre servitoarea din palat şi membrii corului veniți să se intereseze de soarta lui Alkestis sau recomandarea făcută de Admetos servitorilor săi de a-l feri pe străinul sosit la curtea sa de priveliştea manifestărilor de doliu pentru a nu-i tulbura şederea. Uneori, opera antică şi cea modernă se suprapun chiar în detaliu şi se servesc de imagini şi procedee identice: comune sunt, de pildă, lamentația corului cu privire la inutilitatea oricărei tentative de a-i implora pe zei în favoarea lui Alkestis prin rugi la templul lui Apollon din Lycia ori la acela al lui Zeus Ammon sau termenul luat ca unitate de măsură a puterii manifestate de Ananke, fierul lucrat cu măiestrie de făurarii Chalibi, metal incapabil să reziste forței Necesității de neclintit.
În linii mari, primele două acte ale piesei lui Dan Botta urmează scenariul propus de Euripide, chiar dacă scriitorul inovează în chestiuni punctuale, ca atunci când introduce personaje noi, orbul, ologul şi paraliticul, pe care Admetos caută zadarnic să-i convingă să-şi schimbe soarta cu a lui. Drama modernă conservă intriga tragediei antice între momentul când este anunțată condamnarea lui Admetos, vinovat de a fi uitat să o cinstească pe Atena când a adus jertfe zeilor la nunta lui, şi moartea lui Alkestis, singura care acceptă propria pierire pentru a-şi salva soțul. Dan Botta concepe aceste două acte ca pe o dispută cu final dinainte ştiut între viață şi moarte, între lumină şi întuneric. Într-un decor pluvial şi nocturn, cu arbori despletiți de vânt, s-ar spune, părul Eriniilor, are loc înfruntarea inițială între umbra fatidică a îngerului morții cu aripi negre de vultur şi zeul Apollon, floare înflăcărată, centru radios al lumii, apariție de o luminozitate infinită: făpturile supranaturale se luptă pentru viața oamenilor. Personajele şi obiectele stau sub semnul luminii sau al întunericului, după cum aduc speranța vieții sau presimțirea morții. Înainte de nuntă, Alkestis era limpede, mai luminoasă ca aerul delphic, dar peste atelajul tras de un leu şi un mistreț al pretendentului ei flutura umbra fatalității. O dată săvârşită însoțirea, iubirea reginei scânteie ca un chivot. Apăsat de umbra prevestirii fatidice, Admetos rătăceşte prin pădurile negre în încercarea de a înlătura sentința şi se confruntă cu îngerul morții într-o noapte mult mai neagră decât noaptea. El îşi recapătă speranța când îşi regăseşte lira ce străluceşte misterios, căci e o emanație radioasă a fibrelor ei, sau, poate o rază de lună care, printre norii fugari, poleieşte cu lumină: instrumentul muzical îi serveşte regelui la invocarea ajutorului divin al lui Apollon, zeul care-i este îndatorat pentru primirea caldă făcută lui odinioară când a fost trimis de Zeus să slujească timp de un an un muritor drept sancțiune pentru uciderea ciclopilor. Casa părintească de unde Admetos nădăjduieşte o clipă că i-ar putea veni salvarea îi apare ca un cuib, spre care duce o cărare albită de lună. Tatăl, care a observat larga pată de umbră
ce-i însoțeşte fiul, este insensibil la argumentul acestuia (eu duc lumina vieții tale mai departe) şi îi refuză cererea de a-i lua locul în moarte: pentru Pheres, ca şi pentru orice alt om, dulce e lumina pe care le-o dau zeii. Rugămintea fiului i se pare de-a dreptul revoltătoare, de vreme ce acesta îi datorează deja viața părintelui său: Ce demon/ Te-a îndemnat să ceri acelui care/ ți-a dat ființa, te-a înfruptat din alba/ Lumină a lumii, te-a încărcat de daruri/ Să-ți dea şi viața lui! Sosiți într-un alai lugubru cu apariții desprinse parcă dintr-un Trionfo della Morte, orbul, ologul şi paraliticul – trei momâi sinistre, spectre infernale – refuză să-şi vândă viața lui Admetos, căci, oricât de nenorocită ar fi condiția lor, încă prețuiesc lumina dulce a soarelui. Alkestis este singura venită în întâmpinarea lui Admet, ea căutându-l peste tot cu o lumină nemuritoare în suflet. Întunericul nu o înspăimântă, căci pentru ea, departe de a ascunde primejdii, noaptea e un cuib aerian,/ Un imens receptacol de Iubire. Sfârşitul Alcestei urmează scăderea zilei şi lăsarea întunericului: Oracolul a spus-o./ Ea va muri cu tonurile serii,/ Cu agonia Soarelui. La început, este încă plin de lumină lacul în care Admetos urmărea odinioară curgerea timpului plângând când vedea cum trecea amiaza ca o umbră de alcyon, el izbucnind în lacrimi de spaima infernalei nopți. Totodată, creştetul munților răsfrânge razele soarelui, fruntea Pelionului fiind plină de lumina lui Helios. Când se interesează de soarta reginei, membrii corului îşi păstrează speranța cât timp muntele e încă plin de soare, însă servitoarea relatează pregătirile rituale funebre (baia, înveşmântarea în alb) săvârşite de Alkestis când a simțit că seara e aproape. Cei din asistență, care au observat că pe luciul apei s-a întins Amurgul şi se apropie seara, sunt cuprinşi de spaimă la sosirea cuplului regal: Priviți ce umbră deasă s-abate asupra lor!/ O aripă imensă de vultur. Remarcând şi ea proiecțiunea de umbră a aripilor Îngerului, Alkestis se întreabă la rândul ei Cine-i acesta ale cărui aripi/ Radiază atâta întuneric? În momentul în care corul declară că vede o ultimă rază pe creştetul muntelui, regina simte că peste ochi i s-aşterne întunericul nopții. Într-o lume guvernată de fatalitate, moartea eroinei e inevitabilă, după cum este şi dispariția luminii la sfârşitul zilei. Autorul îşi construieşte compoziția dramatică ca pe o lentă, dar din ce în ce mai copleşitoare acumulare de momente fatidice.
Dacă primele două acte ale piesei lui Dan Botta respectă cu destulă fidelitate tragedia lui Euripide, ultimul act şi îndeosebi deznodământul se îndepărtează de acest model. Până la un punct, s-ar putea spune că autorul român se îndreaptă spre altă variantă a legendei decât cea urmată de Phrynicos şi Euripide, tragediografii ce i-au atribuit lui Heracles rolul de salvator al lui Alkestis. Potrivit lui Apollodor (Biblioteca istorică, I. 9, 15), există şi o versiune a mitului în care divinitatea impresionată de sacrificiul din dragoste al unei muritoare şi, ca atare, dispusă să intervină în favoarea ei ar fi Persephona – fiica Demetrei şi soția lui Hades –, stăpână peste tărâmul de dincolo, dar revenind în lumea pământeană o dată cu sosirea primăverii. Dan Botta refuză însă orice deznodământ fericit care ar presupune revenirea la viață a eroinei sale. El îi conferă lui Pan rolul oaspetelui lui Admetos dornic să-i dispute morții sufletul lui Alkestis spre a-şi plăti datoria față de gazda sa care a împins cultul ospitalității până la a-l primi în casa lui în momentele de doliu. Zeul naturii şi al vitalității exuberante nu salvează însă făptura terestră a reginei, ci doar umbra ei, atribuindu-i gloria nemuririi: Din Doamna voastră mântuit-am umbra/ Pe care singuri zeii o mai au/ Nemuritoare. Pan îi recomandă lui Admetos să-i adreseze Persephoneei rugi fierbinți pentru ca ea s-o aşeze-n slava/ Esențelor. În concepția influențată de platonism a lui Dan Botta, iubirea desăvârşită se împlineşte în eternitate, adică în moartea văzută ca o trecere în lumea de dincolo a esențelor şi arhetipurilor. În pofida reticențelor corului înspăimântat de ideea că ar putea primi drept stăpână un spectru infernal, Admetos o imploră la început pe Persephoneea să îi înapoieze făptura iubită, chiar şi sub formă de umbră: Dă-mi măcar tiparul/ Uman al ei, dă-mi trupul/ Ei drag, săpat în ceața/ Umbrelor. Devenită umbră, Alkestis nu se mai poate întoarce însă în spațiul terestru, căci aparține de-acum domeniului ideilor eterne, imuabile. Pus în fața imposibilității de a o mai regăsi pe pământ pe Alkestis, Admetos îşi dă sufletul spre a i se alătura în cealaltă lume şi porneşte în ultima călătorie alături de Persephoneea care e una cu Alkestis pe un câmp elyseean, sub o lumină violetă. Stăpânit de o iubire socotită de ceilalți drept monstruoasă, de vreme ce n-are măsură, Admetos împlineşte astfel o posibilitate evocată doar retoric de personajul lui Euripide: în clipa când a realizat pustietatea casei şi a vieții ce i-a mai rămas în absența soției, acesta se lamentase că a fost împiedicat de cei apropiați să moară la rândul lui. La autorul antic, Admetos nu poate atinge înălțimea morală a Alcestei, deşi evoluează de la egoismul suveran al celui convins că viața lui e mai valoroasă decât a tuturor celorlalți la conştientizarea dramatică a profunzimii pierderii suferite. În schimb, la Dan Botta amândoi eroii au aceeaşi supremă dăruire de sine şi se jertfesc din dragostea absolută pentru partener, adevărata iubire presupunând unirea în veşnicie.
Într-un anume sens, dramaturgul român pare mai consecvent spiritului tragediei decât maestrul său grec Euripide. Eliminând personajul parțial burlesc al lui Heracles, el reduce oricum elementul comic din piesa înaintaşului său. Singurul moment destins al dramei e scena în care Străinul / Pan şi şerbii săi discreditează maieutica, arta de a scoate cu ajutorul analizei apă din piatră seacă şi adevărul din nimic, precum şi spiritele subtile care împart trei paie la doi măgari, despică paiul în patru şi împart măgarilor paie împărțite magistral, atacul vizându-i direct pe Camil Petrescu şi pe ceilalți autori ai unor romane subtile şi psihologice cari fac desfătarea măgarilor. Dincolo de un astfel de moment de relaxare a tensiunii, piesa lui Dan Botta respectă canonul antic al tragediei. Refuzând deznodământul fericit al lui Euripide, el propune o interpretare coerentă a mitului sacrificiului din dragoste: desăvârşirea iubirii nu poate fi atinsă pe pământ, ci doar în absolut, în lumea esențelor. După cum afirmă sentința finală a Persephoneei, măsura iubirii e în moarte. Dramaturgul convins de frumusețea jertfei ce consfințeşte cea mai trainică legătură afectivă este totodată şi eseistul din Unduire şi moarte, fascinat de dragostea de moarte atribuită tracilor, pentru care existența ar fi fost o decădere a sufletului din condiția lui divină, moartea fiind legată de ideea fericirii absolute. Într-un univers dominat de Ananke, în care Moartea e infinită/ e fără măsură!, ea fiind mai tare ca viața, eroii nu au cum să se sustragă fatalității, iar o intervenție salvatoare ar fi de neconceput, împotriva firii. S-ar zice că autorul modern ține seama de avertismentul inclus în argumentul piesei eline: el corectează abaterea de la canoanele genului săvârşită chiar de unul dintre părinții tragediei antice.