PIATRA UNGHIULARĂ, NORDUL PUR ŞI IMPUR

Ochiul orb se instalează, oracular, în antologia lui George Vulturescu, Orb în Nord, Editura Paralela 45, 2009. Nevoia de a-şi aduna volumele într-unul singur dă semn de clasicizare, de poetică definită.
Aşezământul pe care i-l acordă poetului, între expresioniştii transilvăneni, “top doi”, al lui Cistelecan, e clar, de neclintit. Încadrabil printre ardelenii stihiei, George Vulturescu stă mai puțin între postmoderni, cu care intră, de altfel, în explicită opoziție (de) poetică nu doar în interviuri, ci şi în lirică. Cealaltă aşezare a poetului, pe care țin să o semnalez, aparține Irinei Petraş, care marchează, alături de vizibila „oficiere”, dicțiune într-adevăr fundamentală a lui G. V., locul aparținător, Nordul, ca pe unul de exprimare ontologică.
Totuşi, oracolul vine din Nord („şi dincolo de Nord”, din văzute şi nevăzute, conştiente şi subconştiente, cum ar veni) în versetele acestui poem amplu, oricâte adițiuni, variații şi recurențe am întâmpina cu alte şi alte volume. Se instalează o microepopee a Nordului, piatra unghiulară a unui loc ființial, trăit şi vorbit, gesticulat ca atare, preoțeşte, dar mai ales criptic. Se continuă o linie hermetică, înăuntrul celei expresioniste. Trimiterile livreşti o comunică mai ales pe prima, dar multiplicarea dialogurilor, în această amplă alegorie a destinului de loc unic, conduce la un ritual de spunere şi de gesticulație în spații singularizate, fie crâşma lui Humă, cea pământească, stihie neagră ca şi pântecul, bezna, litera, în fine analogonul lor, cuțitul/mâna, toate situate în momentul anume al iluminării, oficierii. Momentul oracular se rosteşte în versete exorciza(n)te, psalmice, chiar şi în negație sau mască profană. Spunerea e totul în această hermetică, amintind elegiile, multele dialoguri ale lui Nichita Stănescu, chiar şi în definițiile recurente ale Nordului, literei, beznei, fulgerului, adică ale coexistențelor în timpul şi locul unității alterilor poetului, ca Row, orbul clarviziunii. Poetul pare un însoțitor al primei şoptiri nordice, strămoşeşti, ca şi al tuturor cuvintelor cadențate biblic, fie şi în simbolistica neagră, a mâlului, oglinzilor duble, reflectând şi figura divină şi subconştientul colectiv, esențial clădirii locului ca piatră a fulgerului, al revelației. Traseul purificator e acela al căii la rece din hermetică, dar şi a focului, a mineralizării, mai întâi, în negrul, mâlului atotprezent, apoi, şi a fulgerului coborât în „huma” cea mundană, purificând-o (prezența îngerilor nu e întâmplătoare). Poemul antologiei, conținut din versete pe aceeaşi tema, mereu şlefuite, îndreptate, înmulțite ca într-o epopee, traduce o lirică „hierofanică”, după Blaga demnă de semnalat.
George Vulturescu realizează, de fapt, polisaje mitice pe „gema” Nordului, un adevărat imago mundi, fixează un mit/spunere a/l (re)întemeierii, bazându-se pe calitățile oraculare ale lupului strămoş, devenit text/poem, într-o alegorie a preumblării orfice prin Nord, cu puterile vizionare date de ochiul orb pur, care instrumentează strămoşul „cuțit” ca pe o armă lirică (refrenul antologiei, nu doar al vreunui ciclu, este „mâna care scrie e una cu mâna de pe cuțit”, identificându-se cuțitul cu litera, şi ea purtată în mineralizări şi purificări pe calea cea alchimică, exorcizantă).
Asumarea comportamentului licantrop şi a exercițiilor ascetice (de înnegrire, golire, purificare) invită la a doua naştere – în text, după o regressus ad uterum, de unde şi prezența răului (negrului) şi a unui instrument sacrificial – mâna/cuțitul/litera. Bezna, egală Nordului, se arată ca un conținut şi o substanță, totodată, al/a verbului, ca un Graal, cu vedere inițiat(ic)ă, semnalată prin orbire. Ochiul, şi sinonimele sale, e atras în clipe sacrificiale (,,pe ochi aveam sângele”), suportă moartea rituală, după care se petrece mişcarea de accedere. Ochiul devine topos-ul ficțiunii, el e vederea Nordul ca o cale a pietrei fulgerate, a lumii negre în momentul oracular, iluminat. Personajele sunt simbolice în alegoria Locului regal. Magii, cavalerii, vocile beznei, cramei, bolgiilor, tavernelor, mâlului încearcă să dez-lege oracolul–minotaur, dar revelația vine dinspre străinul, privire din afară, care se cufundă în apă, contopindu-se acolo cu vederea interioară a Nordului (a unui Row, orb), cu lumea arhetipurilor-text, a ritualului de vorbire şi gestică.
Inițierea este scriitură (,,a fi în literă”), ,,numai când se arată fulgere”, moment din care nu poate lipsi licantropul: ,,Cine n-aude vocile n-a văzut strălucirea ochiului de lup”. De fapt, ochiul-beznă iluminată este unul cosmogonic.
Negrul, de fapt starea nemanifestării Nordului, se mută, prin orbire, în interval. Nordul devine un spațiu mitic şi magic, unde au loc libații, stihiile de humă, energie a strămoşilor, unde dialoghează mesagerii divini cu profanii; poetul-lup e pregătit să lovească/să se lovească, să urce, să urle cu mâna pregătită pe două instrumente identice: cuțit şi literă. Hiperboreenii de la ,,crâşmă”, de pe pod, de oriunde e mâl şi dispută, stau în ,,clocot”, în beznă, aşteptând fulgerul, fisura, accederea la alt nivel de existență, unde vântul pustiitor, nămolul fermentat, mâlul/mlaştina stătătoare vor fi străbătute de sclipirea/spiritul licantrop prin urlet/scriitură-revelație. Ochiul orb înaintează şi dă sfaturi oraculare, fie şi prin alter-ul simbolic, Row, în Nordul cramei, nopții, unde apariția sacrului se petrece pe o ,,bucolică” a infernaliilor. Forfota cramei, văgăuna diabolizată sunt atrase către gestul interior, către oglinda spartă, ovoidul golit, identic ochiului orb, în care altă viziune se instalează, aducând în stare de facere/sublimare ,,poemul cu gheare”, litera.
Cu Nordul se întâmplă o mutație existențială ,,între artă şi viață”, o reflectare a reflectării, în momentul cosmogoniei ochiului: ,,e noaptea fulgerelor când imaginarul din/oglinzi se goleşte în ochiul Orbului”. Supra-realul face în ținutul ficțiunii, nu întâmplător intertextuală, o călătorie inițiatică, dovadă că în ochiul licantrop găsim două imagini suprapuse prin tehnica anamorfotică. Astfel, ochiul golit e real, dar conține, ascunzând, ghearele ca litere, fie şi adultere. Prima imagine a ochiului este şi cea a depozitării realului: ,,Creşte în el mâlul, acoperind lucruri/văzute, chipuri, umbre şi cețuri”, ca, după aceea, să se instaleze altă percepție prin scoaterea ochiului, deci altă perspectivă, vedere: ,,Îți scoți şi celălalt ochi: eşti orb/eşti, în sfârşit, pur, tu însuți, nenăscut,/nealterat, neatins. Bezna / este starea de puritate a lumii:/un lichid amniotic în care omul şi zeii/stau să se nască”.
Ochiul orb se va dovedi acelaşi cu ,,al treilea ochi”, spiritual. Într-o adresare explicită: ,,Plotin, prietene”, George Vulturescu preia viziunea profunzimii ca stare de orbire, regalitate a logosului prin sinonimul său ocular: ,,Ochiul orb este pur: suveran el se vede / şi se oglindeşte doar pe sine, întreg prin el întreg / însuşi. Uneori îl simțim în ceață, prietene?) / gata să izbucnească sub piele, în carne şi / sânge, al treilea ochi, mugure al fulgerului”. Ca şi bezna, taverna, ochiul orb se supune iluminării, prin viziune. Energia neagră, altfel spus ficțiunea daimonică, accede în jilțurile Nordului, cu făuritorii de metal, verb demn de Hermes, prin dialoguri până şi în crâşma lui Humă, unde personajele pun la cale ritualul, strigătura, Cuvântul. Crâşma conține reprezentări ale polilor, ca şi bezna, taverna, pântecele, ochiul golit şi umplut de „gheară”, labirintic, care trimite la Omphalos; oracularul stă la ,,mesele lunge ale veacului” sau printre pietrele „narate”, iluminate, între înger şi fiară, în locuri cu deschideri multiple, „cu o mie de uşi”, cum e oricare loc de „Humă”, matricial, identificabil cu Nordul întreg.
Datorită multelor definiții lirice, G. V. realizează un metatext Nord, unde vederea s-a interiorizat (,,Nordul este înăuntrul tău”) sau exteriorizat, ca şi Cuvintul, „litera cu ochi de lup”, totală, ca litera A din poemul lui N. Stănescu. Poemul-lup circulă în templul sau mâlul Nordului printr-un discurs îndrăgostit de creator (,,textul vede zeul”), cu tuşe mistice: ,,A vedea în Nord este un act religios”. Chipul operei e, însă, proiectat valpurgic, în noapte (o poemă a Carnavalului se numeşte faustic Litera adulteră), cu ,,sticlirea ochilor de lup”, cu păsări solare, când ,,se-arată fulgerele”, inspirația. Bezna pură sau ochiul orb sunt în starea de increat până la venirea ,,lupilor cu părul în flăcări” sau ,,vulturilor aprinşi”. Figura operei e ascunsă în ochiul clarvăzător. Ochiul trăieşte adevărata cosmogonie: ,,nu nesfârşirea orizontului / o contemplu ci vacarmul negru al ochiului / orbit, rara forță a visului de a elibera / forma din negru în negru călcând”. Ritualurile rostirii aduc momentul unei ,,clociri” în bezna/ Nordul care ,,Pieziş... stă pe litere”, cu spațiul crâşmei genezice ca ,stagiu foetal pentru poeme”. Textul însuşi e Nordul, punctul de sus pe axa licantropică (,,urc ochii spre cer”), vasul şi conținutul literei ,,suverană şi înfricoşătoare peste toate literele”. Un personaj mesager este ,,străinul”, situat pe pod, locul de legătură între vedere şi viziune, între mâl şi divin. Poziția inițiaților, ,,poeții fulgerelor”, e tot în interval/imaginal fiindcă ,,nu stau în grotele ochilor, nu stau / în găvanele tavernelor. Ei sunt pe poduri, pe culmile stâncoase” (s. n.).
Starea de revelație e cea din text (fisura, fulgerul, raza... cuțitului). Nordul cuvântat pare atras în ceremonii verbale şi ipostaze vizionare. Sintaxa e oraculară. ,,țipurituri”, dialogări sapiențiale, de la maestru la discipol, de exemplu, se aşază pe ,,dâra fulgerelor”, ,,sub fulger” cu ,,urlet de lupi pe cărări şi în hugeacuri” (formule repetate ca într-un act magic). Între celelalte voci, poetul-lup nu poate fi decît vizionar: ,,Cuvintele şi ochii / lupilor sticlesc la fel în noapte. / Nordul / te alege: urlă!”.
Locul se arată multiplu, integrator: ,,În Nord sunt mai multe norduri”, ,,Nordul este cât vezi”. Ochiul orb înseamnă conştiința locului dinaintea şi din clipa luminării, „fulgerelor”. Ochiul este sacrificat tocmai pentru a căpăta ,,a doua vedere, arhetipală” (s. n.) (Gilbert Durand, Structura antropologică a imaginarului, Univers Enciclopedic, 2000, p. 150).
Cu antologia recentă George Vulturescu impune o poetică distinctă şi disjunctă în peisajul liricii româneşti, în care, dacă nu e singurul care activează expresionismul, cu angoasele şi cosmicizarea tipică, duce până la filigranare simbolurile, personalizându-le, creează de la primul la ultimul volum/ciclu o lume de mare coerență tematică şi de expresie tot mai finisată, iar lirismul abstract, de tip hermetic şi în format dialogat, invită la acea reflexivitate pe care o solicită poezia cu mai multe nivele semantice. Replici directe, memorabile, paradoxale chiar, metaforele (de sorginte expresionistă), până şi în literalitatea lor, litera, mâna, cuțitul, ochiul, personajele din spații emblematice de felul crâşmei, podului sau doar poeții care scriu „din Nord” versete ultimative, înseamnă, în cele din urmă captarea substanței, trăirea identității în textul- licantrop ca vas sfânt („Eşti aici ca să primeşti această/lumină în ochi, care după/milioane de ani se va risipi-/eşti Potirul ei”, mi-a strigat/zeul).
Fiecare element al Nordului reprezintă şi un conținător şi o substanță, pură şi impură, fiecare e mântuit ca întregul Loc Nord în momentul instalării intervalului, îngerului-Cuvânt pe axa lumii, numita de poet scară a lui Iacob, formată din „litere”, viziuni multiple ale ochiului, „pur” în golirea sa, dar vas şi conținut (la fel de sacre prin textele şi intertextele care-l străbat), plin de ambiguități şi revelații, un oracol liric, de fapt.