ACUM ZÂMBESC MULT...

Sunt un om de rând, sunt un om normal. Numele meu este Iulian, am 22 de ani şi m-am născut în Botoşani, România. Nu consider că sunt un om special... Nu am niciun talent ascuns şi nici vreun defect major. Îmi place să râd şi să fac glume – în special, pe seama mea. Am un ochi puțin mai mare decât celălalt. Par mai bătrân decât sunt. Acum zâmbesc mult – pentru că trebuie să existe un echilibru, în viața unui om, între zâmbet şi tristețe. Când aveam 2 ani, părinții mei au decis să plece în Israel pentru a câştiga banii necesari pentru începerea unei afaceri în România. Astfel, eu şi sora mea, Cătălina – care avea 6 luni, am fost dați în grija bunicilor. În Israel, părinții mei şi-au găsit cu uşurință un loc de muncă şi au început să strângă bani pentru a pune bazele afacerii la care se gândeau. Totul
s-a schimbat atunci când Cătălina a murit. Avea 1 an şi 8 luni. Bunica a lăsat-o nesupravegheată în preajma unei oale cu apă fiartă. Eu eram singura persoană din cameră atunci când s-a întâmplat. Părinții mei s-au întors în țară şi nu au mai plecat înapoi. Eu am rămas în grija bunicilor, întrucât tatăl meu m-a considerat vinovat de moartea surorei mele. Nu înțelegea cum de nu am intervenit pentru a opri cursul evenimentelor. Până la vârsta de 7 ani, nu mi-am mai văzut părinții. Atunci tatăl meu a fost internat într-un spital de bolnavi mintal, iar mama m-a luat de la bunici şi m-a dat la şcoală. Între timp, se născuseră doi frați pe care nu i-am cunoscut până în acel moment. Când aveam 13 ani, tatăl meu s-a sinucis pe fondul unei crize nervoase. La o lună după ce am împlinit 15 ani, mama a decis să plece în Italia pentru a încerca să câştige banii necesari pentru creşterea a 3 copii. Timp de 3 luni, nu am mai auzit de ea. A vrut să se întoarcă, însă nu avea bani nici pentru a cumpăra o cartelă telefonică. Acestea au fost cele mai grele trei luni din viața mea de până acum. Fiind cel mai mare, a trebuit să am grijă şi de frații mei. Pentru a procura banii necesari pentru cumpărarea alimentelor zilnice am început să vindem sticle – spre reciclat, lucruri din casă...într-un cuvânt, tot ce putea fi vândut. Pentru că în acea perioadă am cărat mulți saci plini cu sticle, am un umăr mai lăsat decât celălalt. Nu puține au fost zilele în care îi vedeam pe frații mei plângând. Poate datorită acelor clipe, persoanele care mă cunosc acum afirmă că am un simț bun al umorului. Pentru a-i opri din plâns le spuneam bancuri, glume, făceam orice mică prostioară care să-i facă să uite... Toți banii care intrau pe mâna mea erau măsurați în mâncare. Rareori ne puteam permite satisfacerea unei pofte – de exemplu, dulciurile. Poate datorită acestui lucru am o dantură sănătoasă.

După trei luni, mama ne-a sunat şi ne-a spus că s-a angajat la o fabrică din Padova. Deşi salariul nu era foarte atrăgător, era totuşi un început. Astfel, banii pe care reuşea să îi trimită nu acopereau nici pe departe nevoile a 3 copii. Însă, noi îi spuneam că totul este bine şi că ne descurcăm. Poate de aceea sunt un om optimist. Nu am îndrăznit să îi cer niciodată bani pentru a participa la vreo excusie organizată de şcoala la care eram înscris. ştiam că nu are de unde să îmi trimită, iar dacă i-aş fi cerut mi-ar fi trimis şi ultimii ei bani şi nu vroiam ca ea să sufere de pe urma moftului meu. Poate de aceea îmi place atât de mult să călătoresc. Au trecut 3 ani până când mama a reuşit să câştige un salariu care să îi permită să ne trimită mai mulți bani – destui încât să nu mai trebuiască să vindem nicio sticlă. În tot acest timp, noi nu ne-am văzut. Ne suna aproape în fiecare lună, însă nu puteam vorbi prea mult la telefon, întrucât trebuia să economisim fără vreo excepție. Pentru că toți trei eram nerăbdători să vorbim cu ea, timpul alocat fiecăruia era scurt. Poate de aceea prietenii îmi reproşează că sunt draconic în exprimare şi mă felicită pentru o gândire structurată. În fiecare lună pe dată de 7 (6 era ziua de plată pentru mama mea) mergeam şi ridicam banii pe care ea reuşea să ni-i trimită. Toată viața voi considera numărul 7 un număr norocos. Primul lucru pe care îl făceam era să schimb banii la bancă. Apoi mergeam şi plăteam toate datoriile casei. Încercam, pe cât posibil, să nu avem nici o datorie față de nimeni. Poate de aceea nu îmi place să împrumut bani de la nimeni. Banii care ne rămâneau, după ce plăteam toate datoriile, îi foloseam pentru a umple sufrageria (mobila din această cameră am vândut-o pentru echivalentul alimentelor necesare pe o lună de zile – şi astfel a devenit cămară) cu mâncarea pe care o puteam cumpăra. Nu dura mult şi aceasta se termina. În acele clipe, când nu ştiam ce să facem, calculam câte zile mai erau până Duminică. Duminica ne bucuram de colaci, colivă, orice pomană dată pentru iertarea păcatelor cuiva. Duminica este ziua mea preferată. Poate din cauza acestor clipe, deşi sunt un om credincios, nu îmi place să merg la biserică. În cadrul vacanțelor şcolare plecam toți trei, din oraş, la bunici, la țară. Aici îi ajutam cu muncile agricole. Nu este nici o muncă, a pământului, pe care să nu ştiu să o fac. şi pentru că aveam nevoie de orice ban în plus, cu timpul am început să lucrez, cu ziua, la oamenii care erau dispuşi să mă plătească. Mă bucuram nespus de fiecare dată când cineva mă întreba dacă nu aş vrea să îl ajut...fiecare astfel de zi însemna mai puține datorii. Din acest motiv îmi plăceau mie vacanțele şcolare. Şi poate de asta nu îmi place aspectul mâinilor mele. În timpul liceului, m-am angajat la teatrul din Botoşani. Eram „băiatul de la garderobă”. Niciodată nu am văzut o piesă de teatru de la început la sfârşit. Poate de asta îmi place teatrul. Poate de asta am dat la facultatea de regie. Poate de asta sunt visător...poate... Fiecare etapă importantă din viața mea, de până acum, a început cu cineva drag care pleacă. Dacă părinții mei nu ar fi plecat în Israel... Dacă nu m-ar fi lăsat în grija buncilor... Dacă tatăl meu nu ar fi fost obligat să plece în spital... Dacă mama mea nu ar fi plecat în Italia... Dacă eu nu aş fi venit în Bucureşti... Cam acestea ar fi capitolele vieții mele până la pagina care se scrie acum.
Azi am viața pe care mi-am dorit întotdeauna să o am. O viață obişnuită. O viață liniştită. Fără prea mari probleme, fără prea mari realizări. Pentru unii poate părea o existență ştearsă. Pentru mine este totul. Bucuria lucrurilor mici, a lucrurilor simple. Bucuria faptului că nu trebuie să ies în evidență şi că am de ce să mă consider norocos... Sunt un om de rând, sunt un om normal. Numele meu este Iulian, am 22 de ani şi m-am născut în Botoşani, România. Nu consider că sunt un om special... Nu am nici un talent ascuns şi nici vreun defect major. Îmi place să râd şi să fac glume – în special, pe seama mea. Am un ochi puțin mai mare decât celălalt. Par mai bătrân decât sunt. Acum zâmbesc mult.