UN POET EMBLEMATIC: PAUL EMANUEL

S-ar putea vorbi despre dificultatea explorării actuale a operei poetice a lui Paul Emanuel din cauza mult prea restrînsei ei publicări. Realitatea este, însă, că, recitind singurele sale volume de versuri apărute (Existența şi cuvintele, Editura Cartea Românească, 1971 şi Astă seară, Editura Cartea Românească, 1976), se poate spune că avem de-a face cu un univers îndeajuns de bogat în variantele lui lirice, cu o voce poetică formată, unică şi neaşteptat de actuală, poate depăşind actualitatea limbajului liric, condusă cu luciditate şi vocație de către un autor care ştie să renunțe la tot ceea ce consideră a fi balast, nedemn de numele pur al Poeziei. O lume de cristalizări, de irizări supramundane, de calm sacerdotal însuşit cu dificultate într-un univers restrictiv în care spiritul nu putea fi liber decît depăşind bariera corpului, sacrificîndu-l.
Născut la 14 februarie 1940 şi dispărut la 20 octombrie 1989 departe de țară, după ce, în anii ’80, emigrase cu familia în Canada, Paul Emanuel (pseudonimul lui Mircea Gh. Niculescu) ocupă în poezia românească contemporană un loc aparte. Cizelarea pînă la perfecțiune a versului, continua restrîngere cantitativă a numărului de poeme în favoarea evidentă a calității, dar mai ales vocea unică a unui poet ce putea face şcoală (fizic nu a mai rezistat regimului şi a ales exilul, unde şi-a exercitat vocația de teolog), cu o artă poetică asumată şi exprimată, cu alegerea insurgenței în forma ei cea mai aleasă (războiul spiritului cu lumea înconjurătoare, fără stridențe şi sufocări), toate acestea mi se par astăzi evidente, mai cu seamă în volumul Astă seară, ultimul antum al poetului apărut în România acum treizeci şi patru de ani.
Înainte, însă, de a trece la analiza volumului, cîteva precizări sunt necesare.
Prieten mai tînăr al lui A.E Baconsky în anii în care urmărirea şi hărțuirea de către Securitate a poetului Cadavrelor în vid era în toi, Paul Emanuel a avut, la rîndu-i, parte de neajunsuri de pe urma acestui mecanism de represiune. De formație teolog, extrem de cultivat şi pasionat de literatură şi filosofie, îşi găsise în A. E. Baconski un partener de dialog, al unor îndelungi discuții despre lume şi creația spiritului, despre libertate şi autenticitate, aflase pe cineva cu care avea păreri comune în privința direcției în literatură, în privința staturii morale a creatorului. Nu ar fi renunțat pentru nimic în lume la această prietenie şi de aceea nici desele anchete la Securitate, nici supravegherea telefonică nu l-au oprit de la vizitele periodice în casa prietenului său mai vîrstnic, suportînd consecințele care, însă, au fost dezastruoase pentru sănătatea sa. La sfîrşitul anilor’70, conform dosarului său de urmărire informativă aflat în Arhiva CNSAS, Baconsky urma să fie arestat. Dispărînd în cutremurul din 1977, ca şi cum le-ar fi făcut o glumă sinistră, a zădărnicit planurile Securității ...
Toate acestea le-am aflat tîrziu, citind cele şase volume din dosarul de urmărire informativă (D.U.I) A. E. Baconsky, aflate în Arhiva CNSAS. Paul Emanuel era bine”reprezentat” în toate volumele, ca prieten al poetului... Abia astăzi îmi explic irascibilitatea lui crescîndă, cearcănele ce i se adînceau tot mai mult, sub ochii albaştri întristați pînă la disperare, desele accese de nervi, continuul leit-motiv despre nemernicia celor ce-l urmăreau, nemulțumirea lui crescîndă, de om cultivat, într-o țară în care cultura adevărată era batjocorită şi arestată. Vedeam, cu timpul, cu fiecare venire a lui la Casa Scriitorilor, cum starea fizică i se degradează, cum inima i se îmbolnăveşte, cum, abia la 35 de ani, se considera “bătrîn”, într-o depresie continuă... Se sufoca pur şi simplu... Pînă la urmă a ales plecarea definitivă din țară. Îşi salva, astfel, familia, copilul şi soția şi poate că spera şi într-o salvare a sa. Ultima dată l-am văzut în fața Mînăstirii Antim, unde se ducea adesea, uneori ținînd slujba religioasă, ca preot. N-am ştiut cînd a plecat. Mi-a lipsit de atunci încoace, îmi lipseşte şi astăzi ființa lui revoltată veşnic, atît de diferită, în perfectă contradicție cu poezia lui calmă, limpede, ca un val de mare cristalin care, în zorii vărateci, se aşterne protector...
Apărut după 1971 (anul “tezelor din iulie”) şi înainte de anii 80’ (după care România se întunecă), volumul Astă seară (1976, Cartea Româneasacă) aduce cu sine, încă, şansa afirmării unei voci aparte în poezia românească. Pregnant, reprezentativ, aparent cu limitele unui restrîns număr de poeme, volumul este o adevărată bijuterie a genului liric, în totalitatea lui. Nu i-am găsit vreun cusur nici acum treizeci şi patru de ani, cînd mi-a fost dăruit de poet, în ziua de Bunavestire, nici de-a lungul anilor, cînd l-am recitit cu aceeaşi emoție ca în fața unei noutăți, nici astăzi, cînd nu-l aflu depăşit de timp.
Pot, astăzi, să-l compar pe Emanuel cu un bijutier care-şi cizelează opera minuțios, care nu se ridică de la masa de lucru chiar dacă ar dura zile şi nopți la rînd, pînă nu ajunge la perfecțiune. Străbate, în primul rînd, din această carte, un calm suveran, o răbdare imperială, o iubire necondiționată şi nobilă pentru actul scrisului ca gest sacrificial. Pentru poet, nu viața contează, ci doar ceea ce rămîne după ea, în alcătuirea unei lumi pe care creatorul o aşteaptă fără limite biologice: ”...Presimțeam o împlinire undeva, / un miros de corolă caldă care subt nea se pîrguieşte / prin şiretlicuri costisitoare, în bezna cea mai groasă, vai, adesea. / Şi muta răbdare îşi scrie caligrafia umilă / şi secretă după mari rătăciri, cînd tîrziu de tot / apare în deplina dulceață aşteptatul. Atunci veghea e / asemeni jeraticului spre zori: cenuşa – şi noi / acolo sîntem. / Cu cizme înalte prin zăpada afînată...” (Corale I). Căutarea dramatică în “corola de minuni a lumii” pare a fi un juvenil răspuns tragic luminozității blagiene: ”Cheltuindu-se lumina. În pervazul anilor, / Suferințe uitate demult devin uneori şi tresaltă / Guri deschise ale unor măşti de piatră / prin care curge o apă otravită la pirueta / crudei sălcii apriliene ce-ți albeşte obrazul / tînăr mult. Himera văzduhului albastru, / dispreț al timpului fugar pînă la pieptul / meu: eliberează muta înflorire! / Vor, se vor întoarce rîndunelele ațipite din / somnolenți pari marini în subt – /streaşina nopții? Şi...”(Marină).
Pregnantă, învăluitoare, receptarea spațiilor comune lui Hölderlin se face simțită. Nu-mi dau seama cît asimilase romantismul german, dar parcurgerea acelor stări, învăluirea autentică în seninătatea extramundană se face simțită în tot volumul: ”Dintre umbre ce se prelungesc în altă umbră / ținuturile verii lasă-n urmă macul, somnul / turmelor pastorale. Memoria îşi face buciume / pretutindeni, ornament al acantei şi gustul / vieții ca măslina crudă: iată că o pierzi. /.../ Navigatorii mai visează pămînturi oculte,uită / somnul care le este singura avere şi lumină, / coboară subt vîntul de mare cu păianjenul / privirii hipnotizat în crucea mirificei zări.”(Memoria îşi face buciume pretutindeni).
În peisajul hölderlinian (cel de dinainte de 1802) se introduc, treptat, ca într-o broderie măiastră peste o țesătură măiastră, temele dramei existențiale într-un spațiu lipsit de variantele imaginației, aservit vitezei secolelor ce urmează şi se succed fulgerător. Cunoscute bine din mişcarea expresionistă germană ce l-a avut în centru pe Georg Trakl, poetul sfîşiat de dorul Cîmpiilor Elizee, neadaptat unei vieți terestre, Emanuel se simte bine în aceste teme, le dezvoltă la pas într-un stil inconfundabil. Şi, deodată, reculegerea şi liniştea, specifice volumului, sunt sparte de tema morții ce se introduce discret, treptat, deocamdată printr-un adjectiv: negru: ”Totul e negru. Numai zăpada afînată ce-nchipuie îngeri / căzuți şi gulerul meu lord Byron sînt albe, albe ca / hulubii şi caii....”(Corale I), sau:”Acum vîntul se despoaie prin crengile arborilor negri / şi neagră e camera din iarnă; zăpada purifică Poetul; ”(Corale II). Sub aceste auspicii ”inima speră şi se-ntemeiază” (Corale II), poetul va purta numele nobil al cavalerului şi va fi ”moştenitor lăcaşului din urmă” (Corale II). Între viață şi trecere rămîne hotarul inimii, salvator, ca-n poemul ce pare o replică Luceafărului eminescian: ”şi eu trebuie acum ca Întotdeauna să mă sacrific aici şi acolo, / victimă a numărului de aur, / ea nu se gîndeşte decît la viața ei însăşi, / paradisiacă plutire în azur, indiferent, / eternitate fără surîs.../.../ Într-o viață nouă am putea să ne regăsim / Ea este frumoasă şi zboară deasupra arborilor, fără dragostea mea, / o frunză roşie se desprinde, o frunză cade între noi ca o inimă...” (În chip de pasăre galbenă). Balansul între cele două tărîmuri este o oprire facultativă, o variantă a temei centrale care, evident, este zborul spre supramundan.
Lumea creată de poet este una perfectă. A tinde spre Paradis, a ajunge cu cuvîntul clipa în care poți striga ”iată”, a ținti cu privirea muritoare stelele de neatins; Paul Emanuel a reuşit să ajungă în fața acestei porți: ”Un val al lumii de mătase ridici / chip prea enigmatic / fără iubire, fără moarte, înalt şi sumbru, / poate pasul unui zeu prin ani deşiră-l / sau giulgiul primăverii pe care-l străpunge rîndunica” (Un văl al lumii). Aşa se poate ajunge la finalul terestru, trecînd pe deasupra celor uitate în valea de jos, şi ea pămînteană: ”Amurgul nu are sfîrşit, palpită în ora lui de / aramă şi încet-încet se stinge un candelabru / prin ierburi bolnave de somn. iar şi iar destinul meu / se confruntă cu sine. Din gîtlej / un strigăt pînă-n stelele oarbe îşi spune / crugul mirarea şi arama. De-ar fi măcar / cineva prin preajmă ecou tardiv al apelor / nepăsătoare; / nu mai ştiu nici cine plînge în lan strein, / cine şi-a lăsat traista jos, în noapte, pipăind / pe întuneric propria-i suflare încă.”(Amurgul nu are sfîrşit”).
Şi totuşi prezența dispariției, a disoluției, a morții se face simțită pretutindeni în acest volum. Poetul e “bătrîn”, multe se petrec ”în amurg”, ”în noapte”, ”pe întuneric”, “în umbră”, într-un cuvînt, pe înserat. Astă seară este titlul cel mai sugestiv cu putință , ca un testament în care ne lasă, tuturor, averea sa, s-o împlinim şi poate s-o sporim. Reuşite rămîn alte două parafraze eminesciene: ”La tulpina teiului sfînt inelele anilor / se depun cu o grijă scumpă, avară, / din sferele de aur, cereştile, înaltele, / încă lumile rotitoare se hrănesc, adorm.” (Enigmaticul surîs), şi ”floare albastră cu petale străvezii / dăruite piscurilor golaşe de sus, / iubirea şi moartea-n pieptul meu / otrava pe perina amară // floare albastră, floare albastră, / nu mi-e dat în lume să te aflu / strig la pieptul zilei care trece / corola din fundul mării” (Floare albastră). Tragedia se petrece surd, blînd şi lent, pe ample spații picturale şi muzicale: ”Tăcere de pămînt subt ursele mari pustiuri... / Steaua mea fidelă este numai o deschidere în cer / unde ar putea să se ascundă / un şarpe trăind pe o ultimă stea... // Ele au venit pentru a face o eclipsă ./ Eu nu. / Pentru ce aceste roze şi aceşti irişi? / Ce caută mereu în jurul dragonului sacru / şi pentru ce moare atît de jos, în iarbă, / punîndu-mi încă venin pe-o aureolă nedecisă?” (Înaintea iernii). Poetul îşi asumă dispariția sperînd să poată desluşi, într-o ultimă încercare, adevărul lumii din care face parte: ”O, fruct, nu te sfii de săracul cu har... Vezi tu / eu sînt la vîrsta matură / şi ce n-am meritat cîştiga-voi cu bătrînețea. / Dar acolo, dar acolo, foarte sus, la ferestrele luminate / se alungă subit fantoma altor ani / şi mă arată. (Inaintea iernii).
Un loc aparte în lirica lui Paul Emanuel îl ocupă influența, declarată de altfel, pe care a avut-o asupra liricii sale poetul norvegian Rolf Jacobsen (1907 – 1994), cu o carieră ce se întinde pe mai bine de şaizeci de ani. Poetul a introdus modernismul în literatura norvegiană, odată cu apariția primei sale cărți din 1933. Socotit cel mai ales poet scandinav, a fost tradus în douăzeci de limbi. Tema centrală a poeziei sale este lupta dintre natură şi tehnologie. Este numit în Norvegia ”Poetul verde” (iubitor de natură). După părerea mea, însă, tot ce a păstrat Emanuel din influența tematică a lui Jacobsen este doar “natură şi tehnologie”, cu vizibilă neadaptare la secolul vitezei. El dezvoltă în profunzime temele jacobseniene, mai aproape, însă, după cum am mai spus-o, de mult mai profundul expresionism german, dar să nu uităm că suntem în România anilor ’70. Posibil pretext, lirica lui Jacobsen este, în acest moment, o nouă cale de afirmare a crezului său lăuntric, aşa că volumul se încheie cu 7 poeme din Rolf Jacobsen dedicate lui A.E.Baconsky. (Volumul apărea în 1976, anul în care se punea la cale arestarea lui A.E.Baconsky, cu un an înainte de cutremurul în care acesta avea să dispară). Apărarea naturii, mai cu seamă a naturii umane, era o formă de insurgență, singura posibilă în acei ani.
Evitînd secțiunea cu cele şapte poeme din Rolf Jacobsen, volumul se încheie cu o implacabilă, premonitorie sentință: ”Te întreb acum prieten din neunde la ce au folosit toate / acestea pe țărm gorgona moartă legată cu un lanț / de apă salută raționamentul nostru” (Epitaf în astă seară). Deşertăciunea deşertăciunilor, iată un final posibil, poetul răbdător în poetica lui pură nu putea vedea, la urma urmei, privind în jos, luîndu-şi privirea de la stele, decît nefastele urmări ale unei supraviețuiri dramatice şi lipsite de orice speranță înălțătoare pentru om. Astfel, rostul ”desprinderii” devine unic, invariabil, într-o lume în care, oricît de vizionar, poetul nu se regăseşte. Versurile cu valoare testamentară ne cutremură: ”Opreşte-te viață acum. / Cîte puteri irosite în drum / Iluzii, înfrîngeri, iubiri moarte. / Am greşit uneori mă condamnă Platon / Pînă la urmă duc un destin. // Ah, bietele mele oase, / Şi carnea mea pe deasupra. / Trebuia să faci o simplă socoteală. / Cine se hotărăşte să trăiască / Nu invoca îngerul morții / Şi sîngele meu pe deasupra / Trebuia să faci o simplă socoteală. // Voi ştiți zei ai cerului albastru că n-am avut pe lume decît dorința nebunească, // La gura peşterii au trecut umbrele suave cu bagajele lor strălucitoare din nimic, cu nimic, spre nimic. / Mai stau o clipă-n vîntul sărat / Ca să țip în prăpăstii de aer cînd vine indianul tatuat cu alb pe față şi pe piept / Şi-mi zvîrle săgeata înveninată drept în inimă.”(Țipăt de pasăre).
Există un paradox în realizarea, sub aspect stilistic, a acestei cărți: ritmul lent, ”andante”, contrastînd cu un tip original de textualism ce acordă o enormă pondere lexicului. Efectul este neaşteptat: cititorul nu percepe avalanşa de cuvinte (neologisme şi arhaisme aşezate la un loc într-o ordine necontrastantă) ca pe un impact agitator, ci ca pe o mulțime ce are darul să sugereze puținătatea cuvintelor (visată de orice poet!). Intenția realizată, poetul se împlineşte stilistic. Apărarea prin folosirea unui lexic stufos care să-l apere de lumea reală are, de fapt, această intenție: între aparență şi percepție există un traseu pe care zgomotul se pierde, rămîne sunetul stins, uşor, vindecător, iată marea realizare şi dovada excepționalei cunoaşteri a limbii în gramatica poeziei, re-creatoare: ”Torente sublunare se aud vuind enigmatic. / Parcă fluturi uriaşi plutesc prin văzduh / capete de fantasme ucise în somn / nechează un cal rătăcit şi sălbatic / şi adormi părăsit de toate şi de tine însuți / cu verde întunecat ți-e somnul căptuşit / cu aur la căpătîi şi rozmarin nocturn aievea / te cufunzi lin ca-n apa mării translucidă.” (Sacul de dormit).
În totalitatea lui, volumul de versuri Astă seară al lui Paul Emanuel, apărut cu decenii în urmă, este o reuşită excepțională, în condițiile restrictive de care nu putem să nu ținem cont, ale încă unui om de cultură pierdut în oceanul lumii, care a fost nevoit să-şi termine viața pe alte meleaguri decît acelea cărora le-ar fi dăruit averea sa de creație şi cunoaştere: ”Cunosc teiul ce înfloreşte într-o dulce neştire / pe colina blîndă din Cotrocenii copilăriei tale / niciodată nu ai fost prea departe de el... / La rădăcina lui sînt îngropate amintiri şi vocile / celor dragi pe care astăzi le-ai pierdut prin lume. /.../ Ce rană ți s-a vindecat? Din ignoranță ai durat o treaptă. / Destinul e-n coroana şi murmurul acelui arbore / martor al unei vieți fără moarte.” (Teiul). Miracolul naturii înconjurătoare, ca ultim refugiu pentru poet, deschide o fereastră în eternitate, unde vom întîlni spiritul lui Paul Emanuel.