Cronica literară
Simona Vasilache
O TINEREȚE CARE NU DOVEDEŞTE NIMIC
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 7-8 / 2010
Un amestec de aşteptare pretențioasă, mutând scopul vieții mereu mai sus, mai departe şi de acțiune dezordonată, precipitată, e starea anilor ’30. O tinerețe care-şi amână proiectele, într-un pariu cu temeinicia, niciodată atinsă sau, dimpotrivă, şi le înfăptuieşte grăbit, radical, fără, aş zice, un dram de conştiință comică. Sentimentul că au ajuns de hazul istoriei şi ceva trebuie făcut, ori bine, ori repede, le amorțeşte simțul relativității, al adecvării,
şi-i aruncă într-una dintre cele două furtuni: asceza sau revoluția. Despre aceste mişcări suprapuse, despre decizia fiecăruia şi sentința tuturor e romanul, cu destin tulburat şi tulburător, al lui Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi (Humanitas, 2010, ediție îngrijită de Monica Pillat şi prefațată de Gabriel Liiceanu).
Se poate găsi, în nota introductivă a Monicăi Pillat şi în prefață, cronologia lămuritoare a patimilor unui manuscris pierdut, după ce fusese cap de acuzare în procesul autorului său, care a dat, cu Noica, numele unui întreg lot de intelectuali de frunte, condamnați atunci, în ’59. Nu voi insista, aşadar, cu atât mai mult cu cât supliciul lui, care-l întăreşte, în efigie, pe-al scriitorului, nu e, totuşi, singurul merit al romanului. Aşteptând ceasul de apoi e o sumă de poveşti despre vieți încheiate, într-un fel sau altul, fără să fie şi împlinite. Ceva de dincolo de ele o să le dea, târziu, un rost: „nu rămâne decât să aştepte ceasul Judecății de Apoi, când urmau să se limpezească toate înțelesurile.” (p. 168). De asta, eroii unei farse, la urma urmei, tineri studenți şi liceeni par, deşi învolburați de convulsii interioare, să facă ce fac doar după dictare. Voci ale conducătorilor, revelații religioase, imperative ale istoriei, toate trec înaintea propriei voințe, destul de nehotărâtă, de altfel. Ştefănucă, fiul familiei Holban, din lumea bună (însă al unui frate renegat al tatălui său, el însuşi un auto-exclus din societate), ajunge să adere la crimă dintr-un conformism tulbure, sau dintr-o camaraderie greşit înțeleasă. Ceilalți se înăbuşe în condiții sociale care nu le oferă mare lucru. Lică e un lumpenproletar cu jindul barurilor selecte, care pot impresiona trecător o cucerire de ocazie. Un turnător mai la locul lui în anii arestării lui Dinu Pillat, nu în cei în care se petrece romanul, vânzându-se ieftin şi reproşându-şi, la răstimpuri, nu ticăloşia, ci proasta inspirație. Vasia, orbit, la rându-i, de o ură de clasă fără culoare doctrinară (apropierea personajelor mai curând de comuniştii de la începuturi, decât de legionari o observă şi Cosmin Ciotloş, în România literară, avansând această recunoaştere în oglindă drept cauză a furiei „roşiilor” vărsate pe roman), măsoară deriva adulților, confruntați cu o tinerețe scăpată în decor. Parcă paralizați, oamenii ordinii vechi, fie ei părinți, profesori, figuri de stat, orbecăie între contrarietate – cum poate un tânăr de viță să se ridice împotriva clasei lui? – şi delimitare, fără împotrivire, ca o fugă din calea ciumei. Doctorul Proca (probabil Gheorghe Proca, profesor de anatomopatologie) îl convinge, într-o scurtă discuție cam forțată, pe anarhistul Vasia de laşitățile clasei cu care luptă. Pedagogia înțepeneşte de frică şi profesorul îl îndepărtează, calp-politicos, pe fostul student atins de molimă. Nu altfel vor proceda, peste un timp, cei intrați în grațiile noului regim cu fostele cunoştințe, mai puțin frecventabile. În materie de caractere sub vremi, romanul lui Dinu Pillat îşi dezvăluie, mai mult decât în dimensiunea strict istorică, valoarea nu atât documentară, cât anticipativă. De altfel, câteva note de subsol ale Monicăi Pillat arată, frisonant, cum viața autorului va copia, până la identificare, litera cărții. În fine, Rotaru, student la medicină, e un personaj din Cronin, luptându-se cu o lume post-cehoviană. Dacă ceilalți se pot recunoaşte în Lopahin, înfigând toporul la temelia unei societăți blestemate de strămoşii strămoşilor lor, el e intelectualul confruntat brusc cu „lucrul în sine”. Aşa încât nu puşca lui Cehov, cu care cineva trebuie să tragă, odată ce s-a arătat, îmi vine în minte, deşi, de pildă, primul-ministru (Sebastian Răutu, în carte) ar trebui să moară, simbolic, la jubileul Scrisorii pierdute, din care-şi trage teoriile naționale facile, ci cuțitul lui Gherea.... Tot romanul, de altfel, e un joc între reconstituire şi transfigurare. Prăpastia dintre ele se vede în menajul lui Victor Stanian cu Mariana. Ea descoperă, în chinga lipsurilor de zi cu zi, găunoşenia idealurilor. El expediază toate preocupările maturului, îmbrățisând cauze mari cu fervoare de copil.
Din jocurile de-a împăratul muştelor se desenează, pe deasupra actorilor, spuneam, destul de bezmetici, o schiță de destin. Peste sfâşierile generației, în teorie, sau în practică, istoria e cea care alege. Unii pricep, alții nu.
Total neputincioasă, şi totuşi trecând vălmăşagul întâmplărilor printr-un nepotolit reostat sufletesc, e Raluca Holban, un tip care, ceva mai mult adâncit, ar fi răscumpărat toate nereuşitele interbelice în surprinderea psihologiei feminine. Ieşită din joc, fiindcă nu vârsta ei se pune în scenă, iar partizanii au pentru femei cel mult o superioară compătimire, partitura ei înghite teama şi îndoiala, resemnarea dureroasă, nebăgată de seamă: „Doamne! Nimeni nu se gândea la ea. Nimeni. Toți trăiau după bunul lor plac, fără să le pese că o calcă pe inimă. Simțea că paharul amărăciunilor se umpluse până la ultima picătură. La urma urmelor, era o biată femeie, nu o sfântă, să rabde senină până la capăt. Prin păienjenişul lacrimilor, Raluca Holban se uita pierdută în jur, aşteptând parcă un sprijin de la lucrurile mute. Nici măcar Tan nu o încălzea cu prezența lui, depărtat în somn ca în moarte.” (p. 116). Ea intră în unghiul mort din care, ca să parafrazez cuvintele aceluiaşi Cehov, viitorul o sperie, iar trecutul o alină. Mai mult decât bărbații care mor de mâna fiilor răsculați, Raluca este eşecul sfâşietor al lumii vechi. O lume încrezătoare până la naivitate, primitoare şi discretă, hrănindu-şi, cu o voluptate a fatalității, propriul sfârşit. Femei ca ea vor supraviețui, însă, acestor convulsii care le răscolesc profund biografia şi vor fi ancore demne ale unei mentalități care se pierde. Maria Pillat, aceea din scrisorile schimbate între Pia şi familie, sau Nelli, sunt rudele Ralucăi, fără doar şi poate.
Problema evreiască nu lipseşte din roman, privită mai curând ca o tăiere a maionezei sociale, până atunci destul de bine legată. Scena studențimii în fierbere, care scapă de „elementele duşmănoase”, anunță nu doar excluderile de mai târziu, din facultăți, a celor cu dosar prost, ci aruncă în zona meschinăriei ieftine („ele, şevreicele, n.m.ț care făceau totdeauna pe deşteptele, revendicându-şi cu un tupeu fără seamăn monopolul tuturor ideilor în şedințele de seminar sau la examene...” – p. 163) o problemă mult mai delicată. În treacăt fie spus, Judecata de Apoi e una din divergențele dintre cele două religii, creştină şi iudaică. Să fie această aşteptare, pomenită de mai multe ori în roman, şi o dorință de-a dovedi cine are, în definitiv, dreptate?
Peste atitudini de-o certă înflăcărare, imprudente, afectând seriozitatea, dar gafând copilăreşte, se lasă un stil narativ ca o surdină. Dinu Pillat nu este cutia de rezonanță a nici unuia dintre personajele lui. Le însoțeşte doar, cu părerea de rău pentru tinerețea lor prost investită, şi nu atât din vina lor. Mai nimeni din generația lui, despre care scrie, nu şi-a putut hotărî drumul. Unii au scos busola, într-o lume care stătea să-şi schimbe polii. şi rătăcirea, în numele unei ideologii cu fisurile la vedere – chiar şi în rarele filosofări din roman – i-a ajuns din urmă, într-un fel sau altul, pe toți. Era doar prima capcană a unei istorii tot mai puțin dispuse la concesii. În fața ei, care depăşise, de ceva vreme, epoca loviturilor de salon – dar toată lumea din Aşteptând ceasul de apoi pare să se adape din utopiile secolului trecut, romantic – asceza se dovedeşte, cu tot calvarul ei, o ieşire mai onorabilă decât revoluția.
şi-i aruncă într-una dintre cele două furtuni: asceza sau revoluția. Despre aceste mişcări suprapuse, despre decizia fiecăruia şi sentința tuturor e romanul, cu destin tulburat şi tulburător, al lui Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi (Humanitas, 2010, ediție îngrijită de Monica Pillat şi prefațată de Gabriel Liiceanu).
Se poate găsi, în nota introductivă a Monicăi Pillat şi în prefață, cronologia lămuritoare a patimilor unui manuscris pierdut, după ce fusese cap de acuzare în procesul autorului său, care a dat, cu Noica, numele unui întreg lot de intelectuali de frunte, condamnați atunci, în ’59. Nu voi insista, aşadar, cu atât mai mult cu cât supliciul lui, care-l întăreşte, în efigie, pe-al scriitorului, nu e, totuşi, singurul merit al romanului. Aşteptând ceasul de apoi e o sumă de poveşti despre vieți încheiate, într-un fel sau altul, fără să fie şi împlinite. Ceva de dincolo de ele o să le dea, târziu, un rost: „nu rămâne decât să aştepte ceasul Judecății de Apoi, când urmau să se limpezească toate înțelesurile.” (p. 168). De asta, eroii unei farse, la urma urmei, tineri studenți şi liceeni par, deşi învolburați de convulsii interioare, să facă ce fac doar după dictare. Voci ale conducătorilor, revelații religioase, imperative ale istoriei, toate trec înaintea propriei voințe, destul de nehotărâtă, de altfel. Ştefănucă, fiul familiei Holban, din lumea bună (însă al unui frate renegat al tatălui său, el însuşi un auto-exclus din societate), ajunge să adere la crimă dintr-un conformism tulbure, sau dintr-o camaraderie greşit înțeleasă. Ceilalți se înăbuşe în condiții sociale care nu le oferă mare lucru. Lică e un lumpenproletar cu jindul barurilor selecte, care pot impresiona trecător o cucerire de ocazie. Un turnător mai la locul lui în anii arestării lui Dinu Pillat, nu în cei în care se petrece romanul, vânzându-se ieftin şi reproşându-şi, la răstimpuri, nu ticăloşia, ci proasta inspirație. Vasia, orbit, la rându-i, de o ură de clasă fără culoare doctrinară (apropierea personajelor mai curând de comuniştii de la începuturi, decât de legionari o observă şi Cosmin Ciotloş, în România literară, avansând această recunoaştere în oglindă drept cauză a furiei „roşiilor” vărsate pe roman), măsoară deriva adulților, confruntați cu o tinerețe scăpată în decor. Parcă paralizați, oamenii ordinii vechi, fie ei părinți, profesori, figuri de stat, orbecăie între contrarietate – cum poate un tânăr de viță să se ridice împotriva clasei lui? – şi delimitare, fără împotrivire, ca o fugă din calea ciumei. Doctorul Proca (probabil Gheorghe Proca, profesor de anatomopatologie) îl convinge, într-o scurtă discuție cam forțată, pe anarhistul Vasia de laşitățile clasei cu care luptă. Pedagogia înțepeneşte de frică şi profesorul îl îndepărtează, calp-politicos, pe fostul student atins de molimă. Nu altfel vor proceda, peste un timp, cei intrați în grațiile noului regim cu fostele cunoştințe, mai puțin frecventabile. În materie de caractere sub vremi, romanul lui Dinu Pillat îşi dezvăluie, mai mult decât în dimensiunea strict istorică, valoarea nu atât documentară, cât anticipativă. De altfel, câteva note de subsol ale Monicăi Pillat arată, frisonant, cum viața autorului va copia, până la identificare, litera cărții. În fine, Rotaru, student la medicină, e un personaj din Cronin, luptându-se cu o lume post-cehoviană. Dacă ceilalți se pot recunoaşte în Lopahin, înfigând toporul la temelia unei societăți blestemate de strămoşii strămoşilor lor, el e intelectualul confruntat brusc cu „lucrul în sine”. Aşa încât nu puşca lui Cehov, cu care cineva trebuie să tragă, odată ce s-a arătat, îmi vine în minte, deşi, de pildă, primul-ministru (Sebastian Răutu, în carte) ar trebui să moară, simbolic, la jubileul Scrisorii pierdute, din care-şi trage teoriile naționale facile, ci cuțitul lui Gherea.... Tot romanul, de altfel, e un joc între reconstituire şi transfigurare. Prăpastia dintre ele se vede în menajul lui Victor Stanian cu Mariana. Ea descoperă, în chinga lipsurilor de zi cu zi, găunoşenia idealurilor. El expediază toate preocupările maturului, îmbrățisând cauze mari cu fervoare de copil.
Din jocurile de-a împăratul muştelor se desenează, pe deasupra actorilor, spuneam, destul de bezmetici, o schiță de destin. Peste sfâşierile generației, în teorie, sau în practică, istoria e cea care alege. Unii pricep, alții nu.
Total neputincioasă, şi totuşi trecând vălmăşagul întâmplărilor printr-un nepotolit reostat sufletesc, e Raluca Holban, un tip care, ceva mai mult adâncit, ar fi răscumpărat toate nereuşitele interbelice în surprinderea psihologiei feminine. Ieşită din joc, fiindcă nu vârsta ei se pune în scenă, iar partizanii au pentru femei cel mult o superioară compătimire, partitura ei înghite teama şi îndoiala, resemnarea dureroasă, nebăgată de seamă: „Doamne! Nimeni nu se gândea la ea. Nimeni. Toți trăiau după bunul lor plac, fără să le pese că o calcă pe inimă. Simțea că paharul amărăciunilor se umpluse până la ultima picătură. La urma urmelor, era o biată femeie, nu o sfântă, să rabde senină până la capăt. Prin păienjenişul lacrimilor, Raluca Holban se uita pierdută în jur, aşteptând parcă un sprijin de la lucrurile mute. Nici măcar Tan nu o încălzea cu prezența lui, depărtat în somn ca în moarte.” (p. 116). Ea intră în unghiul mort din care, ca să parafrazez cuvintele aceluiaşi Cehov, viitorul o sperie, iar trecutul o alină. Mai mult decât bărbații care mor de mâna fiilor răsculați, Raluca este eşecul sfâşietor al lumii vechi. O lume încrezătoare până la naivitate, primitoare şi discretă, hrănindu-şi, cu o voluptate a fatalității, propriul sfârşit. Femei ca ea vor supraviețui, însă, acestor convulsii care le răscolesc profund biografia şi vor fi ancore demne ale unei mentalități care se pierde. Maria Pillat, aceea din scrisorile schimbate între Pia şi familie, sau Nelli, sunt rudele Ralucăi, fără doar şi poate.
Problema evreiască nu lipseşte din roman, privită mai curând ca o tăiere a maionezei sociale, până atunci destul de bine legată. Scena studențimii în fierbere, care scapă de „elementele duşmănoase”, anunță nu doar excluderile de mai târziu, din facultăți, a celor cu dosar prost, ci aruncă în zona meschinăriei ieftine („ele, şevreicele, n.m.ț care făceau totdeauna pe deşteptele, revendicându-şi cu un tupeu fără seamăn monopolul tuturor ideilor în şedințele de seminar sau la examene...” – p. 163) o problemă mult mai delicată. În treacăt fie spus, Judecata de Apoi e una din divergențele dintre cele două religii, creştină şi iudaică. Să fie această aşteptare, pomenită de mai multe ori în roman, şi o dorință de-a dovedi cine are, în definitiv, dreptate?
Peste atitudini de-o certă înflăcărare, imprudente, afectând seriozitatea, dar gafând copilăreşte, se lasă un stil narativ ca o surdină. Dinu Pillat nu este cutia de rezonanță a nici unuia dintre personajele lui. Le însoțeşte doar, cu părerea de rău pentru tinerețea lor prost investită, şi nu atât din vina lor. Mai nimeni din generația lui, despre care scrie, nu şi-a putut hotărî drumul. Unii au scos busola, într-o lume care stătea să-şi schimbe polii. şi rătăcirea, în numele unei ideologii cu fisurile la vedere – chiar şi în rarele filosofări din roman – i-a ajuns din urmă, într-un fel sau altul, pe toți. Era doar prima capcană a unei istorii tot mai puțin dispuse la concesii. În fața ei, care depăşise, de ceva vreme, epoca loviturilor de salon – dar toată lumea din Aşteptând ceasul de apoi pare să se adape din utopiile secolului trecut, romantic – asceza se dovedeşte, cu tot calvarul ei, o ieşire mai onorabilă decât revoluția.