Cronica literară
Paul Aretzu
HRANA DUHOVNICEASCĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 7-8 / 2010
Născut în 1919, în satul Poiana Largului, din județul Neamț, Părintele Iustin Pârvu este, azi, unul dintre cei mai cunoscuți duhovnici, un geron sau avvă, cum numeşte Patericul monahii pustiei, sau stareț, în Răsăritul ortodox. A avut o viață marcată de asprimi, rămânând însă neclintit în credință. În 1936 a intrat frate la Mânăstirea Durău iar, după un an, este trimis la Seminarul Teologic de la Mânăstirea Cernica, apoi la Râmnicu-Vâlcea şi Roman. Este uns în monahism în 1940 şi, în anul următor, hirotonit. Între 1942-1944 este preot misionar pe Frontul de Est, ajungând până la Don. În 1948 este arestat şi condamnat pentru delict politic la 12 ani, cunoscând pe rând supliciile închisorilor de la Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava, sclavajul în minele de la Baia Sprie şi reeducarea la Piteşti. În 1960 este din nou condamnat la patru ani. Eliberat în 1964, lucrează un timp ca muncitor forestier, apoi, între 1966 şi 1974, slujeşte ca preot şi duhovnic la Mânăstirea Secu, iar între 1977 şi 1989 are domiciliu forțat la Mânăstirea Bistrița, unde este preot monah. Între 1991 şi 1992, alături de alți călugări, pune bazele Mânăstirii Petru Vodă, din județul Neamț, închinată martirilor din închisorile comuniste. Pe lângă mânăstire, Părintele înființează un azil de bătrâni şi un centru de plasament pentru copii. Fiind un om foarte activ, a susținut şi alte obşti monahale şi a înființat o publicație lunară de învățătură şi atitudine ortodoxă, Glasul Monahilor.
Aş fi putut să-l cunosc pe Părintele Arhimandrit, anul trecut, la Zilele Daniil Sandu Tudor; organizate de poetul Adrian Alui Gheorghe şi de ospitalierul stareț de la Schitul Cărbuna, Eftimie Păduraru. Dar vârsta înaintată şi boala l-au împiedicat să participe.
În ultimii ani au fost publicate câteva cărți de convorbiri şi de gânduri ale părintelui. Daruri duhovniceşti (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010, convorbire, selecție texte, prefață, îngrijire ediție Adrian Alui Gheorghe, ediția a II-a adăugită) conține, după cum explică prefațatorul, reflecții ale părintelui Iustin, lucruri cu care s-a identificat, vorbe şi pilde pe care oamenii le aşteaptă de la el, cu care creştinii vor, la rândul lor, să se identifice. Ne mai înştiințează poetul nemțean că „Darurile duhovniceşti” ale părintelui Iustin pot să ajute pe oricare creştin să facă un pic mai multă ordine în sinele şi în sufletul său. Cartea este alcătuită din mici fragmente care dau răspuns unor întrebări/gânduri legate de viața curentă, rețete pentru suflete, având densitatea aforismelor, decantări ale unei existențe creştine. Ele vădesc, desigur, un stadiu de iluminare specific isihiei, atingerea unei linişti interioare, necesare întâlnirii cu Dumnezeu. Ordonate alfabetic după titluri, textele au şi o justificare pliduitoare de ansamblu, astfel încât, la sfârşit, acest scop apare împlinit. Temele sunt diverse, şi din domeniul sacru şi din cel profan, toate însă tratate din perspectivă duhovnicească. Lucrări similare, conținând sfaturi duhovniceşti, unele foarte aplicate, găsim şi la Paisie Aghioritul. Aflăm astfel texte memorabile, ziditoare, de felul celor care deschid ochii sufletului. Ideea de acasă este definită ca loc al identității, „în care am văzut că oamenii au frică de Dumnezeu, respectă tradiția şi valorile neamului” (Acasă), este întoarcerea din orice rătăcire. O astfel de casă, în mod paradoxal, poate deveni chiar celula recluzionară de la Aiud: „Puşcăria te sileşte să înveți asceza, postul, rugăciunea, comuniunea şi dragostea cu cel de alături” (Aiudul).
Părintele optează pentru soluțiile de viață recunoscute, verificate de timp, care dau relief omului pentru că vin din domeniul cultural. Dezaprobă televiziunea care moleşeşte spiritul şi dă dependență, elogiind în schimb cartea: „Dacă nu era cartea, cărțile, ce s-ar fi ales de noi în închisoare? Ne-ar fi supus cu forța, ne-ar fi dezumanizat. Aşa am respirat libertate prin cărți, am văzut lumea de dincolo de gratii prin intermediul cărților. Despre ce am fi vorbit între noi, dacă n-am fi avut cărțile, dacă n-am fi avut amintirea lor, educația şi răbdarea pe care ni le-au conferit? Oamenii fără cultură, fără amintiri, fără o cultivare a răbdării nu pot rezista în condiții extreme...” (Cartea, cărțile). Textele nu au rigoare teologică, nu fac speculații dogmatice, sunt îndreptare de conduită, exprimă judecăți clare, de bun-simț, dovedesc bogăție sufletească, înțelegere creştinească, înțelepciune, profunzime: „În perioada creştinării, în Imperiul Roman, cică un rob a aflat că stăpânul său a fost condamnat la moarte de către păgâni. S-a dus iute acasă, a îmbrăcat hainele stăpânului după care s-a înfățişat înaintea prigonitorilor. A fost luat şi ucis în locul stăpânului său. Tot aşa s-a jertfit Mântuitorul pentru noi toți...! În închisorile din perioada comunistă o mulțime de creştini au murit pentru ca poporul român să aibă destin.” (Căderea în moarte). Asocierile revelatoare, clarviziunea, franchețea sporesc gradul de autenticitate al însemnărilor, le conferă adevăr, valabilitate universală. Aici funcționează deosebita iscusință a duhovnicului. Gândirea lui cea limpede pătrunde ca o rază în suflete şi le luminează, copleşindu-le.
Dintre temele recurente fac parte credința, iubirea, îngrijorarea pentru neam şi ‘ară, moralitatea, căderea în lumea contemporană, şcoala închisorii. Iată, ca o adevărată predică, o lecție de îmbunătățire sufletească: „Harul lui Dumnezeu aşa lucrează, prin osteneală, prin oleacă de participare la jertfa care se săvârşeşte pe sfânta masă a sfântului altar. Păi dacă ne ducem la biserică precum la orice spectacol, nu facem nimic. Dar să stai acolo să te nevoieşti puțin, ai să simți mai puțin astăzi, mâine ai să simți mai mult, duminica următoare şi mai mult, acolo asculți o tălmăcire a postului, a evangheliei, asculți, în sfârşit, o concluzie frumoasă a învățăturii pe care să o foloseşti în zilele vieții tale. Mai mulțumeşti lui Dumnezeu, acolo, pentru săptămâna care a trecut, ceri ajutor de la Dumnezeu pentru săptămâna care urmează şi iată, în sfârşit, dacă eşti bolnav sufleteşte sau trupeşte, dacă ai să crezi cu tot dinadinsul, atunci ai să te vindeci. Te vindeci sufleteşte, te vindeci şi trupeşte, te echilibrezi în toate, gândeşti altfel viața ta dacă iei mijlocitor cuvântul lui Dumnezeu.” (Cum „lucrează” Dumnezeu...?). Un extraordinar citat din Părintele Arsenie Boca întregeşte ideea: „Mai mare este omul în genunchi decât în picioare...”.
Multe dintre însemnări caracterizează obiectiv, scrutător poporul român. Dezavuează moravuri, lipsa de credință, lipsa de coeziune a românilor, disoluția clasei politice, a intelectualității, chiar şi a clerului. Altele se ocupă de mântuire, de necesitatea de a avea echilibru şi pace interioară, de a avea seninătatea conştiinței, de a avea o familie armonioasă. Instituțiile vieții creştine, care trebuie armonizate, sunt familia, şcoala, biserica, neamul. Părintele este racordat la toate evenimentele şi problemele vieții actuale. Vorbeşte despre încercările la care i-a supus comunismul pe oameni, despre folosirea chibzuită a televizorului şi a calculatorului, despre harul artistic, dat de Domnul, care nu trebuie risipit sau denaturat, despre marea responsabilitate a intelectualilor, a politicienilor, despre educația copiilor, despre alcoolism. Sunt, desigur, discutate şi teme teologice, despre jertfă, despre plâns şi despre lacrimi, despre judecarea de sine şi judecarea celorlalți, despre pocăință, despre smerenie, despre har, despre ideea de libertate întru Domnul, despre preoție şi călugărie, despre moarte, despre Rai, despre bisericile creştine, despre păcat, despre ‘inerea postului, despre rolul Bisericii, despre destinul eshatologic, despre minuni, despre milă etc.: „Asta n-au înțeles comuniştii, că sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulți sfinți decât robi, au sfințit pământul ‘ării cu sânge de mucenici.” (Libertatea).
Vorbind despre forța şi misiunea ortodoxiei, exclamă că şi catolicismul e mai puternic la noi, decât în Occident. Se împotriveşte globalizării: „Dumnezeu a lăsat semințiile, neamurile, fiecare cu ale lor. Distrugerea acestora, deliberat, înseamnă ceva mai mult decât un nou Turn Babel... Dumnezeu a lucrat pentru individualizare, pentru identificarea individului şi a neamurilor; Satana lucrează pentru distrugerea şi uniformizarea societății când omul nu mai contează, contează numai aşa zisele principii, contează numai statisticile...” (Noul Turn Babel). Ca unul care se cunoaşte pe sine de mult timp, Părintele Iustin Pârvu dă sfaturi duhovniceşti celorlalți, cu dragoste, cu blândețe, cu delicatețe, fratern şi patern/matern. Niciun pic de asprime, de desconsiderare față de greşelile omeneşti. Ci o apropiere caldă, dorința de a însănătoşi un organism bolnav: „Numai iubindu-l pe aproapele îl poți cunoaşte. Că nimeni nu se deschide spre cel de alături dacă nu simte că e iubit. Aşa şi Dumnezeu, numai dacă îl iubeşti poți să îl cunoşti, se lasă văzut...” (Cine se domină pe sine, îi domină pe ceilalți).
Părintele Arhimandrit cercetează starea actuală a nației, perspectivele ei, mijloacele de însănătoşire, rolul Bisericii, al şcolii, al familiei, recuperarea tradiției, restaurarea societății. Pericolele sunt reminiscențele comuniste, care bântuie încă, şi ispitirile occidentale, din ce în ce mai inventive, mai laicizate. Este însă încrezător, optimist, se bazează pe resursele etnice, pe izbânda credinței: „Biserica vie a lui Iisus Hristos nu poate fi înfrântă, atât timp cât mai sunt rugători şi postitori, cunoscuți şi necunoscuți...” (Viitorul Bisericii).
Cartea Părintelui Iustin Pârvu este una vie, plină de har, dovedind necesitatea implicării bisericii în însănătoşirea poporului, actualitatea monahismului. Niciun moment nu se observă vreo atitudine misionară ofensivă, de prozelitism, textele fiind echilibrate, calde, având cele mai bune intenții morale şi educative. Pe lângă aspectul duhovnicesc predominant, se desprind date importante despre personalitatea bogată a luminosului monah, precum şi vocația pentru cuvântul sensibil, memorabil.
Aş fi putut să-l cunosc pe Părintele Arhimandrit, anul trecut, la Zilele Daniil Sandu Tudor; organizate de poetul Adrian Alui Gheorghe şi de ospitalierul stareț de la Schitul Cărbuna, Eftimie Păduraru. Dar vârsta înaintată şi boala l-au împiedicat să participe.
În ultimii ani au fost publicate câteva cărți de convorbiri şi de gânduri ale părintelui. Daruri duhovniceşti (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010, convorbire, selecție texte, prefață, îngrijire ediție Adrian Alui Gheorghe, ediția a II-a adăugită) conține, după cum explică prefațatorul, reflecții ale părintelui Iustin, lucruri cu care s-a identificat, vorbe şi pilde pe care oamenii le aşteaptă de la el, cu care creştinii vor, la rândul lor, să se identifice. Ne mai înştiințează poetul nemțean că „Darurile duhovniceşti” ale părintelui Iustin pot să ajute pe oricare creştin să facă un pic mai multă ordine în sinele şi în sufletul său. Cartea este alcătuită din mici fragmente care dau răspuns unor întrebări/gânduri legate de viața curentă, rețete pentru suflete, având densitatea aforismelor, decantări ale unei existențe creştine. Ele vădesc, desigur, un stadiu de iluminare specific isihiei, atingerea unei linişti interioare, necesare întâlnirii cu Dumnezeu. Ordonate alfabetic după titluri, textele au şi o justificare pliduitoare de ansamblu, astfel încât, la sfârşit, acest scop apare împlinit. Temele sunt diverse, şi din domeniul sacru şi din cel profan, toate însă tratate din perspectivă duhovnicească. Lucrări similare, conținând sfaturi duhovniceşti, unele foarte aplicate, găsim şi la Paisie Aghioritul. Aflăm astfel texte memorabile, ziditoare, de felul celor care deschid ochii sufletului. Ideea de acasă este definită ca loc al identității, „în care am văzut că oamenii au frică de Dumnezeu, respectă tradiția şi valorile neamului” (Acasă), este întoarcerea din orice rătăcire. O astfel de casă, în mod paradoxal, poate deveni chiar celula recluzionară de la Aiud: „Puşcăria te sileşte să înveți asceza, postul, rugăciunea, comuniunea şi dragostea cu cel de alături” (Aiudul).
Părintele optează pentru soluțiile de viață recunoscute, verificate de timp, care dau relief omului pentru că vin din domeniul cultural. Dezaprobă televiziunea care moleşeşte spiritul şi dă dependență, elogiind în schimb cartea: „Dacă nu era cartea, cărțile, ce s-ar fi ales de noi în închisoare? Ne-ar fi supus cu forța, ne-ar fi dezumanizat. Aşa am respirat libertate prin cărți, am văzut lumea de dincolo de gratii prin intermediul cărților. Despre ce am fi vorbit între noi, dacă n-am fi avut cărțile, dacă n-am fi avut amintirea lor, educația şi răbdarea pe care ni le-au conferit? Oamenii fără cultură, fără amintiri, fără o cultivare a răbdării nu pot rezista în condiții extreme...” (Cartea, cărțile). Textele nu au rigoare teologică, nu fac speculații dogmatice, sunt îndreptare de conduită, exprimă judecăți clare, de bun-simț, dovedesc bogăție sufletească, înțelegere creştinească, înțelepciune, profunzime: „În perioada creştinării, în Imperiul Roman, cică un rob a aflat că stăpânul său a fost condamnat la moarte de către păgâni. S-a dus iute acasă, a îmbrăcat hainele stăpânului după care s-a înfățişat înaintea prigonitorilor. A fost luat şi ucis în locul stăpânului său. Tot aşa s-a jertfit Mântuitorul pentru noi toți...! În închisorile din perioada comunistă o mulțime de creştini au murit pentru ca poporul român să aibă destin.” (Căderea în moarte). Asocierile revelatoare, clarviziunea, franchețea sporesc gradul de autenticitate al însemnărilor, le conferă adevăr, valabilitate universală. Aici funcționează deosebita iscusință a duhovnicului. Gândirea lui cea limpede pătrunde ca o rază în suflete şi le luminează, copleşindu-le.
Dintre temele recurente fac parte credința, iubirea, îngrijorarea pentru neam şi ‘ară, moralitatea, căderea în lumea contemporană, şcoala închisorii. Iată, ca o adevărată predică, o lecție de îmbunătățire sufletească: „Harul lui Dumnezeu aşa lucrează, prin osteneală, prin oleacă de participare la jertfa care se săvârşeşte pe sfânta masă a sfântului altar. Păi dacă ne ducem la biserică precum la orice spectacol, nu facem nimic. Dar să stai acolo să te nevoieşti puțin, ai să simți mai puțin astăzi, mâine ai să simți mai mult, duminica următoare şi mai mult, acolo asculți o tălmăcire a postului, a evangheliei, asculți, în sfârşit, o concluzie frumoasă a învățăturii pe care să o foloseşti în zilele vieții tale. Mai mulțumeşti lui Dumnezeu, acolo, pentru săptămâna care a trecut, ceri ajutor de la Dumnezeu pentru săptămâna care urmează şi iată, în sfârşit, dacă eşti bolnav sufleteşte sau trupeşte, dacă ai să crezi cu tot dinadinsul, atunci ai să te vindeci. Te vindeci sufleteşte, te vindeci şi trupeşte, te echilibrezi în toate, gândeşti altfel viața ta dacă iei mijlocitor cuvântul lui Dumnezeu.” (Cum „lucrează” Dumnezeu...?). Un extraordinar citat din Părintele Arsenie Boca întregeşte ideea: „Mai mare este omul în genunchi decât în picioare...”.
Multe dintre însemnări caracterizează obiectiv, scrutător poporul român. Dezavuează moravuri, lipsa de credință, lipsa de coeziune a românilor, disoluția clasei politice, a intelectualității, chiar şi a clerului. Altele se ocupă de mântuire, de necesitatea de a avea echilibru şi pace interioară, de a avea seninătatea conştiinței, de a avea o familie armonioasă. Instituțiile vieții creştine, care trebuie armonizate, sunt familia, şcoala, biserica, neamul. Părintele este racordat la toate evenimentele şi problemele vieții actuale. Vorbeşte despre încercările la care i-a supus comunismul pe oameni, despre folosirea chibzuită a televizorului şi a calculatorului, despre harul artistic, dat de Domnul, care nu trebuie risipit sau denaturat, despre marea responsabilitate a intelectualilor, a politicienilor, despre educația copiilor, despre alcoolism. Sunt, desigur, discutate şi teme teologice, despre jertfă, despre plâns şi despre lacrimi, despre judecarea de sine şi judecarea celorlalți, despre pocăință, despre smerenie, despre har, despre ideea de libertate întru Domnul, despre preoție şi călugărie, despre moarte, despre Rai, despre bisericile creştine, despre păcat, despre ‘inerea postului, despre rolul Bisericii, despre destinul eshatologic, despre minuni, despre milă etc.: „Asta n-au înțeles comuniştii, că sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulți sfinți decât robi, au sfințit pământul ‘ării cu sânge de mucenici.” (Libertatea).
Vorbind despre forța şi misiunea ortodoxiei, exclamă că şi catolicismul e mai puternic la noi, decât în Occident. Se împotriveşte globalizării: „Dumnezeu a lăsat semințiile, neamurile, fiecare cu ale lor. Distrugerea acestora, deliberat, înseamnă ceva mai mult decât un nou Turn Babel... Dumnezeu a lucrat pentru individualizare, pentru identificarea individului şi a neamurilor; Satana lucrează pentru distrugerea şi uniformizarea societății când omul nu mai contează, contează numai aşa zisele principii, contează numai statisticile...” (Noul Turn Babel). Ca unul care se cunoaşte pe sine de mult timp, Părintele Iustin Pârvu dă sfaturi duhovniceşti celorlalți, cu dragoste, cu blândețe, cu delicatețe, fratern şi patern/matern. Niciun pic de asprime, de desconsiderare față de greşelile omeneşti. Ci o apropiere caldă, dorința de a însănătoşi un organism bolnav: „Numai iubindu-l pe aproapele îl poți cunoaşte. Că nimeni nu se deschide spre cel de alături dacă nu simte că e iubit. Aşa şi Dumnezeu, numai dacă îl iubeşti poți să îl cunoşti, se lasă văzut...” (Cine se domină pe sine, îi domină pe ceilalți).
Părintele Arhimandrit cercetează starea actuală a nației, perspectivele ei, mijloacele de însănătoşire, rolul Bisericii, al şcolii, al familiei, recuperarea tradiției, restaurarea societății. Pericolele sunt reminiscențele comuniste, care bântuie încă, şi ispitirile occidentale, din ce în ce mai inventive, mai laicizate. Este însă încrezător, optimist, se bazează pe resursele etnice, pe izbânda credinței: „Biserica vie a lui Iisus Hristos nu poate fi înfrântă, atât timp cât mai sunt rugători şi postitori, cunoscuți şi necunoscuți...” (Viitorul Bisericii).
Cartea Părintelui Iustin Pârvu este una vie, plină de har, dovedind necesitatea implicării bisericii în însănătoşirea poporului, actualitatea monahismului. Niciun moment nu se observă vreo atitudine misionară ofensivă, de prozelitism, textele fiind echilibrate, calde, având cele mai bune intenții morale şi educative. Pe lângă aspectul duhovnicesc predominant, se desprind date importante despre personalitatea bogată a luminosului monah, precum şi vocația pentru cuvântul sensibil, memorabil.