AVENTURA SCRIITORULUI ÎN LUMEA FILMULUI

Primul scriitor din istoria literaturii române care a apelat la cea de-a şaptea artă pentru a-şi ilustra opera a fost Victor Eftimiu. In 1911, Înşir-te mărgărite, poemul dramatic prezentat la Teatrul Național din Bucureşti, a fost ilustrat de şase secvențe cinematografice menite să completeze spectacolul. Filmările au fost executate în octombrie 1911 la cererea Teatrului Național de către firma Pathé, filiala Bucureşti care asigura contra cost şi proiecția în sală. Cu imaginea semnată de Victor De Bon, secvențele filmate aveau drept principali interpreți pe Aristide Demetriade, care asigura, alături de Grigore Brezeanu, şi regia, în rolul Făt Frumos, Ghiță Nicolescu-Baterie – Smeul, Eleonora Mihăilescu – Ileana şi Ecaterina Zimniceanu – băcița. Filmul, care marca debutul regizoral al actorului Aristide Demetriade, s-a pierdut.
Vom parcurge în mai multe luni istoria, limitată la spațiul românesc, relațiilor scriitorilor români cu lumea filmului, relații care au facilitat în unele cazuri definirea filmului ca artă şi care, în multe alte ocazii, au sărăcit lumea scrisului prin transferarea operelor pe marele ecran. Opera scriitorilor români a fost sursă de inspirație pentru cineaşti, scriitorii înşişi au devenit personaje ale filmului de evocare istorică, biografic sau memorialistic. Ecranizarea ca gen cinematografic presupune o mulțime de definiții, interpretări teoretice privind gradul de fidelitate, inspirația echivalențelor în procesul de trecere de la literatură la film. Nu cred că adâncind aceste aspecte vom afla ce a meritat şi ce nu a meritat să treacă pe marele ecran. Opțiunea pentru o operă literară aparține cineastului, care devine autor pe tarâmul altei arte. Uneori chiar scriitorii şi-au asumat pariul cu cinematograful devenind regizori, mai mult sau mai putin norocoşi. Vezi cazul Nicolae Breban.
O amplă acoladă a timpului leagă Înşir-te mărgărite de recentele ecranizări ale anului 2010, inspirate de scrieri semnate de Eginald Schlattner – Mănuşile roşii, regia: Radu Gabrea, sau Caravana cinematografică de Ioan Groşan, regia:Titus Muntean. Aproape un secol de dialog literatură – film. Să ne reîntoarcem la începuturi.
În primul film „istoric” de largă respirație, ce avea să devină şi borna de început a ficțiunii în cinematografia națională, Războiul Independenței – 1912, sunt inserate fragmente inspirate de poeziile lui Vasile Alecsandri din ciclul Ostaşii noştri – idila Peneş – Rodica, plecarea „celor nouă cu sergentul zece”, revenirea lui Peneş Curcanul onorat de regimentul rus. În filmul regizat de Grigore Brezeanu, rolul lui Peneş este deținut de Aurel Athanasescu, iar juna Rodică este jucată de Jeni Metaxa-Doro.
Un an mai târziu, patru nume de scriitori sunt reunite pe genericul filmului Cetatea Neamțului – Vasile Alecsandri, C. Negruzzi, Emil Gîrleanu şi Corneliu Moldovanu.Ultimii doi sunt scenariştii, Emil Gîrleanu, întemeietorul Societății Scriitorilor Români şi inițiatorul şezătorilor literare din Transilvania şi Bucovina, este regizorul unei „ecranizări” dublu inspirate de nuvela lui Negruzzi şi de piesa lui Alecsandri. Filmările au avut loc la Craiova, Teatrul Național din Bănie punând la dispoziția „cinematografiştilor” costume şi recuzita menite să reînvie faptele plăieşilor moldoveni. Filmul prezentat în Transilvania şi Banat este, ca mai toate titlurile de până în deceniul trei, pierdut. Anul 1913 mai înregistrează alte patru filme, şi anume Dragoste la mănăstire, scenariul – Victor Eftimiu şi Emil Gîrleanu, regia – G. Georgescu, Oțelul răzbună, scenariul – Corneliu Moldovanu, regia – Aristide Demetriade, Răzbunarea, regia şi scenariul – Haralamb Lecca, practicant al unui realism sumbru şi trivial; o dramă rurală, cu o poveste şocant de asemănătoare cu cea trăită de personajele piesei Năpasta de Ion Luca Caragiale; şi Ghinionul, film cu realizare incertă, ca autor şi scenarist fiind creditat Liviu Rebreanu, regizor fiind indicat după unii autori interpretul principal, actorul N. P. Ciucurette. În anii 1912 şi 1913, Liviu Rebreanu era consilier la Societatea „Filmul de artă Leon M. Popescu”. Din materia narativă a Ghinionului, ne informează Bujor T. Rîpeanu, autorul substanțialei lucrări de referință, Filmat în România, autorul Răscoalei a scris în aceeaşi epocă un monolog şi o schiță. Liviu Rebreanu va semna în deceniul 1920-1930 o serie de articole dedicate cinematografului, iar în 1930, ca director al Direcției educației poporului, va elabora acte legislative privind organizarea industriei filmului, importul şi exportul de filme, cenzura şi taxele pentru dezvoltarea cinematografiei naționale.
Filmul Dragoste la mănăstire, dramă sentimentală, a fost contestat de interpreți, Marioara Voiculescu şi Tony Bulandra, care au considerat pretinsa operă drept o însăilare de probe de actori, intersectată de multe inserturi.
Oțelul răzbună era o dramă pasională presupusă de concurența a doi tineri ingineri pentru fiica patronului. Corneliu Moldovanu, preşedinte al SSR între 1909 şi 1944, afirma în 1925 în revista Cinema că „filmul a fost turnat în condiții lamentabile şi rezultatele au fost asemănătoare”.
În anul 1914 se înregistrează şi prima tentativă de a se prezenta pe ecranele cinematografelor aventurile lui Păcală în versiunea lui Petre Dulfu. Filmul Din viața lui Păcală are drept scenarist şi regizor pe L. Ressell, iar principal interpret pe Gheorghe Popescu. Avea să fie ultima ecranizare înainte de Primul Război Mondial, din care aveau să supraviețuiască doar câteva fotografii.
După terminarea Marelui Război, în 1923, una dintre primele coproducții România-Germania-Olanda – Tigăncuşa de la iatac are drept sursă de inspirație nuvela omonimă de Radu Rosetti. Ion Cantacuzino va considera acest film „un al doilea început al filmului românesc”, după producțiile lui Leon Popescu. Melodrama cu acțiunea plasată la mijlocul secolului al XlX-lea, în mediul boierimii autohtone şi al robilor țigani, va fi regizată de Alfred Halm, scenariul fiind semnat de Victor Beldiman, acesta din urmă şi interpret al lui Strul, cârciumarul.
În 1924, filmul Păcat, regia Jean Mihail, respectă în mare originalul caragialian. Filmul provoacă protestele autorităților religioase care determină cenzurarea unor secvențe, inclusiv finalul, scena uciderii celor doi frați incestuoşi de către propriul tată, preot. Din film se păstrează doar un fragment de peliculă, de 150 de metri.
Anul 1925 aduce pe ecranele româneşti prima dramă etnică, Manasse, inspirată de piesa în patru acte a lui Ronetti Roman, în regia lui Jean Mihail, după scenariul semnat de Scarlat Froda. Intoleranța religioasă din mediul evreiesc ortodox este atacată în numele necesității schimbării mentalităților, sub presiunea tinerelor generații. Figura grandioasă a lui Manasse este însuflețită de marele actor Romald Bulfinski. Finanțatorul filmului, Isidor Goldenberg, va prezenta opera lui Jean Mihail în Statele Unite ale Americii, la Cleveland, Detroit şi Pittsburgh. La Arhiva Națională de Filme se păstrează o copie de 1544 de metri.
Nuvela scriitorului I.C.Vissarion, O întâmplare veche, dramă pasională cu acțiunea plasată în satul românesc la începutul secolului al XIX-lea, va fi transpusă pe peliculă de Ghiță Popescu şi Eftimie Vasilescu, după scenariul semnat de autor, care şi apare la începutul filmului ca povestitor. Din nefericire şi acest film s-a pierdut.
Personajul Păcală este protagonistul unuia dintre primele desene animate româneşti semnate de graficianul Aurel Petrescu. Acesta debutează şi în filmul cu actori, în 1925, cu Păcală şi Tândală la Bucureşti, cu Ion Manu şi Aurel Athanasescu. Este greu de precizat cât datorează personajul sursei literare, filmul fiind pierdut.
În episodul următor dedicat aventurii scriitorilor români în lumea filmului vom cerceta perioada 1925 – 1945.