Miscellanea
Mihai Sorin Rădulescu
MONOGRAFIA "PRUNCULUI ROMÂN"
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 7-8 / 2010
La Editura Clusium a apărut în 2008 teza de doctorat a istoricului şi publicistului Adrian Niculescu, susținută sub conducerea profesorului Carol Iancu, la Universitatea din Montpellier, teză cu titlul Aux racines de la démocratie en Roumanie. Pruncul român (= L’enfant roumain): premier journal libre roumain – chronique de la Révolution valaque de 1848. Faptul că e în franceză îi asigură mulți cititori făcând cunoscut subiectul potențial şi la distanțe mai îndepărtate. Nu cred că a greşit publicând-o astfel, mai ales că revoluția de la 1848 din țările Române continuă să fie ignorată în istoriografia străină.
Subiectul corespunde preocupărilor autorului, foarte implicat în presa scrisă şi audio-vizuală de dinainte şi de după Decembrie 1989. Unul dintre tinerii intelectuali români stabiliți în Occident în anii ’70, împreună cu părinții săi, cunoscuți filologi care au predat la universități de acolo, a ales să se întoarcă la Bucureşti, mergând parcă pe urmele modelului paşoptiştilor. Preocuparea pentru “Pruncul român” are aşadar o pronunțată aluzie autobiografică şi faptul că Adrian Niculescu a studiat în Italia şi în Franța nu a rămas fără ecou în paginile sale, străbătute de o impetuozitate romanică.
Autorul reuşeşte să facă dintr-un subiect care putea fi tratat anodin şi patriotard, o lectură vioaie, cu accente şi modulări de ton. Experiența publicistică a făcut bine scrisului istoric şi i-a insuflat un anumit optimism şi entuziasm pe care le constați şi direct, cunoscându-l pe autor, “contaminat” oarecum poate de atmosfera pozitivă a Padovei şi a Parisului. Istoriografia ar trebui să arate şi aşa, mai plină de vervă şi mai puțin colbuită, sufocată sub stivele de titluri şi documente.
Da, se va spune că dl Adrian Niculescu a descoperit de multe ori America şi cu adevărat multe lucruri în carte sunt cunoscute. A fost oare o miză prea mică tratarea unui singur periodic ? Totuşi atenția monografică acordată unui jurnal de primă însemnătate precum “Pruncul român”, salvează lucrarea de aceste reproşuri posibile. Este vorba, să o reamintim, de principalul organ de presă al revoluției de la 1848 care nu beneficiase până acum de o monografie aparte. Să se supere oare toți istoricii care au scris despre acest eveniment – mulți la număr – şi care în parte citează acest jurnal, pe care probabil că l-au şi consultat, pe cel care avea să scrie după ei ? Monografia de față nu anulează în nici un fel ceea ce au publicat predecesorii – pe care dealtfel îi aminteşte şi îi citează cu generozitate, uneori chiar în exces.
Ei bine, de aceea scriu istoricii şi alți mânuitori ai condeiului, deloc în ultimul rând scriitorii, ca să deranjeze, adică să scoată ceva cât de cât nou la iveală, fie în materie de documentație fie de interpretare ! Din această perspectivă, a unei contribuții istoriografice originale, cartea dlui Adrian Niculescu îşi împlineşte, după părerea mea, menirea.
Ceea ce nu înseamnă că nu pot fi găsite în ea inadvertențe: unul dintre meritele lucrării este considerat de către autorul însuşi, aserțiunea că în Transilvania nu a fost vorba de o revoluție cu obiective sociale şi politice, ci doar de o luptă națională, în care românii erau aliați cu austriecii împotriva maghiarilor. Chestiunea nu se pune doar în aceşti termeni şi chiar mă surprinde o atare simplificare din partea unui cunoscător al evenimentelor de la 1848. Românii ardeleni au avut printre obiectivele lor – afirmate inclusiv cu prilejul adunărilor de la Blaj – eliberarea iobagilor şi obținerea unor drepturi cetățeneşti. Nu a fost desigur vorba doar de un conflict etnic, mulți intelectuali români fiind conştienți de însemnătatea emancipării pe plan politic şi social. Despre aceste probleme, îmi îngădui să trimit, ca lucrări mai recente, la două titluri: Istoria românilor, vol.VII, t.I (2003, p.276) şi cursul universitar al profesorului Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor, 1774 / 1784 – 1918 (2006, p.142).
Sunt şi alte afirmații care tind să pericliteze eforturile lăudabile ale autorului, inclusiv o frază, neinspirată, în care românii nu sunt considerați ca fiind europeni. Unele erori sunt de mai mică anvergură: familia Manu, de origine albaneză (p.178), când ea e de notorie obârşie fanariotă, iar potrivit unei legende, de mai îndepărtată origine italienească. Sculptorița Lydia Kotzebue (p.216), cunoscută datorită Statuii Aviatorilor din Bucureşti, nu era ea însăşi o urmaşă a consulului rus Kotzebue, ci soțul ei şi acesta nu direct al diplomatului. Despre familia Kotzebue există o monografie alcătuită de Rostislav von Kotzebue, pe care am recenzat-o cândva şi despre care mai recent a scris dl Radu Sc.Greceanu.
Atenția autorului e concentrată, după cum era şi firesc, asupra revoluției din țara Românească, în care documentul programatic, proclamația de la Islaz (pp.165-166), este plasată, pe bună dreptate, la loc central. Dar cunoscuta proclamația nu e o noutate, despre ea există o bibliografie uriaşă, ceea ce nu înseamnă că nu merită a fi readusă în atenție ca manifest de pionierat al democrației româneşti.
Interesantă este revelația asupra Mariei Rosetti, a cărei imagine apare dealtfel şi pe montajul de ilustrații de pe copertă. Pe jumătate de origine scoțiană, pe jumătate franceză, Maria Rosetti a fost una dintre primele femei de la noi care a făcut parte din francmasonerie (p.196).
De asemenea, tot ceea ce se spune în carte despre contribuția evreilor la revoluția de la 1848 din Țara Românească – cu deosebire Davicion Bally, Popper şi Constantin Daniel Rosenthal – merită luare aminte. Paşoptişti nu au fost doar fiii de boieri bucureşteni ci încă şi alți intelectuali, bancheri sau negustori.
Apropiată de domeniul de cercetare al mai multor istorici contemporani, între care ar fi de amintit cu deosebire regretata acad.Cornelia Bodea, dar scrisă pe un ton paşoptist, cartea lui Adrian Niculescu confirmă calitățile acestuia dându-ne încredere în viitorul său ştiințific. Chiar dacă apele s-au tulburat în ultimii ani prin conflictul de la Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, între timp contopit cu un alt institut bucureştean, dl Adrian Niculescu şi-a continuat lucrul transliterând “Pruncul român“ care aşteaptă să fie publicat integral, precum altădată “Propăşirea”, publicată de cercetătorul literar Petre Costinescu.
Cartea este fără îndoială şi o aluzie implicită – şi explicită – la evenimentele care au modificat regimul politic din România acum douăzeci de ani şi la explozia presei, după mulți ani de apăsare. Motto-ul tezei, extrem de sugestiv şi nimerit ales, spune ceva despre cât erau unii români de conştienți de ceea ce se întâmpla cu ei. Chiriac, logofăt de la Buzău, strămoş al autorului, nota la 23 martie 1849 (într-un manuscris inedit, păstrat de urmaşii săi): “La an 1848, iunie 11, au eşit Eliad şi cu Magheru din Craiova şi conu Eliad era tipograf în Bucureşti şi au început a da cu glas păn țară că au eşit libertatea, adică slobozenia rumânilor din clacă şi a țiganilor din robia boierilor. Şi-au ținut libertatea până la octombrie, tot într-acel leat. Apoi au eşit turcii din țara turcească şi ruşii din țara rusească, şi-au prins pe toți cei ce au scornit libertatea şi i-au ținut închişi în odăi la Văcăreşti... “ (p.7). (Mihai Sorin Rădulescu)
Subiectul corespunde preocupărilor autorului, foarte implicat în presa scrisă şi audio-vizuală de dinainte şi de după Decembrie 1989. Unul dintre tinerii intelectuali români stabiliți în Occident în anii ’70, împreună cu părinții săi, cunoscuți filologi care au predat la universități de acolo, a ales să se întoarcă la Bucureşti, mergând parcă pe urmele modelului paşoptiştilor. Preocuparea pentru “Pruncul român” are aşadar o pronunțată aluzie autobiografică şi faptul că Adrian Niculescu a studiat în Italia şi în Franța nu a rămas fără ecou în paginile sale, străbătute de o impetuozitate romanică.
Autorul reuşeşte să facă dintr-un subiect care putea fi tratat anodin şi patriotard, o lectură vioaie, cu accente şi modulări de ton. Experiența publicistică a făcut bine scrisului istoric şi i-a insuflat un anumit optimism şi entuziasm pe care le constați şi direct, cunoscându-l pe autor, “contaminat” oarecum poate de atmosfera pozitivă a Padovei şi a Parisului. Istoriografia ar trebui să arate şi aşa, mai plină de vervă şi mai puțin colbuită, sufocată sub stivele de titluri şi documente.
Da, se va spune că dl Adrian Niculescu a descoperit de multe ori America şi cu adevărat multe lucruri în carte sunt cunoscute. A fost oare o miză prea mică tratarea unui singur periodic ? Totuşi atenția monografică acordată unui jurnal de primă însemnătate precum “Pruncul român”, salvează lucrarea de aceste reproşuri posibile. Este vorba, să o reamintim, de principalul organ de presă al revoluției de la 1848 care nu beneficiase până acum de o monografie aparte. Să se supere oare toți istoricii care au scris despre acest eveniment – mulți la număr – şi care în parte citează acest jurnal, pe care probabil că l-au şi consultat, pe cel care avea să scrie după ei ? Monografia de față nu anulează în nici un fel ceea ce au publicat predecesorii – pe care dealtfel îi aminteşte şi îi citează cu generozitate, uneori chiar în exces.
Ei bine, de aceea scriu istoricii şi alți mânuitori ai condeiului, deloc în ultimul rând scriitorii, ca să deranjeze, adică să scoată ceva cât de cât nou la iveală, fie în materie de documentație fie de interpretare ! Din această perspectivă, a unei contribuții istoriografice originale, cartea dlui Adrian Niculescu îşi împlineşte, după părerea mea, menirea.
Ceea ce nu înseamnă că nu pot fi găsite în ea inadvertențe: unul dintre meritele lucrării este considerat de către autorul însuşi, aserțiunea că în Transilvania nu a fost vorba de o revoluție cu obiective sociale şi politice, ci doar de o luptă națională, în care românii erau aliați cu austriecii împotriva maghiarilor. Chestiunea nu se pune doar în aceşti termeni şi chiar mă surprinde o atare simplificare din partea unui cunoscător al evenimentelor de la 1848. Românii ardeleni au avut printre obiectivele lor – afirmate inclusiv cu prilejul adunărilor de la Blaj – eliberarea iobagilor şi obținerea unor drepturi cetățeneşti. Nu a fost desigur vorba doar de un conflict etnic, mulți intelectuali români fiind conştienți de însemnătatea emancipării pe plan politic şi social. Despre aceste probleme, îmi îngădui să trimit, ca lucrări mai recente, la două titluri: Istoria românilor, vol.VII, t.I (2003, p.276) şi cursul universitar al profesorului Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor, 1774 / 1784 – 1918 (2006, p.142).
Sunt şi alte afirmații care tind să pericliteze eforturile lăudabile ale autorului, inclusiv o frază, neinspirată, în care românii nu sunt considerați ca fiind europeni. Unele erori sunt de mai mică anvergură: familia Manu, de origine albaneză (p.178), când ea e de notorie obârşie fanariotă, iar potrivit unei legende, de mai îndepărtată origine italienească. Sculptorița Lydia Kotzebue (p.216), cunoscută datorită Statuii Aviatorilor din Bucureşti, nu era ea însăşi o urmaşă a consulului rus Kotzebue, ci soțul ei şi acesta nu direct al diplomatului. Despre familia Kotzebue există o monografie alcătuită de Rostislav von Kotzebue, pe care am recenzat-o cândva şi despre care mai recent a scris dl Radu Sc.Greceanu.
Atenția autorului e concentrată, după cum era şi firesc, asupra revoluției din țara Românească, în care documentul programatic, proclamația de la Islaz (pp.165-166), este plasată, pe bună dreptate, la loc central. Dar cunoscuta proclamația nu e o noutate, despre ea există o bibliografie uriaşă, ceea ce nu înseamnă că nu merită a fi readusă în atenție ca manifest de pionierat al democrației româneşti.
Interesantă este revelația asupra Mariei Rosetti, a cărei imagine apare dealtfel şi pe montajul de ilustrații de pe copertă. Pe jumătate de origine scoțiană, pe jumătate franceză, Maria Rosetti a fost una dintre primele femei de la noi care a făcut parte din francmasonerie (p.196).
De asemenea, tot ceea ce se spune în carte despre contribuția evreilor la revoluția de la 1848 din Țara Românească – cu deosebire Davicion Bally, Popper şi Constantin Daniel Rosenthal – merită luare aminte. Paşoptişti nu au fost doar fiii de boieri bucureşteni ci încă şi alți intelectuali, bancheri sau negustori.
Apropiată de domeniul de cercetare al mai multor istorici contemporani, între care ar fi de amintit cu deosebire regretata acad.Cornelia Bodea, dar scrisă pe un ton paşoptist, cartea lui Adrian Niculescu confirmă calitățile acestuia dându-ne încredere în viitorul său ştiințific. Chiar dacă apele s-au tulburat în ultimii ani prin conflictul de la Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, între timp contopit cu un alt institut bucureştean, dl Adrian Niculescu şi-a continuat lucrul transliterând “Pruncul român“ care aşteaptă să fie publicat integral, precum altădată “Propăşirea”, publicată de cercetătorul literar Petre Costinescu.
Cartea este fără îndoială şi o aluzie implicită – şi explicită – la evenimentele care au modificat regimul politic din România acum douăzeci de ani şi la explozia presei, după mulți ani de apăsare. Motto-ul tezei, extrem de sugestiv şi nimerit ales, spune ceva despre cât erau unii români de conştienți de ceea ce se întâmpla cu ei. Chiriac, logofăt de la Buzău, strămoş al autorului, nota la 23 martie 1849 (într-un manuscris inedit, păstrat de urmaşii săi): “La an 1848, iunie 11, au eşit Eliad şi cu Magheru din Craiova şi conu Eliad era tipograf în Bucureşti şi au început a da cu glas păn țară că au eşit libertatea, adică slobozenia rumânilor din clacă şi a țiganilor din robia boierilor. Şi-au ținut libertatea până la octombrie, tot într-acel leat. Apoi au eşit turcii din țara turcească şi ruşii din țara rusească, şi-au prins pe toți cei ce au scornit libertatea şi i-au ținut închişi în odăi la Văcăreşti... “ (p.7). (Mihai Sorin Rădulescu)