COMPETIȚIILE TIMPULUI NOU: Iluminismul şi diferențele dintre cei doi poli ai Europei

Iluminismul este cel dintîi curent cultural cu un rol major în modernizarea Europei. Elaborarea, receptarea şi profesarea marilor sale idei a fost decisivă în legislație, administrație şi formarea principiilor statalității moderne începînd cu secolul al XVIII-lea. Educația, valorile civice, libertatea individuală şi emanciparea socială au fost privite de gînditori drept repere fundamentale în schimbarea paradigmei culturale, în înnoirea gîndirii politice şi în redirecționarea aspirațiilor umane. Uneori utopice, alteori realiste, idealurile iluministe au făcut carieră în ultimii două sute de ani, în acest sens stînd mărturie: constituționalismul; separarea puterilor în stat; drepturile omului; delimitarea atribuțiilor statului de dogmele bisericii; pluralismul opiniilor; democrația. Paradigma culturală iluministă a funcționat diferit de la o zonă a Europei la alta. În cazul englez, dominant a fost individualismul, în cazul francez, civismul, iar în acela german, suprapunerea civismului şi comunitarismului. Diferențele dintre culturile menționate exprimă o parte din identitățile naționale şi formele statale născute pe continentul european ca urmare a discontinuităților față de vechile regimuri politice.
În cărțile lui John Locke – Eseu asupra intelectului omenesc şi Scrisoare despre toleranță – se resimt consecințele “revoluției glorioase”. Faptul cultural, social şi politic petrecut în Anglia a pregătit reformele înregistrate pe parcursul secolului al XVIII-lea în cele mai importante regiuni ale Europei. „Secolul luminilor” s-a aranjat diferit comparativ cu acelea precedente, ceea ce se datorează descoperirilor ştiințifice, alfabetizării unor segmente ale populației, dezvoltării capitaliste, diversificării meseriilor şi profesiilor, precum şi formării clasei de mijloc, respectiv formării noilor elite. În Anglia, emanciparea a pornit de jos în sus, ceea ce a permis aşezarea ierarhiilor sociale mai repede şi altfel comparativ cu Europa continentală. Tot acolo, datorită revoluției ştiințifice, a fost posibilă instituirea celei dintîi administrații statale moderne şi pregătirea unui cod etic şi cultural util lumii burgheze.
Conceptele derivînd din acest bagaj cultural-ideologic au generat limbaje, discursuri şi decizii ce particularizează pînă astăzi Occidentul. Legislațiile, organizarea şi administrarea se bazează pe culturi diferite comparativ cu acelea din Orientul Europei. Adesea, similaritățile între cele două arealuri sînt doar aparente. Cu toate că începînd cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea emițătorii şi receptorii intră în dialog şi observăm o tentație a asimilării aceluiaşi set de valori etice şi juridice, timpurile modernizării rămîn diferite. S-a întîmplat ca ideile şi legislațiile promovate de intelectualii Europei occidentale să fi fost greu adaptabile comunităților din Europa central-sud-orientală şi aceasta rezultă din faptul că în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea majoritatea populației (de exemplu, segmentul social al țărănimii) conservase o structură de gândire şi condiții de viață specifice evului mediu.
Atunci cînd discutăm chestiunea statalității europene, respectiv, trecerea de la forma de guvernare absolutistă la aceea bazată pe lege, trebuie să înțelegem relația dintre societate şi cultură, dintre societate şi politică în producerea schimbărilor. Creația culturală engleză s-a adaptat spiritului inovator al societății. Cît priveşte comunitățile central-sud-est europene, ele şi-au însuşit fără spirit critic modelele culturale francez şi german, ignorîndu-l pe acela anglo-saxon. Aspectul e important de semnalat atunci cînd, de pildă, discutăm tranziția românească spre modernitate. În acest caz, nici elitele profesionale şi nici elitele politice nu au observat ramificațiile profunde ale unei filozofii inspirate de realitățile vieții precum era cea engleză. Ele nu au înțeles rolul pragmatic al filozofiei în construcția statului modern, lăsîndu-se cucerite de ideologii fanteziste ori de speculații facilitînd grabnica îmbogățire prin ignorarea normelor. Probabil, astfel se explică superficiala atenție acordată de omul politic socialului în construcția democrației, absența pluralismului intelectual în formarea gîndirii politice şi inexistența culturii administrative în fundarea şi funcționarea instituțiilor statului.

Competițiile “timpului nou”
Pe parcursul formării conştiinței etnonaționale şi a statului, românii au preluat modele culturale din Franța şi din Prusia, respectiv, din Germania. Francezii şi germanii traduseseră fragmentar şi adesea în termeni şi limbaje proprii izvoarele gîndirii politice şi administrative engleze, motiv pentru care există diferențe considerabile între cele trei culturi. Luînd în considerare izvoarele literare şi translarea lor, diferențele se regăsesc în felul în care elitele au înțeles să construiască identitățile Europei continentale în epoca modernă. Pe traseul de la emițător la receptor, s-a schimbat adesea sensul mesajului. Translarea şi adaptarea au avut nu numai urmări aşteptate, ci şi perverse, fapt pe care îl înțelegem descoperind contextul geografic şi istoric al existenței receptorului, genul constrîngerilor, calitatea instituțiilor formatoare din comunitatea sa, procentul cititorilor şi gradul lor de instrucție. În vreme ce Vestul a înțeles că oamenii educați sînt „singura bogăție”1, Estul s-a mulțumit cu formarea elitelor după criterii partizane şi a neglijat pedagogia necesară formării celor mulți.
Dincolo de împrumuturi şi de aparente similitudini, trebuie recunoscute diferențele dintre cei doi poli ai continentului2. Competițiile timpului nou au fost structurate de occidentali. Intrarea popoarelor Europei continentale în competiție – implicit a românilor – s-a petrecut mai tîrziu ca în Occident şi doar parțial. Trebuie să operăm o serie de nuanțări la capitolul translării ideilor occidentale în culturile regiunilor periferice ale Europei, aşa cum erau acelea centrale şi de sud-est la începuturile evului modern. Forma de administrație centralistă franceză se regăseşte la nivelul regatului prusac al secolului al XVIII-lea, precum şi în teritoriile stăpînite de Casa de Habsburg. Este vorba de un absolutism luminat. O contradicție terminologică? Casa de Habsburg recunoaşte persistența tradițiilor medievale în deceniile în care în regiunile subordonate ei se promovau cele dintîi reforme cu scopul modernizării. Statul său tolera şi arbitra diversitatea religiilor, acceptînd laicizarea unui segment al populației. Formarea societății civile fusese şi ea importantă în acest demers.
Alături de Biserici, Habsburgii au încurajat şi instituțiile laice să joace un rol în pedagogia socială. Şcolile, breslele meşteşugăreşti şi companiile comerciale, organizațiile juridice, toate fuseseră asociate acestui proces. Statul austriac al secolului al XVIII-lea şi al primei jumătăți a secolului al XIX-lea devenise unul în care religia era mai mult o chestiune de conştiință şi nu una prin care se defineau hotarele dintre grupuri. Spre deosebire de zona aflată sub stăpînirea Otomană, în Europa Centrală şi Est-Centrală în care dominau Habsburgii debutul modernizării are un oarecare avans prin aceea că administrația presupunea cultură, legi şi norme, politica se baza pe valori raționale, iar identitatea colectivă nu mai era indicată doar de apartenența religioasă. Se născuse conceptul de cetățean, în sens de persoană loială față de împărat, respectiv față de Imperiu (stat) şi administrația lui. Comparativ cu secolul al XVII-lea, catolicismul celui de-al XVIII-lea a fost mai flexibil şi mai tolerant, ceea ce a contribuit la ridicarea unui segment social relativ numeros de la condiția plebee la aceea civică. Centralismul Habsburgilor fusese folosit nu doar în scopuri mercantile, ci şi cu intenția promovării civismului. Raportarea individuală şi colectivă la împărat coagulase întrucîtva marea diversitate de comunități3. Sensul din urmă avea să fie esențial în conservarea păcii interne şi în dezvoltarea unei apreciabile forțe în politicile externe.
Între anii 1700-1800, Habsburgii asiguraseră echilibrul politico-militar pe continent. Europa centrală şi est-centrală s-a ghidat după modelul administrației centraliste vieneze. Totuşi, zona care în secolul al XVIII-lea includea regiuni locuite în majoritate de români, dar şi de alte comunități lingvistice, culturale şi religioase precum Banat, Transilvania, Partium, Sătmar, Maramureş şi Bucovina s-a lăsat atrasă în jocul imperial. Locuitorii ei beneficiaseră de un proces de emancipare socială. E utilă însă o precizare spre a vedea ce anume particularizează Europa Centrală în raport cu Franța şi Prusia. Principiile mercantiliste ale Vienei au generat un stat plurilingv şi un civism cezaro-crăiesc care, discret, devenise piesa de referință identitară4. Acest fenomen era de neconceput în Franța, marcată de monocultura limbii naționale şi în Prusia, dominată de monocultura religioasă protestantă.
Ceea ce se uită adesea în studiile istorice referitoare la formarea națiunii şi statului german modern este că, deşi a fost vorba de aceeaşi limbă, Austria şi Prusia reprezentaseră două state cu două identități distincte, structurate în jurul a două seturi de valori religioase şi social-culturale. Sturm und Drang-ul Prusiei a propagat ideea schimbării radicale prin regăsirea germanității într-o singură etno-națiune, într-o Völkischekultur, împrejurare în care limba şi poporul au jucat rolul-cheie în definirea identității colective. Libertatea individuală din exemplul francez al revoluției devenise libertate națională în cazul prusaco-german. Tot ceea ce fusese diversitate, dialecte, tradiții locale, dobîndise un caracter unitar-organicist în accepțiunea culturii prusace. În întîmpinarea demersului ideologic veniseră legendele, folclorul, arhetipurile, istoria. Şi, desigur, intelectualii romantici seduşi de propriile lor fantezii întrutotul rupte de realitate. Între ei, Herder, Fichte şi congenerii lor, toți cei ce puteau să fascineze intelligentsia naivă a jumătății răsăritene a Europei.
Cît priveşte Casa de Habsburg – care începînd cu 1804 avea să poarte numele de Imperiul Austriac –, ea rămăsese o structură identitară plurală, gestionînd mulțimea comunităților religioase şi lingvistice. Romantismul a apărut mai înainte ca ştiința, rațiunea şi Luminile să-şi ducă opera la bun sfîrşit, aşa încît învecinata Prusie îşi descoperise vocația unificatoare sub impulsul înclinațiilor militare, al misticismului politic şi al teoriei aşa-zisei „specificități”. Ea avea să se erijeze în principalul exemplu al culturii identitare. Sub influența Prusiei s-a născut ideologia sentimentală, furtunoasă şi nesigură, monoculturalismul (ce a inspirat doctrinele totalitare de mai tîrziu) pe care îl vor prefera elitele popoarelor Europei Centrale şi de Sud-Est, abandonînd orientările pluraliste ale imperiilor din care încă făceau parte. Acestei ideologii şi acestui monoculturalism îi va fi tributară şi intelectualitatea română din Transilvania aflată în primele decenii ale secolului al XIX-lea în faza definirii propriei identități colective.