Aniversare
Cornel Ungureanu
LIVIUS CIOCÂRLIE, DUPĂ PATRUZECI DE ANI
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2010
LA O ANIVERSARE
1. Jurnal, 1970 Din nou mă cert cu Sorin Titel: pentru el Ivasiuc n-are nici o valoare, nici-u-na, domnule. Chiar nici una. Se bucură că l-a convins pe Livius să publice în Orizont un fragment din romanul său, un adevărat roman-eseu! Nu-i pe gustul lui, dar volumele lui Ivasiuc sunt la ani lumină! Să-l citesc pe Ciocârlie!!! şi să mai spun ceva despre Vestibul! Uite cum trebuie să fii în literatură!
Iau revista, da, desigur, proza domnului Ciocârlie e o creație ...din nimic. Ex nihilo, ar fi zis Şestov. Adresantul e necunoscut, prozatorul îl creează. Ivasiuc îşi trăieşte personajul, îl „copiază”, Livius Ciocârlie îl învie ex nihilo, din „fleacuri”:
„Aici ai dreptate: viața e prea complicată. Atâția nasturi de încheiat în fiecare zi, atâta mâncare de mâncat, atâtea ființe de iubit, atâtea argumente de găsit, atâtea fapte de făptuit, atâtea geamuri de spart, atâția prieteni de dezamăgit, atâtea cadouri de cumpărat, atâtea îmbrânceli de supărat, aşa de mult de dat din coate, aşa de frumos de zâmbit, atâtea serviete de purtat, atâția înțelepți de sorbit din ochi, atâtea mâini de sărutat, atâtea gafe de făcut, atâtea maxime de spus, atâția părinți de îngrijit, atâtea neveste de înşelat, atâta apă de turnat, atâta carte de învățat, atât de mult de dat din cap, atâția dinți de scos, atâția ciorapi de cârpit, atâta lapte de băut, atâția idealişti de combătut”.
A fi/ a nu fi, iată raportul care merită a fi studiat de prozator:
„Revin la problema identității tale. Cum arăți? Din ce eşti făcut? Din grafit, din cerneală? Eşti o imagine? Un concept? În orice caz eu nu te văd. Dar nu fac din asta o dramă. Pentru mine eşti tu şi gata. Te iau aşa cum eşti. Nu ne cunoaştem, nu m-ai dorit totuşi şi ții şi tu la mine în felul tău. Îți dai seama că fără mine n-ai fi nici cum. Aşa cum eşti, eşti opera mea. Nu m-am sfiit să te scot din nimic, nu mi-a fost ruşine de originea ta obscură. Am simțit nevoia unei absențe amicale şi iată-te, eşti aici. Mai scapă-te de mine dacă poți. Nu-mi pasă de gura lumii. De ce o să zică unul sau altul. Că eşti aşa sau pe dincolo, că nu ştiu ce-ți lipseşte, că trebuia să fii mai altfel, că aş fi meritat ceva mai bun. Fleacuri. (Adresantul necunoscut. Fragmente. În Orizont, 4/1970, p. 30 )
2. Trilogia vidului.... Dar posibilul prozator trece la altceva: e un eminent teoretician, inaugurează la Timişoara un cerc de semiotică, lansează discipoli. Experiențele prozei se revarsă aşadar în teoriile scrisului şi ale literaturii. Momentul de vârf ar fi Mari corespondențe (1981), cu studii asupra celor „cu adresant cunoscut”: Balzac, Gide, Maiorescu, Radu Stanca ş.a. Şi dacă a fost descoperit adresantul, scriitorul poate trece la proză.
Scriam, într-o carte despre literatura Banatului, că ar fi greu să demonstrezi că Livius Ciocârlie vrea să „construiască”, să abandoneze adevărul vieții pentru adevărul literaturii. Şi totuşi aşa începe partea a treia a unei opere gândite ca un întreg; a unui jurnal care, în primele două părți – Într-un Burgtheater provincial şi Clopotul scufundat – anunța acest moment “sărbătoresc”. Cu alte cuvinte, criticul nu poate să nu înceapă prin a sublinia efectul de sinceritate pe care jurnalul îl realizează. Înainte de a împlini o construcție, împlineşte un ritual: e, prin urmare, sincer cu cel care vrea să afle. Divulgă intimitatea lumii sale. Refuză atoputernicia, omnisciența. Există un impas al înțelegerii, al dialogurilor, al scrisului şi el este mărturisit:
“Mai este, în ceea ce mă priveşte efectul Sahara, întinderea peste oaze a pustiului interior. Cum, de multă vreme, n-am ştiut să râd, acum nu găsesc, nici prietenilor, ce să le spun.”
Trilogia se încheie, prin urmare, cu aceste Fragmente despre vid. Jurnalul glosează pe marginea însemnărilor din partea a doua a deceniului nouă, atunci când nu coboară, prin alte însemnări, în deceniul al şaptelea. Naratorul transcrie pulsul unei epoci agonizante. Resimte somațiile unui timp rău. A acestui timp pe care îl numeşte pe ultima pagină: 1986-1988.
Fiindcă suntem între Orient şi Occident, literatura golului, a vidului şi a absenței, a lui Nimeni şi Nimic are o tradiție neobişnuită la români. De la Miorița la Mihail Eminescu şi de la Blaga la Emil Cioran, creatorii noştri fundamentali s-au aşezat, măcar într-unele dintre demersurile lor, sub cupola negației. Refuzul istoriei, teroarea istoriei nu au fost concepte instrumentate de cei care resimțeau, în apropierea neantului răsăritean, avertismentele sau ofertele Nirvanei. Livius Ciocârlie nu descoperă vidul în falia estică, în imperiul asiat, ci în golul Europei Centrale. Regăsirea în spațiul vienez echivalează cu regăsirea exploratorului Scott (citat mereu) în spațiile polare ale frigului.
Cartea adună, astfel, documente importante/esențiale despre vid. Şi le asumă.
Finalul Fragmentelor despre vid încorporează chiar sensul cărții anterioare:
“Telefonează Tudor. A trecut o lună de atunci. A venit pentru câteva ore de la Jebel. Mă duc să-l întâlnesc în Piața Unirii. Stă parcă pierdut şi parcă absent, pe o margine de zid. Mi se strânge inima când îl văd. Se simte apăsat acolo şi asta îl umileşte. Spune vorbe bune despre cartea mea. Îi lipseşte feericul, mă lasă să înțeleg. Crezi că e mult feeric în lume? E chiar esența lumii. Mă gândesc la cuvintele astea. Feericul, îmi spun, este răsplata nepăsării, surâsul înfrângerii. Gura de rai.”
Ar putea fi literatura bănățeană, cu abundențele ei baroce, cu neşansele ei repetate, una feerică? Ar putea fi Fragmente despre vid o carte feerică? “Încep să înțeleg, scrie Livius Ciocârlie, de unde vine atracția pentru Viața anului 1900”. Şi, citându-l pe Joseph Roth, autorul ne lasă pentru o clipă să bănuim că e atras de feerie. Dar nu:
“Pentru mine, Imperiul nu e decalare, nici aderență: miraj.(…….) Prima impresie şi percepție naivă ignoră structurile, însă surprind ceva esențial care poate scăpa analistului. Din Viena lui Musil, infinit mai adevărată, lipseşte probabil acel adevăr. Nu pelicula lucioasă. Strălucirea liniştită a sfârşitului: în fond, tot dezagregarea, însă văzută din cealaltă parte. Adică, paradoxal, mai dinlăuntrul ei. Trăind într-un declin răguşit, frustrare de acel declin.”
Greu de găsit o mai bună definiție a trilogiei, dacă e s-o judecăm dinspre literatura crepusculară, ca aceasta.
3. ...Şi sentimentul eşecului. Istorii cu fotbalişti Am încercat odată definirea Fragmentelor despre vid prin comparație cu Structura liricii moderne, de Hugo Friederich încercând să demonstrez că Livius Ciocârlie creează în paradigma lui A NU FI.:
“Pentru a umple golul lăsat de moartea lui Dumnezeu, Marx propune socialul, Nietzsche voința, Freud inconştientul. Tot atunci, artistul acceptă să privească în gol. Substanța lui, dezastrul. Refuzând puterea, este vulnerabil. Funambul. Spectacol deasupra vulgului şi deasupra vidului.”
Livius Ciocârlie îşi asumă categoriile negative în care se exprimă omul postistoric şi postmodern. Enciclopedie a vidului, cum ar putea să se numească (aflăm dintr-un segment al ei), cartea îşi construieşte, cu strălucire, un stil. Nici n-aş şti să explic patronează un univers al penumbrelor, al semitonurilor, al mărturisirilor mereu întrerupte. Nimic nu e spus până la capăt: nimic nu poate fi folosit ca depoziție, dacă e să reconstituim timpul trecut. De-ar fi fost doar evenimentele cărora le-am fost, împreună cu autorul, martor, am putea să afirmăm: evenimentele acestea îi aparțin doar Naratorului. Se retrag către interioritatea sa. Sunt doar ale creației sale. Carte savantă, gravă, Fragmente despre vid poate da iluzia unui comerț cu memoria. N-am scris nimic despre cartea lui Livius Ciocârlie. Poate că retragerile în paradigma lui A nu fi, politicoase, elegante, pun în valoare distanța între ardeleanul violent, înclinat spre înfruntare şi blânda arheologie a bănățeanului. Din acest motiv am încercat, în mai multe rânduri, comparații între demersul lui Petre Stoica şi cel al lui Livius Ciocârlie, bănățenii „de vârf” ai ultimelor decenii. În Manuscriptum, 1-4 / 2009, p. 124, Livius Ciocârlie explică „neîntâlnirea” lor:
„S-a întâmplat ca în primăvara asta să am de mers undeva unde fusese poftit şi Petre Stoica. Eu m-am dus, el n-a putut veni. A trebuit să se ducă în alt loc, de unde nu s-a mai întors. M-am dus numai eu şi le-am povestit celor care mă chemaseră puținul pe care-l puteam spune despre el.
Cu toate că proveniți amândoi din aceeaşi parte de țară şi trăitori, o vreme, în acelaşi oraş, l-am întâlnit o singură dată. El aparținea de mulți ani lumii literare, eu eram un neofit. S-a nimerit ca la un prânz de după premiile Uniunii să-mi găsesc scaun în fața lui. Loc strâmt, înghesuială, nu te puteai mişca. Am rămas aşadar, față contra față, până la sfârşit. Am aflat atunci că, la fel ca mine, dar la interval de un lustru, fusese şi Petre Stoica licean la Timişoara. El la Victor Babeş, eu la Diaconovici Loga, liceul celor cu pretenții, de unde, din cauză de incompatibilitate cu ştiințele exacte, am fost proiectat, peste capetele celor de la Babeş, într-un aşezământ de „clasicişti” în care, în schimbul dispensei de a mai ține piept matematicii şi celorlalte, nici latină nici greacă nu trebuia să înveți.
Nu ne-am întâlnit în acei ani deşi a frecventat la fel ca mine, cum mi-a mărturisit la acea masă, antrenamentele echipei de fotbal Poli. Vestea asta mi-a încălzit inima şi am înțeles pe loc de ce era poet. Antrenamentele îi atrăgeau irezistibil pe cei cu asemenea înclinări. Le ofereau ce li se potrivea. Erau dupăamieze de aprilie sau de octombrie, încă sau deja răcoroase, dar soarele palid îți încălzea spinarea atât cât să te lase să zaci. Moțăiai privind printre gene cum într-o latură a terenului „becii”, adică „fundaşii”, îşi trimiteau baloane de la depărtare, în altă parter „halfii”, adică „mijlocaşii” schimbau pase între ei, iar într-un colț a ceea ce se numeşte azi „suprafața de joc” vegheați de Rudi bacsi - mare „bec” pe vremuri, rămas şchiop în urma unui meci cu Anglia – „mărginaşii” făceau sprinturi scurte. Auzeai ca prin somn cum pensionari veniți ca şi noi, să le treacă, lor bătrânețea, nouă adolescența, evocau adevăratul fotbal, cel de pe vremea lui Rudi bacsi, a lui Bindea şi Kotormanyi. Simțeai cum orele de algebră de a doua zi se risipeau ca un fum”.
Petre Stoica a debutat (îi explică el lui Robert Şerban într-un interviu) cu un reportaj despre un meci de fotbal. Se întâmpla în 1946, când Timişoara trăia, poate mai intens decât niciodată, miturile marilor fotbalişti. A fi timişorean înseamnă a ilustra excelența locului cu numele unei echipe. Iată-l pe Petre Stoica lângă Livius Ciocârlie, spectatorii unui meci de fotbal, în cea mai frumoasă Timişoară cu putință:
„Stăteam deci acolo amândoi, fără să ne ştim, eu deveneam oaia neagră a unei familii de premianți, el devenea poet. Dacă eu aş fi fost acela, dacă eu m-aş fi pregătit să-l traduc pe Trakl, aş fi putut spune Greu de umilință, durerii se apleacă cel ce rabdă şi An de an capul se pleacă înclină mai adânc. Însă poetul era el, acolo, sub soare de transparență şi sfiiciune tomnatecă, acolo unde se făcea toamnă şi seară. Poate că-şi şoptea O, cât de molcomă-i toamna! în aceste ore ale necontenitei melancolii.
Mai puțin bogat, avutul poetic adunat în mine de-a lungul acelor după amieze de farmec nu mi-a permis decât să fiu în stare să-i ascult ecoul:
Pe fruntea mea trece metal înghețat
Păianjenii îmi caută inima.
Este o lumină ce se stinge în gura mea.
Sau să-l aud cum îmi spune, acum nemijlocit de Trakl, fii liniştit, vine şi acea zi”.
4 Din nou despre „Cartea cu fleacuri”.
Întors acasă, la Timişoara, scriitorul constată, cu uimire, că o stradă poartă numele lui Roman Cotoşman. Ei, îşi spune Livius Ciocârlie, în curând, numele meu, pe care nu îl pot suferi, va fi afişat pe ziduri, pe pereți....Toate se scurg pe infinitele ape ale derizoriului. Parcă vidul mai avea o anume noblețe.
1. Jurnal, 1970 Din nou mă cert cu Sorin Titel: pentru el Ivasiuc n-are nici o valoare, nici-u-na, domnule. Chiar nici una. Se bucură că l-a convins pe Livius să publice în Orizont un fragment din romanul său, un adevărat roman-eseu! Nu-i pe gustul lui, dar volumele lui Ivasiuc sunt la ani lumină! Să-l citesc pe Ciocârlie!!! şi să mai spun ceva despre Vestibul! Uite cum trebuie să fii în literatură!
Iau revista, da, desigur, proza domnului Ciocârlie e o creație ...din nimic. Ex nihilo, ar fi zis Şestov. Adresantul e necunoscut, prozatorul îl creează. Ivasiuc îşi trăieşte personajul, îl „copiază”, Livius Ciocârlie îl învie ex nihilo, din „fleacuri”:
„Aici ai dreptate: viața e prea complicată. Atâția nasturi de încheiat în fiecare zi, atâta mâncare de mâncat, atâtea ființe de iubit, atâtea argumente de găsit, atâtea fapte de făptuit, atâtea geamuri de spart, atâția prieteni de dezamăgit, atâtea cadouri de cumpărat, atâtea îmbrânceli de supărat, aşa de mult de dat din coate, aşa de frumos de zâmbit, atâtea serviete de purtat, atâția înțelepți de sorbit din ochi, atâtea mâini de sărutat, atâtea gafe de făcut, atâtea maxime de spus, atâția părinți de îngrijit, atâtea neveste de înşelat, atâta apă de turnat, atâta carte de învățat, atât de mult de dat din cap, atâția dinți de scos, atâția ciorapi de cârpit, atâta lapte de băut, atâția idealişti de combătut”.
A fi/ a nu fi, iată raportul care merită a fi studiat de prozator:
„Revin la problema identității tale. Cum arăți? Din ce eşti făcut? Din grafit, din cerneală? Eşti o imagine? Un concept? În orice caz eu nu te văd. Dar nu fac din asta o dramă. Pentru mine eşti tu şi gata. Te iau aşa cum eşti. Nu ne cunoaştem, nu m-ai dorit totuşi şi ții şi tu la mine în felul tău. Îți dai seama că fără mine n-ai fi nici cum. Aşa cum eşti, eşti opera mea. Nu m-am sfiit să te scot din nimic, nu mi-a fost ruşine de originea ta obscură. Am simțit nevoia unei absențe amicale şi iată-te, eşti aici. Mai scapă-te de mine dacă poți. Nu-mi pasă de gura lumii. De ce o să zică unul sau altul. Că eşti aşa sau pe dincolo, că nu ştiu ce-ți lipseşte, că trebuia să fii mai altfel, că aş fi meritat ceva mai bun. Fleacuri. (Adresantul necunoscut. Fragmente. În Orizont, 4/1970, p. 30 )
2. Trilogia vidului.... Dar posibilul prozator trece la altceva: e un eminent teoretician, inaugurează la Timişoara un cerc de semiotică, lansează discipoli. Experiențele prozei se revarsă aşadar în teoriile scrisului şi ale literaturii. Momentul de vârf ar fi Mari corespondențe (1981), cu studii asupra celor „cu adresant cunoscut”: Balzac, Gide, Maiorescu, Radu Stanca ş.a. Şi dacă a fost descoperit adresantul, scriitorul poate trece la proză.
Scriam, într-o carte despre literatura Banatului, că ar fi greu să demonstrezi că Livius Ciocârlie vrea să „construiască”, să abandoneze adevărul vieții pentru adevărul literaturii. Şi totuşi aşa începe partea a treia a unei opere gândite ca un întreg; a unui jurnal care, în primele două părți – Într-un Burgtheater provincial şi Clopotul scufundat – anunța acest moment “sărbătoresc”. Cu alte cuvinte, criticul nu poate să nu înceapă prin a sublinia efectul de sinceritate pe care jurnalul îl realizează. Înainte de a împlini o construcție, împlineşte un ritual: e, prin urmare, sincer cu cel care vrea să afle. Divulgă intimitatea lumii sale. Refuză atoputernicia, omnisciența. Există un impas al înțelegerii, al dialogurilor, al scrisului şi el este mărturisit:
“Mai este, în ceea ce mă priveşte efectul Sahara, întinderea peste oaze a pustiului interior. Cum, de multă vreme, n-am ştiut să râd, acum nu găsesc, nici prietenilor, ce să le spun.”
Trilogia se încheie, prin urmare, cu aceste Fragmente despre vid. Jurnalul glosează pe marginea însemnărilor din partea a doua a deceniului nouă, atunci când nu coboară, prin alte însemnări, în deceniul al şaptelea. Naratorul transcrie pulsul unei epoci agonizante. Resimte somațiile unui timp rău. A acestui timp pe care îl numeşte pe ultima pagină: 1986-1988.
Fiindcă suntem între Orient şi Occident, literatura golului, a vidului şi a absenței, a lui Nimeni şi Nimic are o tradiție neobişnuită la români. De la Miorița la Mihail Eminescu şi de la Blaga la Emil Cioran, creatorii noştri fundamentali s-au aşezat, măcar într-unele dintre demersurile lor, sub cupola negației. Refuzul istoriei, teroarea istoriei nu au fost concepte instrumentate de cei care resimțeau, în apropierea neantului răsăritean, avertismentele sau ofertele Nirvanei. Livius Ciocârlie nu descoperă vidul în falia estică, în imperiul asiat, ci în golul Europei Centrale. Regăsirea în spațiul vienez echivalează cu regăsirea exploratorului Scott (citat mereu) în spațiile polare ale frigului.
Cartea adună, astfel, documente importante/esențiale despre vid. Şi le asumă.
Finalul Fragmentelor despre vid încorporează chiar sensul cărții anterioare:
“Telefonează Tudor. A trecut o lună de atunci. A venit pentru câteva ore de la Jebel. Mă duc să-l întâlnesc în Piața Unirii. Stă parcă pierdut şi parcă absent, pe o margine de zid. Mi se strânge inima când îl văd. Se simte apăsat acolo şi asta îl umileşte. Spune vorbe bune despre cartea mea. Îi lipseşte feericul, mă lasă să înțeleg. Crezi că e mult feeric în lume? E chiar esența lumii. Mă gândesc la cuvintele astea. Feericul, îmi spun, este răsplata nepăsării, surâsul înfrângerii. Gura de rai.”
Ar putea fi literatura bănățeană, cu abundențele ei baroce, cu neşansele ei repetate, una feerică? Ar putea fi Fragmente despre vid o carte feerică? “Încep să înțeleg, scrie Livius Ciocârlie, de unde vine atracția pentru Viața anului 1900”. Şi, citându-l pe Joseph Roth, autorul ne lasă pentru o clipă să bănuim că e atras de feerie. Dar nu:
“Pentru mine, Imperiul nu e decalare, nici aderență: miraj.(…….) Prima impresie şi percepție naivă ignoră structurile, însă surprind ceva esențial care poate scăpa analistului. Din Viena lui Musil, infinit mai adevărată, lipseşte probabil acel adevăr. Nu pelicula lucioasă. Strălucirea liniştită a sfârşitului: în fond, tot dezagregarea, însă văzută din cealaltă parte. Adică, paradoxal, mai dinlăuntrul ei. Trăind într-un declin răguşit, frustrare de acel declin.”
Greu de găsit o mai bună definiție a trilogiei, dacă e s-o judecăm dinspre literatura crepusculară, ca aceasta.
3. ...Şi sentimentul eşecului. Istorii cu fotbalişti Am încercat odată definirea Fragmentelor despre vid prin comparație cu Structura liricii moderne, de Hugo Friederich încercând să demonstrez că Livius Ciocârlie creează în paradigma lui A NU FI.:
“Pentru a umple golul lăsat de moartea lui Dumnezeu, Marx propune socialul, Nietzsche voința, Freud inconştientul. Tot atunci, artistul acceptă să privească în gol. Substanța lui, dezastrul. Refuzând puterea, este vulnerabil. Funambul. Spectacol deasupra vulgului şi deasupra vidului.”
Livius Ciocârlie îşi asumă categoriile negative în care se exprimă omul postistoric şi postmodern. Enciclopedie a vidului, cum ar putea să se numească (aflăm dintr-un segment al ei), cartea îşi construieşte, cu strălucire, un stil. Nici n-aş şti să explic patronează un univers al penumbrelor, al semitonurilor, al mărturisirilor mereu întrerupte. Nimic nu e spus până la capăt: nimic nu poate fi folosit ca depoziție, dacă e să reconstituim timpul trecut. De-ar fi fost doar evenimentele cărora le-am fost, împreună cu autorul, martor, am putea să afirmăm: evenimentele acestea îi aparțin doar Naratorului. Se retrag către interioritatea sa. Sunt doar ale creației sale. Carte savantă, gravă, Fragmente despre vid poate da iluzia unui comerț cu memoria. N-am scris nimic despre cartea lui Livius Ciocârlie. Poate că retragerile în paradigma lui A nu fi, politicoase, elegante, pun în valoare distanța între ardeleanul violent, înclinat spre înfruntare şi blânda arheologie a bănățeanului. Din acest motiv am încercat, în mai multe rânduri, comparații între demersul lui Petre Stoica şi cel al lui Livius Ciocârlie, bănățenii „de vârf” ai ultimelor decenii. În Manuscriptum, 1-4 / 2009, p. 124, Livius Ciocârlie explică „neîntâlnirea” lor:
„S-a întâmplat ca în primăvara asta să am de mers undeva unde fusese poftit şi Petre Stoica. Eu m-am dus, el n-a putut veni. A trebuit să se ducă în alt loc, de unde nu s-a mai întors. M-am dus numai eu şi le-am povestit celor care mă chemaseră puținul pe care-l puteam spune despre el.
Cu toate că proveniți amândoi din aceeaşi parte de țară şi trăitori, o vreme, în acelaşi oraş, l-am întâlnit o singură dată. El aparținea de mulți ani lumii literare, eu eram un neofit. S-a nimerit ca la un prânz de după premiile Uniunii să-mi găsesc scaun în fața lui. Loc strâmt, înghesuială, nu te puteai mişca. Am rămas aşadar, față contra față, până la sfârşit. Am aflat atunci că, la fel ca mine, dar la interval de un lustru, fusese şi Petre Stoica licean la Timişoara. El la Victor Babeş, eu la Diaconovici Loga, liceul celor cu pretenții, de unde, din cauză de incompatibilitate cu ştiințele exacte, am fost proiectat, peste capetele celor de la Babeş, într-un aşezământ de „clasicişti” în care, în schimbul dispensei de a mai ține piept matematicii şi celorlalte, nici latină nici greacă nu trebuia să înveți.
Nu ne-am întâlnit în acei ani deşi a frecventat la fel ca mine, cum mi-a mărturisit la acea masă, antrenamentele echipei de fotbal Poli. Vestea asta mi-a încălzit inima şi am înțeles pe loc de ce era poet. Antrenamentele îi atrăgeau irezistibil pe cei cu asemenea înclinări. Le ofereau ce li se potrivea. Erau dupăamieze de aprilie sau de octombrie, încă sau deja răcoroase, dar soarele palid îți încălzea spinarea atât cât să te lase să zaci. Moțăiai privind printre gene cum într-o latură a terenului „becii”, adică „fundaşii”, îşi trimiteau baloane de la depărtare, în altă parter „halfii”, adică „mijlocaşii” schimbau pase între ei, iar într-un colț a ceea ce se numeşte azi „suprafața de joc” vegheați de Rudi bacsi - mare „bec” pe vremuri, rămas şchiop în urma unui meci cu Anglia – „mărginaşii” făceau sprinturi scurte. Auzeai ca prin somn cum pensionari veniți ca şi noi, să le treacă, lor bătrânețea, nouă adolescența, evocau adevăratul fotbal, cel de pe vremea lui Rudi bacsi, a lui Bindea şi Kotormanyi. Simțeai cum orele de algebră de a doua zi se risipeau ca un fum”.
Petre Stoica a debutat (îi explică el lui Robert Şerban într-un interviu) cu un reportaj despre un meci de fotbal. Se întâmpla în 1946, când Timişoara trăia, poate mai intens decât niciodată, miturile marilor fotbalişti. A fi timişorean înseamnă a ilustra excelența locului cu numele unei echipe. Iată-l pe Petre Stoica lângă Livius Ciocârlie, spectatorii unui meci de fotbal, în cea mai frumoasă Timişoară cu putință:
„Stăteam deci acolo amândoi, fără să ne ştim, eu deveneam oaia neagră a unei familii de premianți, el devenea poet. Dacă eu aş fi fost acela, dacă eu m-aş fi pregătit să-l traduc pe Trakl, aş fi putut spune Greu de umilință, durerii se apleacă cel ce rabdă şi An de an capul se pleacă înclină mai adânc. Însă poetul era el, acolo, sub soare de transparență şi sfiiciune tomnatecă, acolo unde se făcea toamnă şi seară. Poate că-şi şoptea O, cât de molcomă-i toamna! în aceste ore ale necontenitei melancolii.
Mai puțin bogat, avutul poetic adunat în mine de-a lungul acelor după amieze de farmec nu mi-a permis decât să fiu în stare să-i ascult ecoul:
Pe fruntea mea trece metal înghețat
Păianjenii îmi caută inima.
Este o lumină ce se stinge în gura mea.
Sau să-l aud cum îmi spune, acum nemijlocit de Trakl, fii liniştit, vine şi acea zi”.
4 Din nou despre „Cartea cu fleacuri”.
Întors acasă, la Timişoara, scriitorul constată, cu uimire, că o stradă poartă numele lui Roman Cotoşman. Ei, îşi spune Livius Ciocârlie, în curând, numele meu, pe care nu îl pot suferi, va fi afişat pe ziduri, pe pereți....Toate se scurg pe infinitele ape ale derizoriului. Parcă vidul mai avea o anume noblețe.