Note din lăuntru
G. Pienescu
ANTON PANN VS. KARL MARX
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2010
Fără-ndoială că niciunul dintre cele două personaje n-a auzit vreodată unul de celălalt şi nici măcar apropiate patronimic unul de celălalt nu au fost pînă în… 1957. Dimineață aurie de toamnă văratică.
Alexandru Balaci, “prof. univ. dr”, redactor-şef al Editurii de Stat Pentru Literatură şi Artă (E.S.P.L.A.), mă cheamă din uşa redacției de Valorificare a Moştenirii Literare (V.M.L.) în hol – pro–cedeu neobişnuit, “protocolul-tip” fiind convocarea prin secretariatul conducerii în biroul său oficial – şi mă anunță (chiar aşa mi-a spus, oarecum familiar, dar şi oficial, imperativ):
Te anunț că în biroul lui Petru Dumitriu te aşteaptă “trei tovarăşi de la epede” (denumire populară abreviată a Direcției Generale a Editurilor, Poligrafiei şi Difuzării Cărții de pe lângă Consiliul de Miniştrii), care vor să stea de vorbă cu tine.
Şi adaugă pe un ton voit amical, de “fă-te că n-ai auzit ce ți-am spus şi că nici nu ți-am spus”:
Fii atent cum vorbeşti şi ce le spui!
După acest succint avertisment, fără justificare şi comentariu, mă-ntorc în redacție, îmi iau bricheta şi țigările – ştiam dintr-alte convorbiri cu reprezentanți ai oficialităților că-mi vor fi utile în susținerea discuției (pe-atunci nu era interzis fumatul în instituțiile publice), ies din redacție, trec prin hol, traversez a lento secretariatul conducerii subt privirea îngrijorată a secretarei (care probabil că ştia dânsa ceva...) spre uşa cabinetului directorului, unde, după spusa lui Alexandru Balaci, mă aşteptau cei “trei tovarăşi de la epede”.
Aici, amintirea îmi opreşte creionul, îndemnându-l să sugereze, prin câteva cuvinte, aspectul celei mai frumoase dintre cele opt mari încăperi câte avea casa domnească a Fundației Regale Pentru Literatură şi Artă, situată pe Bulevardul Lascăr Catargiu, nr.39, în colț cu strada Orlando. Era o încăpere spațioasă, ca de altfel toate celelalte încăperi de la hochparterre-ul şi etajul întâi al casei. Ceea ce o deosebea frapant de celelalte şapte era tapetul de mătase vernil al pereților înalți, numărul mic, socotit, al pieselor de mobilier, aranjate chibzuit şi cu gust, lucrate cred că din lemn de cireş, după cum strălucea culoarea lor căpruie când le poleia lumina soarelui, ce cădea bogată şi pe o terasă vecină, mozaicată auriu. Era o încăpere domnească într-o casă domnească, o încăpere ce făcuse parte, o vreme, dintr-un apartament oferit de Fundația Regală lui Al. O. Teodoreanu, aflat scurt timp în criză de locuință.
În 1948, Fundația Regală Pentru Literatură şi Artă a fost naționalizată, devenind Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă, iar Lascăr Catargiu, pentru că fusese moşier şi om politic conservator, deci reacționar, cedase numele bulevardului revoluționarei Ana Ipătescu. În anii următori, Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă a devenit Editura Pentru Literatură, apoi Editura “Minerva”, care, fiind transferată, acum vreo patruzeci de ani, la “Casa Scînteii” (devenită, după 1990, “Casa Presei Libere”), casa domnească a Fundației Regale Pentru Literatură şi Artă a fost trecută în patrimoniul Ministerului de Externe al Republicii Socialiste România, care a închiriat-o ambasadei Irakului, desăvârşind astfel excluderea ei din fondul foarte modest al clădirilor bucureştene cu tradiție culturală.
Scot creionul de sub vraja amintirii, bat în uşă şi intru. În fața mesei de lucru a directorului mă aşteaptă, nu aşezați pe scaune, ci fixați de scaune – fixați, de vreme ce niciunul nu se ridică în picioare la intrarea mea – cei “trei tovarăşi epedişti”, încruntați solemn ca nişte procurori în instanță, în momentul precedent citirii actului de acuzare. Nu-mi răspund când le spun “bună ziua”, iar când îmi rostesc numele, nu şi le declină pe ale lor, preferând anonimatul, poate pentru că li se pare că tăinicia amplifică autoritatea.
Mă aplec, trag de subt masa de lucru zițul directorial şi mă aşez, transformîndu-l astfel în ziț de acuzat, şi le spun, surâzînd ironic (cel puțin aşa intenționam), celor “trei tovarăşi epedişti”, ca să le sugerez de la-nceput că nu sînt venit ca ei, din prostie personală sau din prostie comandată, că nu-i cred a fi dispeceri ai epedeului, pentru că eu pe aceia îi cunosc, îi ştiu cum arată şi, de bine de rău, cum se poartă. Şi adaug că, totuşi, nu înfățişarea şi nici comportamentul lor mă interesează, ci tema sau subiectul pe care vor să-l discutăm. Replica lor, rostită de unul mai acătării şi îmbrăcat cu haină, spre deosebire de ceilalți doi, înțoliți în cămăşi de Doamne-ajută, cu mânecile suflecate “muncitoreşte” şi mai mult sau mai puțin curate, mă contrariază:
Vrem să ştim criteriile după care vă orientați când alegeți un clasic din literatura română a cărui operă doriți s-o publicați.
În 1950, când intrasem eu în “câmpul muncii” ca dispecer la epede şi îmi fusese repartizată supravegherea şi îndrumarea E.S.P.L.A., cunoşteam foarte bine, încă din ultimii ani de studii universitare, din prelegerile stupide ale activiştilor conduşi de I. Vitner, care îi dăduseră afară de la catedra de literatură română contemporană pe George Călinescu şi pe asistenții lui (Adrian Marino, Dinu Pillat, Al. Piru, Ovidiu Papadima), şi din nesfârşitele cursuri săptămânale de marxism-leninism-stalinism, criteriile de “reconsiderare” bolşevică ale scriitorilor clasici români şi de “revalorificare” ale operelor fiecăruia. Aplicarea dogmelor respective devenise mai puțin strictă după moartea lui Stalin şi după ce, mi se pare că în 1955, l-am auzit, la o şedință plenară a redactorilor din edituri, pe Emil Bodnăraş tăind bâlbâielile “principiale” ale unor foşti ilegalişti despre “mărețul exemplu al oamenilor de ştiință sovietici” cu satârul unei fraze de neuitat: “Tovarăşi, pe scurt: Începând de astăzi, dacă plouă la Moscova, nu mai deschidem umbrelele la Bucureşti!”. A doua zi trimisesem la cenzură textul integral al cărții lui Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai Voievod Viteazul, care de ani de zile nu primea viza de imprimare. Primind imediat viza, constatasem că, într-adevăr, când ploua la Moscova, nu mai eram obligați să deschidem umbrelele la Bucureşti. Dar atunci, în 1957, întrebarea “epediştilor” mi s-a părut a fi sau o capcană politică în care CINEVAŞ se aştepta să cad însumi, întrucât susțineam necesitatea editării operelor complete ale scriitorilor clasici români în ediții academice, campanie susținută, prin contracte de editare, de către Petru Dumitriu, directorul editurii, sau intenția nesocotită, tot a unui CINEVAŞ, de a compune scenariul unei comedii ideologice absurde, sau, în sfârşit, expresia unui foarte important CINEVAŞ aflat în mare criză de autoritate ideologico-politică şi care încerca astfel, printr-o anchetă culturală, să demonstreze până la ce nivel inferior decăzuse, în absența vigilenței lui revoluționare, exigența ideologică şi deci implicit necesitatea prezenței şi autorității sale.
Deşi contrariat de întrebarea celor “trei tovarăşi epedişti”, ținând seama de avertismentul lui Alexandru Balaci, mi-am stăpânit pornirea polemică şi le-am expus corect, dar plictisit, şi poate că de aceea în stil bucheric, criteriile cerute, adăugând că pentru a le afla nu era nevoie să vină până la editură, ci doar să citească prefețele şi studiile introductive la antologiile publicate în colecțiile “Clasicii români” şi “Biblioteca pentru toți”, unde erau menționate, în fiecare ediție, criteriile de alegere a scriitorilor “reconsiderabili” şi de selectare a operelor publicate în respectivele colecții, prefețe şi studii introductive semnate de istorici şi de critici literari din contemporaneitatea imediată, deci “principiali”, marxişti.
Replica lor, pe care, evident, o reconstitui din amintirea neplăcută, dar plină de haz de atunci, mă uluieşte:
Atunci, cum de l-ai putut publica pe Anton Pann şi textul ăsta al lui?
Şi unul din cei doi cu mânecile suflecate “muncitoreşte”, scoțând dintr-o servietă un volum din cea mai recentă antologie de texte antonpanneşti şi deschizându-l, îmi arată cu degetul, subliniat “cultural”, cu roşu, proverbul: “Cine sapă groapa altuia, intră el întâi într-însa”. Şi adaugă la gest întrebarea:
Dumitale nu ți s-a părut nepotrivită publicarea proverbului ăsta?
Răspund:
Nu, nu mi s-a părut. E un proverb popular pe care îl ştiu din copilărie şi îl ştiu toți copiii.
Îmi răspunde, întrebându-mă obraznic şi agresiv:
Eu nu te-am întrebat de când îl ştii dumneata, nici dacă îl ştiu ori nu-l ştiu toți copiii, ci dacă nu ți s-a părut nepotrivită publicarea lui.
Nepotrivită cu ce? întreb la rându-mi agresiv.
Nepotrivită ideologic, îmi replică acelaşi, cu evidentă duritate.
Cum adică nepotrivită ideologic?! mă mir.
Păi, când l-ai citit, dumneata nu ți-ai adus aminte ce zice Marx despre proletariat, că e groparul capitalismului?!
Punct.
Şi de la capăt...
Alexandru Balaci, “prof. univ. dr”, redactor-şef al Editurii de Stat Pentru Literatură şi Artă (E.S.P.L.A.), mă cheamă din uşa redacției de Valorificare a Moştenirii Literare (V.M.L.) în hol – pro–cedeu neobişnuit, “protocolul-tip” fiind convocarea prin secretariatul conducerii în biroul său oficial – şi mă anunță (chiar aşa mi-a spus, oarecum familiar, dar şi oficial, imperativ):
Te anunț că în biroul lui Petru Dumitriu te aşteaptă “trei tovarăşi de la epede” (denumire populară abreviată a Direcției Generale a Editurilor, Poligrafiei şi Difuzării Cărții de pe lângă Consiliul de Miniştrii), care vor să stea de vorbă cu tine.
Şi adaugă pe un ton voit amical, de “fă-te că n-ai auzit ce ți-am spus şi că nici nu ți-am spus”:
Fii atent cum vorbeşti şi ce le spui!
După acest succint avertisment, fără justificare şi comentariu, mă-ntorc în redacție, îmi iau bricheta şi țigările – ştiam dintr-alte convorbiri cu reprezentanți ai oficialităților că-mi vor fi utile în susținerea discuției (pe-atunci nu era interzis fumatul în instituțiile publice), ies din redacție, trec prin hol, traversez a lento secretariatul conducerii subt privirea îngrijorată a secretarei (care probabil că ştia dânsa ceva...) spre uşa cabinetului directorului, unde, după spusa lui Alexandru Balaci, mă aşteptau cei “trei tovarăşi de la epede”.
Aici, amintirea îmi opreşte creionul, îndemnându-l să sugereze, prin câteva cuvinte, aspectul celei mai frumoase dintre cele opt mari încăperi câte avea casa domnească a Fundației Regale Pentru Literatură şi Artă, situată pe Bulevardul Lascăr Catargiu, nr.39, în colț cu strada Orlando. Era o încăpere spațioasă, ca de altfel toate celelalte încăperi de la hochparterre-ul şi etajul întâi al casei. Ceea ce o deosebea frapant de celelalte şapte era tapetul de mătase vernil al pereților înalți, numărul mic, socotit, al pieselor de mobilier, aranjate chibzuit şi cu gust, lucrate cred că din lemn de cireş, după cum strălucea culoarea lor căpruie când le poleia lumina soarelui, ce cădea bogată şi pe o terasă vecină, mozaicată auriu. Era o încăpere domnească într-o casă domnească, o încăpere ce făcuse parte, o vreme, dintr-un apartament oferit de Fundația Regală lui Al. O. Teodoreanu, aflat scurt timp în criză de locuință.
În 1948, Fundația Regală Pentru Literatură şi Artă a fost naționalizată, devenind Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă, iar Lascăr Catargiu, pentru că fusese moşier şi om politic conservator, deci reacționar, cedase numele bulevardului revoluționarei Ana Ipătescu. În anii următori, Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă a devenit Editura Pentru Literatură, apoi Editura “Minerva”, care, fiind transferată, acum vreo patruzeci de ani, la “Casa Scînteii” (devenită, după 1990, “Casa Presei Libere”), casa domnească a Fundației Regale Pentru Literatură şi Artă a fost trecută în patrimoniul Ministerului de Externe al Republicii Socialiste România, care a închiriat-o ambasadei Irakului, desăvârşind astfel excluderea ei din fondul foarte modest al clădirilor bucureştene cu tradiție culturală.
Scot creionul de sub vraja amintirii, bat în uşă şi intru. În fața mesei de lucru a directorului mă aşteaptă, nu aşezați pe scaune, ci fixați de scaune – fixați, de vreme ce niciunul nu se ridică în picioare la intrarea mea – cei “trei tovarăşi epedişti”, încruntați solemn ca nişte procurori în instanță, în momentul precedent citirii actului de acuzare. Nu-mi răspund când le spun “bună ziua”, iar când îmi rostesc numele, nu şi le declină pe ale lor, preferând anonimatul, poate pentru că li se pare că tăinicia amplifică autoritatea.
Mă aplec, trag de subt masa de lucru zițul directorial şi mă aşez, transformîndu-l astfel în ziț de acuzat, şi le spun, surâzînd ironic (cel puțin aşa intenționam), celor “trei tovarăşi epedişti”, ca să le sugerez de la-nceput că nu sînt venit ca ei, din prostie personală sau din prostie comandată, că nu-i cred a fi dispeceri ai epedeului, pentru că eu pe aceia îi cunosc, îi ştiu cum arată şi, de bine de rău, cum se poartă. Şi adaug că, totuşi, nu înfățişarea şi nici comportamentul lor mă interesează, ci tema sau subiectul pe care vor să-l discutăm. Replica lor, rostită de unul mai acătării şi îmbrăcat cu haină, spre deosebire de ceilalți doi, înțoliți în cămăşi de Doamne-ajută, cu mânecile suflecate “muncitoreşte” şi mai mult sau mai puțin curate, mă contrariază:
Vrem să ştim criteriile după care vă orientați când alegeți un clasic din literatura română a cărui operă doriți s-o publicați.
În 1950, când intrasem eu în “câmpul muncii” ca dispecer la epede şi îmi fusese repartizată supravegherea şi îndrumarea E.S.P.L.A., cunoşteam foarte bine, încă din ultimii ani de studii universitare, din prelegerile stupide ale activiştilor conduşi de I. Vitner, care îi dăduseră afară de la catedra de literatură română contemporană pe George Călinescu şi pe asistenții lui (Adrian Marino, Dinu Pillat, Al. Piru, Ovidiu Papadima), şi din nesfârşitele cursuri săptămânale de marxism-leninism-stalinism, criteriile de “reconsiderare” bolşevică ale scriitorilor clasici români şi de “revalorificare” ale operelor fiecăruia. Aplicarea dogmelor respective devenise mai puțin strictă după moartea lui Stalin şi după ce, mi se pare că în 1955, l-am auzit, la o şedință plenară a redactorilor din edituri, pe Emil Bodnăraş tăind bâlbâielile “principiale” ale unor foşti ilegalişti despre “mărețul exemplu al oamenilor de ştiință sovietici” cu satârul unei fraze de neuitat: “Tovarăşi, pe scurt: Începând de astăzi, dacă plouă la Moscova, nu mai deschidem umbrelele la Bucureşti!”. A doua zi trimisesem la cenzură textul integral al cărții lui Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai Voievod Viteazul, care de ani de zile nu primea viza de imprimare. Primind imediat viza, constatasem că, într-adevăr, când ploua la Moscova, nu mai eram obligați să deschidem umbrelele la Bucureşti. Dar atunci, în 1957, întrebarea “epediştilor” mi s-a părut a fi sau o capcană politică în care CINEVAŞ se aştepta să cad însumi, întrucât susțineam necesitatea editării operelor complete ale scriitorilor clasici români în ediții academice, campanie susținută, prin contracte de editare, de către Petru Dumitriu, directorul editurii, sau intenția nesocotită, tot a unui CINEVAŞ, de a compune scenariul unei comedii ideologice absurde, sau, în sfârşit, expresia unui foarte important CINEVAŞ aflat în mare criză de autoritate ideologico-politică şi care încerca astfel, printr-o anchetă culturală, să demonstreze până la ce nivel inferior decăzuse, în absența vigilenței lui revoluționare, exigența ideologică şi deci implicit necesitatea prezenței şi autorității sale.
Deşi contrariat de întrebarea celor “trei tovarăşi epedişti”, ținând seama de avertismentul lui Alexandru Balaci, mi-am stăpânit pornirea polemică şi le-am expus corect, dar plictisit, şi poate că de aceea în stil bucheric, criteriile cerute, adăugând că pentru a le afla nu era nevoie să vină până la editură, ci doar să citească prefețele şi studiile introductive la antologiile publicate în colecțiile “Clasicii români” şi “Biblioteca pentru toți”, unde erau menționate, în fiecare ediție, criteriile de alegere a scriitorilor “reconsiderabili” şi de selectare a operelor publicate în respectivele colecții, prefețe şi studii introductive semnate de istorici şi de critici literari din contemporaneitatea imediată, deci “principiali”, marxişti.
Replica lor, pe care, evident, o reconstitui din amintirea neplăcută, dar plină de haz de atunci, mă uluieşte:
Atunci, cum de l-ai putut publica pe Anton Pann şi textul ăsta al lui?
Şi unul din cei doi cu mânecile suflecate “muncitoreşte”, scoțând dintr-o servietă un volum din cea mai recentă antologie de texte antonpanneşti şi deschizându-l, îmi arată cu degetul, subliniat “cultural”, cu roşu, proverbul: “Cine sapă groapa altuia, intră el întâi într-însa”. Şi adaugă la gest întrebarea:
Dumitale nu ți s-a părut nepotrivită publicarea proverbului ăsta?
Răspund:
Nu, nu mi s-a părut. E un proverb popular pe care îl ştiu din copilărie şi îl ştiu toți copiii.
Îmi răspunde, întrebându-mă obraznic şi agresiv:
Eu nu te-am întrebat de când îl ştii dumneata, nici dacă îl ştiu ori nu-l ştiu toți copiii, ci dacă nu ți s-a părut nepotrivită publicarea lui.
Nepotrivită cu ce? întreb la rându-mi agresiv.
Nepotrivită ideologic, îmi replică acelaşi, cu evidentă duritate.
Cum adică nepotrivită ideologic?! mă mir.
Păi, când l-ai citit, dumneata nu ți-ai adus aminte ce zice Marx despre proletariat, că e groparul capitalismului?!
Punct.
Şi de la capăt...