POETUL "CÂNTECULUI TRIST AL FORMELOR"

Valeriu Matei îşi adună poemele în antologia Elegiile fiului risipitor, ce apare la 51 de ani ai poetului, născut într-o zodie nichitastănesciană (el vede lumina zilei la 31 martie 1959, în familia lui Nicolae şi a Sevastiței, „țărani cu şcoală românească”, mama remarcându-se ca o talentată povestitoare şi interpretă populară), în satul Cazangic, județul Lăpuşna, acolo unde Ştefan cel Mare îşi ținea căluții săi pregătiți pentru a străpunge hățişurile codrilor spre a-i întâmpina surprinzător pe duşmani, unde „piatra şi lutul/ a ființare sângeră sub bolți” şi unde, lângă Valul lui Traian, apare fantasma lupului dacic, care este substanțializarea „lupului de jertfă”.
Legătura sentimentală cu aceste locuri fabuloase, adâncită şi nuanțată de înstrăinarea pe care a cunoscut-o în perioada studiilor la Moscova, a exmatriculării şi exilării într-o localitate denumită Noul Ierusalim, au impus şi marca existențială a demersului său poetic. Stranietatea (în sens freudian), nefamiliaritatea mediului în care este aruncat îl face grav-meditativ, elegiac şi liturgic, neîncrezător în convenționalitate şi teatralitate, în ludicul idealizat de postmodernism.
În Prologul la volumul Somn de lup, considerat „cartea la care țin cel mai mult” din simplul motiv că, exclus de la doctorat, rămas fără acoperiş deasupra capului, etichetat ca antisovietic şi naționalist de KGB, angajat cu un salariu simbolic la un mic muzeu de studiere a ținutului, înotând prin zăpezi de un metru şi mereu hăituit de securişti, îşi suplinea absența de comunicare cu întreținerea unui cult al strămoşilor, reînviind imaginea țării sale „divizată şi lipsită de libertate”. „Două dintre amintirile copilăriei mele, mărturiseşte poetul, s-au convertit atunci în clipe de iluminare şi de frumusețe – Valul lui Traian (linia lui superioară) ce trecea prin preajma satului meu, un loc fascinant, miraculos, monument antic şters de pe fața pământului sub ochii mei de copil (prilejuind atunci şi apariția mai multor istorisiri despre comorile găsite de cei impuşi de arhitecții regimului de ocupație să distrugă Valul) şi piatra scrisă cu litere latine, pe care țăranii din vecinătate au găsit-o nu departe de locul săpăturilor şi au pus-o ca sprijin la fântână, piatră căreia, în jocul nostru copilăresc, îi curățam cu un bețişor sau cu o pană de gâscă literele, fiind vrăjiți mai ales de meandrele misterioasei litere Q. Fără aceste amintiri înțelegerea acestei cărți nu ar fi deplină, cu atât mai mult că în ultimele decenii a devenit aproape o modă să-ți iai în băşcălie şi strămoşii, şi țara.”
Mărturia poetului are o rațiune programatică; e, în fond, o profesiune de credință, o ars poetica, explicatoare a comportamentului său liric, menținut într-un cadru al gravității şi substanțialității ideatice. Mitul său personal se axează pe trăire, pe diltheyana Lebenpsihologie, pe acea rănire a ființei puse sub semnul unei determinări destinale. Identificarea cu lupul ține de o asumare a soartei, de constructuralitatea cu „durerea străbună”: „Lup singuratic, stăpân în codrul umbros,/ prin mine mai murmură durerea străbună/ şi gloanțele atâtor hăitaşi îmi stăruie-n piept dureros,/ şi-n sunet de corn, în sunet duios,/ mă cuprinde omătul vălurat sub lună.../ (...) În goana hăitaşilor zăpada scânteie,/ port la gât lanț sclipitor de lună/ şi visez sânii tăi albi, femeie,/ eu, lupul de jertfă, lupul de sânge dat prăzii,/ când cu tâmpla rănită mai sânger pe-ntinsul zăpezii” (Somn de lup). Simbolismul lupului, animal psihopomp feroce, singuratic, care poate fi îmblânzit şi făcut călăuză (în credințele noastre populare), conține sugestia pericolului fundamental, poporul român fiind născut, după Mircea Eliade, „sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor şi emigrărilor” (vezi Doina Ruşti, Dicționar de teme şi simboluri din literatura română, Bucureşti, 2002, p. 231-232).
Lupul apare, la Valeriu Matei, nu doar ca un simplu arhetip, ci ca un complex cultural, ca un mitem polivalent, în care e codificat sentimentul destinului şi singurătății, „umbrei unei cruci” ce urmăreşte ființa., credința că singura soluție salvatoare e puterea cântecului orfic şi al frumuseții poemului: „viscoleşte dens şi neîntrerupt şi ziua se face noapte -/ în avalanşa întunericului apare corbul lui Edgar Poe,/ fulguie uşor, fosforescent şi noaptea se face zi,/ în lumina rarefiată imaginile-şi pierd conturul,/ se aştern valuri de nămeți ca-ntr-o poveste nordică,/ urletul lupilor singurătății se aude până departe,/ muzica şi culorile îşi adună simetria/ şi frumusețea salvatoare zace înghețată/ pe câmpul alb al foii de scris” (Pe câmpul alb). Salvatoare e şi lacrima poetului „dincolo de poem,/ de Logos şi de tăcere,/ dincolo de raza de soare,/ de liniştea ce ascunde/ simfonia izvoarelor,/ dincolo de durerea divizării/ ființei, neamului, țării,/ dincolo de singurătate,/ de bucurie şi de abis...», se spune într-un poem dedicat lui Grigore Vieru (Lacrimă în pustiu).
La Valeriu Matei săgeata este unită cu ținta, lumea-i un amestec de apă, foc, ca la Empedocle, sufletul se arcuieşte rebel, iubita e templul înălțat pe ruine. E o poezie a fervorii adolescentine (“Am vârsta, când încep să simt lumina/ şi umbra stelei răstignite-n vid...”, a ruperii timpului în două printr-un uriaş stâlp de foc, a unui dans pasional al ființei în care se proiectează umbrele vieții şi neantului, umbra lui Christos însuşi purtându-şi crucea spre locul răstignirii, a unui mare Duh ce bate-n porți de taină.
Dacă Stâlpul de foc traduce ritualul trezirii firii şi sufletului adolescentin, Somn de lup este expresia dacismului ancestral al sufletului proiectat în fantomele lupilor, aceste imagini fantasmagorice fiind călăuzite de un sentiment al pustiului şi noptii, pe care le-a cunoscut neamul nostru. Numele Moldova, Meosia, Altinum, Alba, Tyras, Tropaeum Traiani, Enisala, Elhov, Istrios, Ibru sunt salbe materne în sângele poetului înfiorat de luptă, uitare şi jertfă plătită.
“Poet substanțial în descendență nichitiană”, după cum observa Eugen Simion, Valeriu Matei îmbină două registre: tradițional şi modern, fiind cuprins de “febra unui gând împietrit“, de angoasa vidului sau de tristețea senin-mioritică a lupului de jertfă.
Scriind cu o creangă de salcie plângătoare, după observația lui Alex ştefănescu, înzestrat cu o inteligență artistică remarcabilă, marcat de influențe nichitastănesciene, Valeriu Matei este un “poet cultivat şi modern”, ce-şi “estetizează cu bun gust emoțiile, le radicalizează expresiv, le transformă într-o viziune.”
Valeriu Matei s-a reimpus în viața literară cu trei volume de poezii, apărute în 2003, Dimineața marelui oraş ( selecție din culegerile mai vechi plus 13 poeme noi), Grecia imaginară şi Orfeu şi singurătatea. Viziunea sa poetică s-a apocaliptizat, s-a colorat în negru şi în gri-ul de plumb bacovian, s-a pătruns de un aer vechi, învolburat de albatrosul lui Baudelaire şi de corbul lui Poe şi sonorizat, la miezul nopții, de clopotele din San Marc ce vestesc îndrăgostiților lui Shakespeare timpul despărțirii. Poetul se scufundă într-o realitate bulversată, răsturnată, reflectată încâlcit într-o oglindă creată de realişti, unde se vede un imens gol în care se “adună fâşii de neant pe soclul statuii de zgură”. Autoportretul lui reprezenta “o cruce vie” “întrezărindu-se prin ceață/ ca o pasăre migratoare cu aripi rănite”: “o cruce de pământ peste mormântul gol/ sunt acum,/ în ziua cu visele crucificate” (Autoportret). Oraşul e şi el proiectat bacovian: Oraşul e şi el proiectat bacovian: “Oraşu-i singur şi-i al nimănui./ Îl înfiază iarna cu aspre geruri” (Oră de priveghere); “e lâncedă noaptea pe culmile sării/ e în oraşul negru, strivit” (Neguri); “Oraşul acesta e ca un cimitir/ în care defuncții s-au răsculat/ împotriva legilor morții” (Semne); “pe străzile urbei urâtu-şi încearcă/ partea de umbră ascunsă în zei” (Pe străzile urbei). Secvențele realului citadin se scufundă într-un acord apocaliptic general: “deodată/ oraşul mi-aruncă în față rănile lui/ ascunse după înalte pancarte./ Oraşu-i orfan, el e al nimănui,/ un Nero-l pudrează, alt Nero îl arde.//El plânge în zori cu turle spre ceruri/ şi stolurile de păsări sunt lacrimi fierbinți,/ el îşi pune pe cap negrii nori când vin geruri/ ferecându-şi făptura, scoțându-l din minți” (Dimineața marelui oraş)
O formulă temerară propune Valeriu Matei în Grecia imaginară: sunt 12 replici la proiecțiile figurale barbiene ale spiritului pur. Mitopo(i)etica “jocului secund” bazată pe geometrie şi extază, pe îmbinarea simbiotică a apolinicului şi dionisiacului, pe o Grecie imaginară, identică Isarlâcului balcanic şi concepută în chip nietzschean ca un tărâm orgiastic, este admirabil însuşită şi turnată în cunoscutele forme eliptice, sintetice, ermetizate. Mai mult decât atât: barbianismului tehnicist i se alătură inserțiuni intertextuale eminesciene, folclorice, stănesciene postmoderniste (sunt parafrazate şi moralele fabulelor lui Donici).
Valeriu Matei procedează subversiv în astfel de preluări mitopo(i)etice pro/antibarbiene, actualizând discursul “jocului secund” şi relativizându-l prin mutări de accente, prin întregiri groteşti şi înscriindu-l în jocul existențial sau texistențial postmodern:”...sens sacru – semnul singur scalpând transfigurat/ tumoarea texistenței tronând unde-se-tem/ uneltele umbrite în unghiul virusat;/ vai! vulturii vieții veghind wagnerian/ walhalla în westernuri vibrând xilofonit,/ xenomorfia frazei cu multă xantofilă,/ yarzi de xerografie-n yoghista de zambilă-/ zâmbiți, e zarea-n zâmbet şi zarzăru-i zorit!/ polenul poeziei se pierde în zenit,/ pe pajiştile prozei plâng palide postume/ şi drama dăinuirii destramă-un veac de spume...” (secvența a patra a ciclului II Mai dreapta cinstire a jocului existențial).
Nota polemică se ascunde în aceste referințe la “veacul de spume”, la un veac “putred” hamletian şi un “verb putred”, în relativizarea spunerii poetice a adevărului (“nimic din ceea ce-i adevărul/ nu se citeşte cu adevărat”) (Prefață relativă la o teoremă absolută) şi a creării sistemelor, căci noile orizonturi barbiene ascund moartea “anunțată/ poemului retras şi marginal” care “dispare-n logos sobru ce-şi desfată/ abisul senzual şi cerebral”.
Noutatea subversivă a poemelor “barbiene” ale lui Valeriu Matei constă în asocierea dionisiacului şi apolinicului celui de-al treilea element: satanicul (bacovian). Viziunile trecute prin nuntirile cosmice, prin jocul texistențial, prin “jocul existenței nou”, prin zămisliri de dogme izbucnite “din hău în ghem/ de cifre la Göttingen” din semne stinse, obosite sfârşesc în conştiința atotputerniciei neantului, care a înlocuit cosmosul clar, originar: “cosmos clar, originar/ ce ne pierde în zadar/ aruncându-ne în sine/ din mult bine-n nu prea bine,// jocul existenței nou/ capătă prin noi ecou/ şi pe sine se concepe/ unde moare-acolo-ncepe/ şi are tristețe multă/ când nuntirea-i întreruptă/ iară cosmosul cu zare/ se transformă-n demâncare” (Oul, I).
Nunta de regnuri pure pe arcul din Carpați e văzută şi ea în culori satanice, firul de alior şi cel de năgară care s-au nuntit se vor transforma în humă, “germinând sub crusta cea de gheață/ lent veacurile sfintei seminții/ s-arunce spre înalturi altă viață/ de regnuri pure, rezistente, vii...”.
“Multipla aparență şi veşnica schimbare”, “eterna reîntoarcere a vieții”, fremătarea enormă şi furtunatică a Orgiei (Orgiei “de ritmuri vii, de lavă, de freamăt infinit”), prefacerile mistice în clar de lună, ferecarea de curcubee, cununarea cu somnul, împresurările “de gânduri , de nelinişti, de-adâncă înduioşare”, într-un cuvânt transcenderile – dionisiace ale “neprihănitelor zori” apar cenzurate, la Matei, de neantul devorator a toate.
Volumul se încheie cu un firesc “epilog dogmatic” şi cu proiectarea ultimei dogme: “şi-ți spun dogma cea din urmă-/ în hău viitorul scurmă/ cu sfială şi cu frică -/ viitorul e pisică/ şi de dai în el mai tare/ mereu cade în picioare”. E un viitor implacabil, destinal, care nu poate fi îmblânzit în chip dionisiac, ca la Barbu.
De reținut este schimbarea radicală de registru, elegiacul şi şoptitorul de rugi devenind imprecativ, smulgător de măşti, vitriolant. Poetul, grav şi până acuma, se dedică satirizării acide, fără nici un element de condescendență: lumea e în continuă destrămare, e „cu multe şi diverse fețe”, cu „mereu alte ziduri şlefuite de aisberguri” (Rătăcitori şi ziduri); „ritmul e tot mai alert şi viitorul e mai aproape/ cu umbrele, tot mai dense, în cârcă - ducând pe brațe/ ca pe-un Graal, cupa socratiană/ spre buzele celor care vin să se nască” (Povara umbrelor); apar, în imaginarul poetic, corbii, hienele, viermele timpului, danemarca noastră (putredă, întunecoasă), mârțoaga, limacşii, pruritul general, struț-zebra cu schimbări spre cal (a regimului roş, comunist).
Se configurează chiar un bestiarium, o scenă turnantă de personaje groteşti, caragialeşti, dintr-un adevărat teatru al absurdului: „agenții de circulație/ ancorați de bastoane ca de Arca lui Noe”, „cântăreții de ocazie/ cu melodiile gâlgâind sub cerul gurii”, „uscători de prune” cărora „le alunecă din mâini/ bagheta de dirijare-a guvernelor”, „dolofanul peltic/ cu şampania imperială în nări” (Ecuatorul umbrei). E o lume a nonsensului, în care temeiurile sunt surpate şi Dumnezeu e mort.
Această imagine nietzscheană apărea, în primele cărți, pe fundalul unei trăiri profund interiorizate a singurătății. Grupajul intitulat Stea peste mare ne aduce dovada unui debut premergător apariției primului volum, Stâlpul de foc, în 1988.
Începuturile poetice ale lui Valeriu Matei, surprinzătoare prin noutatea viziunii şi a formulei mitopo(i)etice, datează, de fapt, din 1976 – 1977. Raportate la epocă, ele se diferențiază net atât de tabloul tematic general, cât şi de modul în care se rostea discursul liric. Lipsesc cu desăvârşire spiritul înrobitor al tradiționalismului, ideologizarea la zi, ocazionalismul.
Poetul recurge mai degrabă la sugestia metaforică şi muzicală specifică simbolismului, preferând misterul, vagul, disparentul, „însemnul tainei de-nceput”. Totul se atmosferizează, se topeşte într-o nuntire a elementelor, într-un „cerc rotitor” al mişcării, totul urmează „un ritm etern”. Poetul blaginizează şi bacovianizează în acelaşi timp, deschizând şi închizând totodată perspectivele: „pământul nopții tremură sub stele/ ca un lăstun rănit de-atâta zbor,/ în miezul lui transpar zvâcniri rebele,/ largi zarişti de lumină erup spre cer şi mor”, „născuți/ sub sărutul crucii/ celor patru orizonturi,/ într-un spațiu uitat/ de Dumnezeu şi de speranțe” (Povara nopții); „Fum, ceață, neguri şi smoală/ în ceruri şi pe pământ./ Singur în casa-mi mutilată şi goală/ din disperare murmur un cânt” (Calendare).
Po(i)etica lui Valeriu Matei se distinge printr-un intelectualism fin, estetizat, fără glacialitate rațională, manifestat şi într-un citadinism elevat. „sistemul perceptiv şi reacțiile frapante sunt şi rămân ale unui citadin, oponent însă de plano hibridului şi râvnind orizontul liber” (Constantin Ciopraga).
Demersul intelectual se concretizează, în special, după dialogul cu Ion Barbu, în expresii aforistice care surprind mersul peste lucruri a Ideii, după cum constata cu perspicacitate acelaşi critic: „Perspectiva rezonator-intelectuală, pregnantă, favorizează - în mai toate plachetele - limbajul aforistic generalizant. Incizii cu finalitate cogitativă, ca următoarele, ar putea fi materie de eseistică:
- Libertatea de a trăi poartă-n cârcă libertatea de a spune (Povara umbrelor).
- Nopțile singurătății sunt abisale (Ecuații lirice în ultimul deceniu).
- Realitatea e mereu revopsită (Cu mâinile curate)” (în Convorbiri literare, nr. 9, 2006).
Discursul filosofic se susține cu un vizionarism şi cu o bună ordonare compozițională, care contrapunctează gravitatea şi solemnitatea sau oracularitatea. „Contemporan cu Orfeu”, este un „postmodernist moderat”, constată criticul, precizând că aşa cum „cuvintele se leapădă de înțelesuri”, menirea creatorului este aceea de a fi un „restaurator sagace”, „revenirea la sacral şi puritate” fiind „o reconquista”.
Valeriu Matei este, esențialmente, un foarte inventiv intercultural, personalizând intertextul, transformându-l de fapt, ca în cazul replicilor contrabarbiene, într-un mod de a dialoga cu poeții, pe care îi subsumează programului său estetic. Îşi însuşeşte astfel creator modelul rimbaldian de poet tânăr („Sunt tânăr, ochii mei ating/ lama piezişă a razelor de soare/ cu setea unor ramuri ce se frâng/ peste izvorul susurând răcoare” – şaptesprezece), modelul nichitastănescian de poetică metalingvistică şi intelectualizată („fatalitate şi orbire... alineată în reala/ succesiune-a vieții neînsemnate/ ca un soldat-prizonier - râvnita libertate,// e întuneric în a fi şi scânteieri în ne-ființă/ consoana umbrei devorează/ în somn luminilor vocala/ iradiind şi scânteind/ cu nimb cernit de suferință...” – Imposibilul Demiurg), modelul bacovian de sugerare chintesențială a stării sufleteşti („Noapte. Pustiu. Spovedanii. Căință./ Tristețe profundă - palid lămâi./ Nu mă atinge, nu-mi rupe ființa moarte a nimănui.// Singurătate. Nesomn. Depărtări./ Corul de îngeri vesti miezul nopții./ Nu mai răzbate spre alte zări/ strigătul meu clătinând arcul bolții” - Noapte. Pustiu. Spovedanii. Căință.).
Lectura marilor filosofi i-a modelat structura antinomică, contrapunctică a discursului mitopo(i)etic: „mă întâlnesc cu viața/ ca nou-născutul ce se loveşte de aer/ descătuşând primul strigăt// o accept cu nesaț -/ imensă şi nepăsătoare -/ îmi aduce deznădejdea// învăț astfel singurătatea tumultului/ şi iubirea pentru formele ei/ ce mă împrejmuie// dezarmat sunt în fața ta, viață,/ ca o lacrimă a tăcerii/ şi, în miezul tău abrupt –/ iluminat de armonie -/ îmi murmur iubind disperarea/ ca pe o rugă veche/ a unui clavir dezacordat” (Impact).
Valeriu Matei con-figurează, cu mijloace specifice peisaje sufleteşti filosofice, bazate pe paradoxuri, pe o înlănțuire a contrariilor conform principiului coincidentia oppositorum.
Elegiile fiului risipitor (1979 – 1980) reconfirmă predispoziția poetului spre filosofie sub formă de peisaj sufletesc paradoxal, constituit din reliefuri diverse – realiste şi suprarealiste, împădurite şi golaşe, urcătoare şi coborâtoare într-o ondulare mioritică/blagiană. E, aşa cum obişnuieşte poetul în ultimul timp, o replică la Elegiile din Duino ale lui Rilke sau la 11 Elegii ale lui Nichita Stănescu?
E mai degrabă expresia odiseii veşnicei căutări a sinelui de către un eu ce încearcă să se recupereze din alterități şi facticități, din eminesciana „herghelie de întrebări”, din alunecările glisante ale înțelesurilor spre neînțelesuri. Este angajarea în devenirea ființei, în revelarea heideggeriană a propriului eu (Ereignis), care este luminare a ființei şi, totodată, a spațiului şi timpului într-un loc privilegiat.
Acest loc este, însă, al indeterminatului şi incertului, al ciudatei întâlniri a marginii şi nemarginii, ale lui ceva ce ni se dă şi a nimicului care ne ia totul, al schimbărilor neîncetate a formelor care întunecă forma pură, al „lumii întâmplărilor de dinaintea noastră”. E vorba de conştientizarea faptului că „chiar dacă suntem măsura faptelor noastre, totdeauna/ mai mult suntem înfăptuiți/ decât făptuim”, că lumina numelui nostru „pe care ar trebui să-l purtăm” e „ca un fluviu măreț şi demn ce duce/ spre izvorul dintâi” şi „poartă, precum semințele, întregul adevăr al sângelui/ însemnat cu pecetea destinului” (Întâia elegie).
De ce măcinarea şi risipirea, de ce captivitatea neliniştii căutărilor „când de-un secol se tot trâmbițează că Dumnezeu a murit”, de ce întrebarea asupra unui înțeles când „toate se repetă mecanic şi plictisitor”, când „ziua de ieri şi cea de mâine/ stau la limita alegerii libere/ ca doi câini flămânzi”? E totuşi o renaştere a luminii „ce ne deşteaptă şi ne înalță”, e o lipsită de mefientă apropiere de propriul sine prin înstrăinarea de „captivitatea prezentului”, e, totuşi, o sisifică reluare de întrebări cu speranța unei lumini, e, totuşi, lumina zilei ce se naşte şi veghează chipul iubitei, e, totuşi, senzația securizantă că poetul, împresurat de ritmul ascuns al luminilor şi de muzica nesfârşită a sferelor, este „o petală în tremur/ pe brațul trandafirului”, e, totuşi, o firavă nădejde că în lupta dintre frumusețe şi înțelepciune în care învinge moartea, apare şi „o simplitate cumplită a descoperirilor” şi „necuprinsa tăcere a înțelepciunii”.
Toate se adună, până la urmă, în pacea unei unități a trandafirului lumii: „tu, sublimă promisiune a zeilor, trandafir al lumii,/ aduni dincolo de patimile vieții de aici/ tot ce-i spirit şi esență tare/ în ființa neamurilor,/ luminile înalte ale vieții/ celor care prin faptele lor/ sunt fără de moarte,/ roua cerească a mântuirii,/ iubirea de dincolo de patimi,/ înțelepciunea sacră a începutului şi sfârşitului” (Elegia a şasea).
Locul privilegiat e spațiul unde „taina cea mare/ e-n lipsa însemnelor tainei”, unde „privirea orbeşte de prea mult văz, de simplitatea divină de-a fi mereu în afară”, unde „rătăcit în lumină” poetul se întoarce şi „spre-nserarea din lucruri/ însingurat şi mai liber ca totdeauna”. Revelările se ocultează, lovindu-se mereu de factități: „vreau să cuprind/ piatra care mă împiedică să trec,/ o ating – e mormântul tatălui meu;// însetat, vreau să sorb/ roua pajiştilor,/ o ating –/ sunt lacrimile mamei;// duc la buze/ bobul de grâu/ şi sărut/ chipul Mântuitorului;// ascult vânturile, ascult ploile/ şi simt cum cade noaptea peste orizont/ ca un nou înțeles al liniştii –// orbirea e o lumină/ avidă de static” (Elegia a şasea).
Reunite într-o singură viziune, aceste peisaje sufleteşti ale revelării/ ocultării propriului sine, ne aduce efigia unui poet prins, ca în tablourile fratelui său Iurie Matei, între un concret foarte real şi un nonconcret ireal, mustind de semnificații alegorice şi parabolice, avântat în spiritul ascensionalității solare dacice, dar şi oprit, ca şi căderile cetății eterne a Romei, în istorie – de la mărire la cădere, copil rimbaldian al firii înspăimântat de propria fragilitate de trestie gânditoare, cenzurat de tăcerea înțelepciunii, dar şi cuprins de o mânie etică la vederea figuranților din teatrul absurd (şi politizat, caragializat) al lumii (basarabene), Valeriu Matei este un poet al singurătății sfâşietoare din care se arată neantizatoarea neființă, dar şi poetul acestui neam (în sensul lui Goga şi Vieru) făcând şi o Descriptio Patriae, plină de pathos patriotic/ sentimental şi de legământ filial efuziv („Ca o rodie tăiată în două/ de spadele întunericului,/ ca o lacrimă în cădere,/ ca un strigăt ce ținteşte moartea -/ Patria mea tu eşti”); este un poet care se transferă uşor (conform semnificației arhetipale a lupului) din tărâmul profan în cel sacru, dominat de Idee şi Credință; este un poet care se poate încredința discursului meditativ epic, cu tirade retorice baroce, arborescente, dar şi concentrării miniatural-aforistice: „steaua nopții cea singură,/ tăcerea cea singură,/ întunericul fără de soartă/ mă pândesc dintr-un ochi/ fără culoare,/ fără lumină,/ fără de trup;// ca un zid al neființei - întunericul,/ fără sfârşit - tăcerea,/ rece steaua;// inima se zbate/ ca un clopot fără de limbă” (Crochiu).
Printr-un asemenea discurs mitopo(i)etic se reflectă luminile, umbrele şi penumbrele ființei, Valeriu Matei se înscrie în contextul modernității, ajutat şi de un limbaj care „necesar şi dirijat în mod necesar, instituie pentru scriitor o condiție sfâşiată” (Roland Barthes). Singurătatea produce şi o solitudine alienantă a limbajului care nu se cunoaşte pe sine, căzând în neființa neînțelesului, în spațiul dintre „neantul negru din capul meu” şi „limpezimea mărilor”, spațiu al „cuvintelor topite prin nerostire”, spațiu în care „în orbitoarea explozie a luminii/ întunericul germinează/ ca o sămânță sub crusta înghețului”: „neputincioasa-mi limbă/ naturii moarte-aş da-o/ precum Scaevola şi-a dat/ mâna focului// să ardă/ în revărsarea lavei,/ să înghețe/ pe aisbergul prezentului/ şi să învețe a numi/ dând viață” (Tristul cântec al formelor).
Valeriu Matei cel care scria prin 1984-1985, la Noul Ierusalim, nu departe de Moscova, unde era de fapt exilat, Decriptio Patriae cu evocarea şi invocarea unor locuri şi personalități din istoria românilor: Sarmizegetusa, Posada, Podul Înalt, Călugăreni, Câmpia Turzei, Albei-Iulia, a lui Deceneu, Porumbescu şi Eminescu, a “sfâşierii din 1940”, s-a impus, în context mitopo(i)etic românesc, ca un poet ce cultivă modul intelectual al Lirei în sens barbian şi nichitastănescian.
Cei doi patterni declarați ai săi îl vor îndruma – părinteşte – pe făgaşele, intersectate chiasmatic, ale vechimii mitologice (dacice) şi (post)modernității metalingvistice, în care cuvintele se îngână cu necuvintele, iar memoria (inter)culturală îmbie la inserturi referențiale, adică la intertextualitate. Cel cu care s-a intertextualizat, într-o întreagă carte, este Ion Barbu, poetul care s-a închinat, după propria mărturisire, versului care aduce “o lume purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru”.
Inteligența, remarcată de mai mulți critici, nu s-a rezumat la “complexele de cultură”, ci şi la un mod artistic nativ, moştenit, evident, de la mama sa, Sevastița, mare povestitoare, care asigură fluența, plăcerea barthesiană a textului şi, totodată, disciplina şi exactitatea lui carteziană. (Iată că din dedesubturile structurale se ivesc alți doi patterni, apropiați şi paronimic: Barthes şi Descartes.)
S-au depus eforturi deosebite de clasificare tipologică şi fenomenologică: cărei orientări se afiliază Matei: tradiționalismului, neomodernismului, postmodernismului (optzecist), transmodernismului?
S-ar putea să fie o încorporare programatică eteroclită?
Bineînțeles că da, cu precizarea – care se cere imperios – că totul se adună la el într-o sinteză originală şi originară, într-o mitologie a personalității sale, despre care vorbeşte acelaşi Roland Barthes, care ascultă doar de lăuntrul constituțional al poetului de tânăr aed, precum se credea tot la 1984: “Tânăr aed – nu vreau s-ascult preziceri / că dragostea-mi voi pierde în curând / şi din Infern re-ntors, rănit şi-nfrânt, / voi fi eu însumi pradă sfâşierii. // Nu vreau s-ascult preziceri. Înfloresc / cireşii şi-nverzeşte iasomia / şi-n țara-mi sfâşiată urmăresc / singura pradă sacră – poezia”.
“Singura pradă sacră” – poezia – vine să consfințească un mod ontologic aparte, propriu căutătorului de esențe barbiene, rostite ingenuu sub semnul prăzii capturate cu sus-numita inteligență.
?intele acestei vânători intelectuale se schimbă mereu şi iată-l pe poet, la ora aceasta a deplinei maturități estetice, pornit să proiecteze, într-o nouă mitologie a sa, geneza lumii (Ziliada). Îmbrățişează, astfel, paradigma neoromantică a actului poetic sinonimizat cu actul auroral al genezei.
Ce face acum poetul? Valorizând câteva substraturi structurale-biblice, ezoterice, personale – , el îşi concepe poemul “naşterii” ca pe “o şansă de perpetuare a morții”, ca pe o cădere cioraniană în istorie a “începutului începuturilor”. El urmăreşte, visceral, instaurarea “jocului rațiunii neprihănite”, a fricii, a luminii şi umbrei, a înseşi naşterii şi morții ca spectacol ființial, a somnului, a iluziilor, a “comediei calvarului”, a cunoaşterii şi necunoaşterii, a “vârcolacilor îndoielii”.
Totul încape într-o “bizară alcătuire a ființei” cu un “ritm al întemeierii şi-al stingerii” cu alternanțe dialectice ale “marginii” şi “noului miez”, ale rănilor vechi şi rănilor noi, ale îngrijorării, tristeții cu bucuria cunoaşterii hărăzite doar zeilor.
Ziliada e panorama existențializată a lumii, e însăşi scrierea de poem care cuprinde geneza şi partenogeneza evoluției: “risipiți în lume ca nişte izvoare/ din care beau sufletele însetate,/ poeții adevărurilor tale/ sunt noul liant între ziua de astăzi/ şi viitor; în rostirea lor/ semințele cuvintelor au aripi şi cuprind/ uscatul şi apele, înaltul şi adâncul, rodesc şi duc la împlinire/ fructul dezlegării înțelesurilor” (Ziua a douăsprezecea).
Luând în considerație modul în care şi-a structurat volumul de sinteză însuşi poetul, descoperim o unitate holistică în ciuda schimbărilor de formulă şi registru, poezia sa trădându-şi modernitatea, transmodernitatea mai degrabă decât postmodernitatea (spune Theodor Codreanu) şi printr-o deschidere interculturală şi – bineînțeles – intertextuală spre Marele Text al poeziei româneşti şi universale, spre altitudinile rarefiate, barbiene ale Ideii, dar şi spre zonele de jos ale limitelor existențiale, scriind şi poezie ocazională în care confruntă politicul cu eticul, dată fiind şi angajarea sa în lupta pentru idealurile naționale, adevăr şi limba română (în calitate de arhitect al Renaşterii basarabene, de fondator al Frontului Popular, de deputat şi vicepreşedinte al Parlamentului R.Moldova).
Omul Cetății completează organic, conform statutului obişnuit în spațiul basarabean, Poetul.
MIHAI CIMPOI