Cronica literară
Grațiela Benga
CU MANDALA PE REVER
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2010
„Jurnalul este al meu; mai exact, era al meu. Acest «era» nu exprimă o melancolie, ci o constatare. Cândva a fost al meu, era scris de mine, şi poate mă oglindea – atât cât pot oglindi mărturisirile unui om tânăr sufletul acelui om tânăr. Au trecut de atunci câțiva ani – nu prea mulți – şi jurnalul a încetat de a mai fi al meu. ş...ț Publicam hârtiile unui mort, despre fapte şi oameni care acum nu mai sunt – adică sunt prea departe.”, scria Mircea Eliade în 1935, în prezentarea romanului său indirect, Şantier. Şaptezeci şi cinci de ani după publicarea fragmentelor din jurnalul anilor petrecuți de Eliade în India (1929-1931), citim : „India mea este personalitatea lui Mircea Eliade. Sau opera lui, aşa cum reuşeşte să o descopere un critic (istoric literar), încă tânăr în 1968, tocat de interdicții în 1980. Cum reuşeşte, incognito, să se apropie de revistele şi cărțile încă interzise în anii ’70, în anii ’80 ai secolului trecut şi să facă, şi el, proba labirintului. În 1984, manuscrisul cărții, atât cât se adunase, a fost predat editurii Cartea Românească.”
Fapte şi oameni care nu mai sunt sau, pur şi simplu, sunt departe întâlnim şi în Şantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade (Cartea Românească, 2010). Noul volum al lui Cornel Ungureanu (sau vechiul – dacă ținem cont că o primă formă a lui a fost scoasă de cenzori din programul editorial în anii ’80) instituie, de la bun început, un dialog cu opera lui Eliade, dar şi cu cărțile precedente ale criticului timişorean, mai ales cu cele subintitulate „jurnale” – de la A muri în Tibet, până la cele trei volume Despre regi, saltimbanci şi maimuțe. Un dialog, aşadar, nu o continuare a paginilor eliadeşti sau vreun turnir livresc, provocator, cu şantierul interbelic.
La fel ca în volumul publicat de Mircea Eliade în 1935, pagini de jurnal constituie şi rădăcinile din care porneşte Şantier 2. Însă notațiile diaristice ale lui Cornel Ungureanu au fost întotdeauna mai mult decât literatură confesivă. Dificil de clasificat, alcătuire compozită de proză confesivă şi istorie literară, de eseu critic, poveste personală şi istorie colectivă, şantier 2 evocă în primul rând o tulburătoare experiență intelectuală – cum se descoperă un scriitor, cum se înțelege o operă, cum se recuperează cărți, biblioteci, documente aflate ani în şir sub interdicție. Aşa cum pentru Mircea Eliade India nu contura o realitate strict geografică, nici pentru Cornel Ungureanu şantierul nu desemnează un perimetru închis, ci mai degrabă un spațiu magic în care se pot produce miracole, se poate trăi fericit. E un loc în care se produc mirabile întâlniri - cu lumea cărților, cu opera lui Mircea Eliade, cu opera proprie (care palpează migălos relieful şi îşi alege traseele). Dar şi o întâlnire cu sine însuşi. Căci, pe lângă absorbția unei fundamentale experiențe a apropierii, şantier 2 protejează şi o migăloasă construcție în lumea ideilor. Sau creşterea, devenirea în lumea scrisului, prin scris.
Şantierul păstrează forfota locului pe care (încă) se construieşte. Găzduieşte materialele şi instrumentarul necesar (însemnări memorialistice şi notații diaristice care acoperă mai mult de patruzeci de ani), prilejuieşte sondarea terenului, reconstituind epoci şi biografii, fără a ignora vreo clipă impulsul creativității, izbucnirea ideii şi, mai ales, existența unei alternative imaginare. Construcția reală este continuu dublată de o construcție posibilă. De ceea ce ar fi putut fi. Pe Şantier 2 temperatura stă fixată la cote înalte iar şuvoiul neîntrerupt al gândurilor pare că s-ar risipi pe un teren epic greu de acoperit tocmai din pricina amețitoarei lui deschideri, absenței cvasi-totale a granițelor. Or, semnele devenirii intelectuale primesc consistență şi prin organizarea hibridă a şantierului sau prin fluxul generos (risipitor?) al ideii, validând simultan două structuri cu care cititorul modern mai păstrează punți de legătură : călătoria şi spectacolul. E una dintre provocările acestui Şantier - propunerea unui dialog complex şi grav, de o seducătoare fertilitate ideatică, pe osatura uşoară a călătoriei şi spectacolului. O astfel de punere în scenă stimulează, cere intrarea în joc, impune acceptarea rolului. Şi, implicit, posibilitatea ca ideea să fie dusă mai departe, cultivată de imaginarul cititorului şi metamorfozată până la rod.
Călătoria spre întâlnirile miraculoase nu ocoleşte spațiul originar, Zăgujenii copilăriei sau alte locuri bănățene, Caransebeş, Oravița, Berzovia, Ciclova Montană. În Castelul contelui Iuhoş şi în Pavilionul fericiților se nasc legende spectaculoase şi prind contur personaje emblematice pentru vârsta mirabilelor întâlniri. Sau pentru istoria unei lumi care trece, mai târziu, prin drama epurării bibliotecilor şi prin trauma colectivizării. Epopeea lăzilor cu cărți din biblioteca familiei Iuhoş vorbeşte în numele acestui timp nefast al distrugerii şi al supraviețuirii câtorva germeni, sub camuflaj. Aceluiaşi timp îi aparține, de altfel, şi dispariția bibliotecii notarului Corneliu Ungureanu, tatăl autorului. Printre cărțile salvate, India lui Mircea Eliade – un corpuscul al creşterii prelungi, fascinată de ideal.
Nu neapărat în Shambala, ci şi sub camuflajul derizoriului se descoperă respirația autentică a sacrului, care animă întâmplări mărunte şi personaje neobişnuite sau aparent banale - conți, scriitori, oameni de teatru şi săteni. Trupurile perfect conservate din pivnița capelei de la Castel, contele Iuhoş, doamna Iustina sau țiganii satului, Pătruț, Ion Cârpaci şi înțeleptul Lazăr Dragomir, care „vorbea româneşte, sârbeşte, ungureşte, nemțeşte şi vreo trei dialecte ale romilor din Ardeal, Banat şi de dincolo de Bug”, visând să ajungă în India originilor, constituie o parte din încheieturile unui lumi care nu este obligatoriu vizibilă, însă care lasă, în praful istoriei, urme adânci. În funcție de raportul interior-exterior, despre care stă mărturie cea mai adâncă memorie a omului, se produce căderea, care fisurează şi descompune ființa (ca în cazul lui Ion Cârpaci), sau urcuşul unor trepte lăuntrice - imagine a permanenței procesului intelectual (creator), pecetluit de experiențele esențiale ale unui om tânăr. Eliade şi autorul Şantierului 2, Sándor K¦rösi Csoma, Giovanni şi Ernesto Szucs sunt, cu toții, oameni tineri. Vârsta lor reală se exprimă altfel decât biologic, căci ilustrează cu precădere dezvoltările şi articulațiile unui anumit tip de raportare la cultură. Arhiva contelui Iuhoş (ce ar fi conținut un schimb epistolar cu Eliade, Guénon şi Coomaraswamy), cercetările indianistului Sándor K¦rösi Csoma, care dorea cu orice preț sa ajungă în Lhassa (centrul lumii), înscrisurile lui K¦rösi Csoma, sulurile tibetane şi mumia aduse de Giovanni Szucs din călătoria la Darjeeling ori aventurile nepotului său, Ernesto, sunt proiecțiile unei gândiri care se exprimă, în egală măsură, biografic şi cultural.
Pe firul acestei gândiri şi al unui şir de întâlniri sau experiențe fundamentale, segmentele de jurnal, montate acronologic, potențează senzația de teatru al vieții, se deplasează ca un intertext şi glisează abia perceptibil spre ficțiune. Şantier 2 aglutinează spații şi epoci, le suprapune şi le împleteşte într-o nouă geometrie a lumii. Imprevizibilitatea eficace a acesteia redefineşte relațiile dintre provincie şi centru, local şi (central-)european, aşa cum repune în discuție şi trecerea de la entuziasmul vârstei interbelice spre anatemele proletare ori derivele postdecembriste. Din generația anilor dintre razboaie vin Geo Bogza, Anişoara Odeanu, Mihai si Mariana Şora, Axente Sever Popovici, Victor Eftimiu, Sorana Țopa – întâlniți, recontextualizați şi repuşi în lumină de Cornel Ungureanu. Iar discuția din jurul unei reviste din anii ’30, Memra, adaugă Şantierului un cadru ezoteric ce permite, printre altele, relevarea influenței avute de Eliade asupra lui Marcel Avramescu, „acel el hombre segreto al unei generații care face din secret parte a spectacolului ei. Mereu în preajma celor iluştri, Marcel Avramescu – aşa semna în deceniile al patrulea şi al cincilea – vrea să-şi păstreze independența față de ei. ş...ț Într-un fel, biografia lui Marc-Mihail Avramescu nu-i altceva decât istoria unei dispariții.” (p.252-253)
Însă printre fericitele întâlniri se numără şi altele, indirecte, intermediate de înscrisuri. Eugen Ionescu, Mihail Sebastian, contrariantul Doctor Ygrec care scria despre Eliade în revista Medicul nostru şi Arthur Dan (psihiatru, inițiatorul unui program cultural iritant pentru autorități, la spitalul de la Săvârşin – autentic spațiu insular în anii ’50) prilejuiesc considerații care probează vocația de explorator a lui Cornel Ungureanu, la care se adaugă intuiții greu de ignorat. Paginile de eseu critic despre Domnişoara Christina, Întoarcerea din rai şi Huliganii, dar şi descoperirea unor articole despre India publicate de Mircea Eliade, sub pseudonim, în presa de stânga, actualizează un potențial al exemplarității lipsite de ostentație.
Exemplară ar putea fi şi figura Tatălui, recuperată în multe dintre rândurile acestei cărți în care balansul între realitate şi ficțiune nu pune în umbră nici o anume ispită testamentară, trezită de istoria literară.
În Şantier (aşa cum îl vede Mircea Eliade, aşa cum îl imaginează Cornel Ungureanu), totul ar putea începe din bibliotecă. Acolo ar fi posibil să se camufleze principiul generator, acolo ar putea fi (şi) ultimul refugiu. Cartea, biblioteca, actul cultural funcționează ca un ax central, în jurul căruia se ordonează un întreg univers, în schema lui esențială, cu procesul său de emanare şi de resorbție. Cu alte cuvinte, ar prinde formă o mandală. Numai dintr-un accident cartea lui Cornel Ungureanu nu înglobează, explicit, o mandală. Însă, atâta vreme cât se concentrează asupra geometriei culturii şi construcției creatoare, autorul Şantierului 2 poartă mandala pe rever, ca semn al încrederii în unitatea conştiinței şi într-un principiu ideal al lucrurilor – lucruri care sunt sau ar fi putut, oricând, să fie.
Fapte şi oameni care nu mai sunt sau, pur şi simplu, sunt departe întâlnim şi în Şantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade (Cartea Românească, 2010). Noul volum al lui Cornel Ungureanu (sau vechiul – dacă ținem cont că o primă formă a lui a fost scoasă de cenzori din programul editorial în anii ’80) instituie, de la bun început, un dialog cu opera lui Eliade, dar şi cu cărțile precedente ale criticului timişorean, mai ales cu cele subintitulate „jurnale” – de la A muri în Tibet, până la cele trei volume Despre regi, saltimbanci şi maimuțe. Un dialog, aşadar, nu o continuare a paginilor eliadeşti sau vreun turnir livresc, provocator, cu şantierul interbelic.
La fel ca în volumul publicat de Mircea Eliade în 1935, pagini de jurnal constituie şi rădăcinile din care porneşte Şantier 2. Însă notațiile diaristice ale lui Cornel Ungureanu au fost întotdeauna mai mult decât literatură confesivă. Dificil de clasificat, alcătuire compozită de proză confesivă şi istorie literară, de eseu critic, poveste personală şi istorie colectivă, şantier 2 evocă în primul rând o tulburătoare experiență intelectuală – cum se descoperă un scriitor, cum se înțelege o operă, cum se recuperează cărți, biblioteci, documente aflate ani în şir sub interdicție. Aşa cum pentru Mircea Eliade India nu contura o realitate strict geografică, nici pentru Cornel Ungureanu şantierul nu desemnează un perimetru închis, ci mai degrabă un spațiu magic în care se pot produce miracole, se poate trăi fericit. E un loc în care se produc mirabile întâlniri - cu lumea cărților, cu opera lui Mircea Eliade, cu opera proprie (care palpează migălos relieful şi îşi alege traseele). Dar şi o întâlnire cu sine însuşi. Căci, pe lângă absorbția unei fundamentale experiențe a apropierii, şantier 2 protejează şi o migăloasă construcție în lumea ideilor. Sau creşterea, devenirea în lumea scrisului, prin scris.
Şantierul păstrează forfota locului pe care (încă) se construieşte. Găzduieşte materialele şi instrumentarul necesar (însemnări memorialistice şi notații diaristice care acoperă mai mult de patruzeci de ani), prilejuieşte sondarea terenului, reconstituind epoci şi biografii, fără a ignora vreo clipă impulsul creativității, izbucnirea ideii şi, mai ales, existența unei alternative imaginare. Construcția reală este continuu dublată de o construcție posibilă. De ceea ce ar fi putut fi. Pe Şantier 2 temperatura stă fixată la cote înalte iar şuvoiul neîntrerupt al gândurilor pare că s-ar risipi pe un teren epic greu de acoperit tocmai din pricina amețitoarei lui deschideri, absenței cvasi-totale a granițelor. Or, semnele devenirii intelectuale primesc consistență şi prin organizarea hibridă a şantierului sau prin fluxul generos (risipitor?) al ideii, validând simultan două structuri cu care cititorul modern mai păstrează punți de legătură : călătoria şi spectacolul. E una dintre provocările acestui Şantier - propunerea unui dialog complex şi grav, de o seducătoare fertilitate ideatică, pe osatura uşoară a călătoriei şi spectacolului. O astfel de punere în scenă stimulează, cere intrarea în joc, impune acceptarea rolului. Şi, implicit, posibilitatea ca ideea să fie dusă mai departe, cultivată de imaginarul cititorului şi metamorfozată până la rod.
Călătoria spre întâlnirile miraculoase nu ocoleşte spațiul originar, Zăgujenii copilăriei sau alte locuri bănățene, Caransebeş, Oravița, Berzovia, Ciclova Montană. În Castelul contelui Iuhoş şi în Pavilionul fericiților se nasc legende spectaculoase şi prind contur personaje emblematice pentru vârsta mirabilelor întâlniri. Sau pentru istoria unei lumi care trece, mai târziu, prin drama epurării bibliotecilor şi prin trauma colectivizării. Epopeea lăzilor cu cărți din biblioteca familiei Iuhoş vorbeşte în numele acestui timp nefast al distrugerii şi al supraviețuirii câtorva germeni, sub camuflaj. Aceluiaşi timp îi aparține, de altfel, şi dispariția bibliotecii notarului Corneliu Ungureanu, tatăl autorului. Printre cărțile salvate, India lui Mircea Eliade – un corpuscul al creşterii prelungi, fascinată de ideal.
Nu neapărat în Shambala, ci şi sub camuflajul derizoriului se descoperă respirația autentică a sacrului, care animă întâmplări mărunte şi personaje neobişnuite sau aparent banale - conți, scriitori, oameni de teatru şi săteni. Trupurile perfect conservate din pivnița capelei de la Castel, contele Iuhoş, doamna Iustina sau țiganii satului, Pătruț, Ion Cârpaci şi înțeleptul Lazăr Dragomir, care „vorbea româneşte, sârbeşte, ungureşte, nemțeşte şi vreo trei dialecte ale romilor din Ardeal, Banat şi de dincolo de Bug”, visând să ajungă în India originilor, constituie o parte din încheieturile unui lumi care nu este obligatoriu vizibilă, însă care lasă, în praful istoriei, urme adânci. În funcție de raportul interior-exterior, despre care stă mărturie cea mai adâncă memorie a omului, se produce căderea, care fisurează şi descompune ființa (ca în cazul lui Ion Cârpaci), sau urcuşul unor trepte lăuntrice - imagine a permanenței procesului intelectual (creator), pecetluit de experiențele esențiale ale unui om tânăr. Eliade şi autorul Şantierului 2, Sándor K¦rösi Csoma, Giovanni şi Ernesto Szucs sunt, cu toții, oameni tineri. Vârsta lor reală se exprimă altfel decât biologic, căci ilustrează cu precădere dezvoltările şi articulațiile unui anumit tip de raportare la cultură. Arhiva contelui Iuhoş (ce ar fi conținut un schimb epistolar cu Eliade, Guénon şi Coomaraswamy), cercetările indianistului Sándor K¦rösi Csoma, care dorea cu orice preț sa ajungă în Lhassa (centrul lumii), înscrisurile lui K¦rösi Csoma, sulurile tibetane şi mumia aduse de Giovanni Szucs din călătoria la Darjeeling ori aventurile nepotului său, Ernesto, sunt proiecțiile unei gândiri care se exprimă, în egală măsură, biografic şi cultural.
Pe firul acestei gândiri şi al unui şir de întâlniri sau experiențe fundamentale, segmentele de jurnal, montate acronologic, potențează senzația de teatru al vieții, se deplasează ca un intertext şi glisează abia perceptibil spre ficțiune. Şantier 2 aglutinează spații şi epoci, le suprapune şi le împleteşte într-o nouă geometrie a lumii. Imprevizibilitatea eficace a acesteia redefineşte relațiile dintre provincie şi centru, local şi (central-)european, aşa cum repune în discuție şi trecerea de la entuziasmul vârstei interbelice spre anatemele proletare ori derivele postdecembriste. Din generația anilor dintre razboaie vin Geo Bogza, Anişoara Odeanu, Mihai si Mariana Şora, Axente Sever Popovici, Victor Eftimiu, Sorana Țopa – întâlniți, recontextualizați şi repuşi în lumină de Cornel Ungureanu. Iar discuția din jurul unei reviste din anii ’30, Memra, adaugă Şantierului un cadru ezoteric ce permite, printre altele, relevarea influenței avute de Eliade asupra lui Marcel Avramescu, „acel el hombre segreto al unei generații care face din secret parte a spectacolului ei. Mereu în preajma celor iluştri, Marcel Avramescu – aşa semna în deceniile al patrulea şi al cincilea – vrea să-şi păstreze independența față de ei. ş...ț Într-un fel, biografia lui Marc-Mihail Avramescu nu-i altceva decât istoria unei dispariții.” (p.252-253)
Însă printre fericitele întâlniri se numără şi altele, indirecte, intermediate de înscrisuri. Eugen Ionescu, Mihail Sebastian, contrariantul Doctor Ygrec care scria despre Eliade în revista Medicul nostru şi Arthur Dan (psihiatru, inițiatorul unui program cultural iritant pentru autorități, la spitalul de la Săvârşin – autentic spațiu insular în anii ’50) prilejuiesc considerații care probează vocația de explorator a lui Cornel Ungureanu, la care se adaugă intuiții greu de ignorat. Paginile de eseu critic despre Domnişoara Christina, Întoarcerea din rai şi Huliganii, dar şi descoperirea unor articole despre India publicate de Mircea Eliade, sub pseudonim, în presa de stânga, actualizează un potențial al exemplarității lipsite de ostentație.
Exemplară ar putea fi şi figura Tatălui, recuperată în multe dintre rândurile acestei cărți în care balansul între realitate şi ficțiune nu pune în umbră nici o anume ispită testamentară, trezită de istoria literară.
În Şantier (aşa cum îl vede Mircea Eliade, aşa cum îl imaginează Cornel Ungureanu), totul ar putea începe din bibliotecă. Acolo ar fi posibil să se camufleze principiul generator, acolo ar putea fi (şi) ultimul refugiu. Cartea, biblioteca, actul cultural funcționează ca un ax central, în jurul căruia se ordonează un întreg univers, în schema lui esențială, cu procesul său de emanare şi de resorbție. Cu alte cuvinte, ar prinde formă o mandală. Numai dintr-un accident cartea lui Cornel Ungureanu nu înglobează, explicit, o mandală. Însă, atâta vreme cât se concentrează asupra geometriei culturii şi construcției creatoare, autorul Şantierului 2 poartă mandala pe rever, ca semn al încrederii în unitatea conştiinței şi într-un principiu ideal al lucrurilor – lucruri care sunt sau ar fi putut, oricând, să fie.