Cartea de religie
Paul Aretzu
FILOCALIA SFINTELOR NEVOINȚE ALE DESĂVÂRŞIRII
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2010
Suntem convinşi că Părintele Dumitru Stăniloae a avut nevoie de mare credință şi de mare perseverență, pentru a duce la bun sfârşit traducerea în limba română şi adnotarea Filocaliei sfintelor nevoințe ale desăvârşirii, redactată în 12 volume, în peste patruzeci de ani, între 1949 şi 1991. Cu atât mai mult cu cât a trebuit să suporte şi vicisitudinile unui regim samavolnic, suferind între 1958 şi 1963 supliciile detenției politice, cel care toată viața a susținut iubirea şi cunoaşterea, ca forme esențiale ale omenității. Jertfa sa reiese şi din mărinimia cu care, asemenea marilor formatori de limbă şi de cultură de la începuturi, s-a străduit să creeze un tezaur patristic neprețuit. Se adaugă astfel, cu responsabilitate şi devotament, şirului de călugări tălmăcitori care, prin truda lor, nu sunt departe de sfinți. A încercat o muncă de construcție şi de restaurare, pornind de la tradiție, într-un secol al experimentelor atroce, al demolărilor şi contestărilor de tot felul. Prin opera sa a oferit echilibrul, seninătatea şi plenitudinea modelului creştin, ca alternativă. Şi-a probat, după cum s-a spus, harul de părinte spiritual, preocupat nu numai de cele teologice, ci şi de cele duhovniceşti, de armonizare a omului cu Dumnezeu.
În 1946, când apare primul volum al Filocaliei, avea 43 de ani şi era rector al Academiei Teologice „Andreiane” din Sibiu, la care predase mai ales cursuri de Dogmatică, dar şi de Apologetică, Pastorală şi Limba greacă. Un an mai târziu, în 1947, era transferat la Bucureşti. Se impusese până în acel moment ca un remarcabil teolog, publicând cărți semnificative, Viața şi învățăturile Sf. Grigorie Palama (1938), Ortodoxie şi românism (1939), Iisus Hristos sau Restaurarea Omului (1943).
Filocalia este o antologie de texte aparținând Sfinților Părinți, cu caracter ascetic şi mistic, menite să contribuie la îmbunătățirea sufletească prin curățenie, lumină şi desăvârşire. În tradiția ortodoxă au fost alcătuite trei colecții filocalice, Filocalia lui Origene, conținând texte extrase din opera marelui teolog preniceean, alcătuită în 358-359, de Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie de Nazianz, Filocalia grecească, publicată în 1782, la Veneția, selectând texte ascetice şi mistice scrise între secolele IV şi XV, alcătuită de Sfântul Macarie (Notarus) al Corintului şi de Sfântul Nicodim Aghioritul şi, în fine, Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârşirii, realizată de Părintele Dumitru Stăniloae, publicată între 1946 şi 1991, adăugând textelor patristice din precedentul florilegiu alte câteva mii de pagini. În 1793, Paisie Velicikovski a dat o traducere în slavonă a Filocaliei greceşti, Dobrotoljubie, cu o circulație foarte mare în Răsăritul Creştin, urmată de traducerea în limba rusă, făcută între 1877 şi 1889 de Sfântul Teofan Zăvorâtul. Mişcării filocalice de la sfârşitul secolului al XIX-lea îi aparține şi celebra Sincerele povestiri ale unui pelerin rus (1870). În centrul filocaliilor stau învățătura şi practica isihastă, la care se ajunge prin Rugăciunea lui Iisus sau Rugăciunea Inimii.
În mediul monahal românesc, neadormirea sau trezvia, curăția minții pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu erau cunoscute încă din secolul al XIV-la. Capătă o formă organizată, în secolul al XVIII-lea când, după ce stă sub ascultarea starețului Vasile de la Poiana Mărului, Paisie Velicikovski petrece 17 ani la Muntele Athos, familiarizându-se cu isihasmul. Se întoarce în Moldova, trecând pe la mănăstirile Dragomirna, Secu şi Neamț, unde introduce rugăciunea lui Iisus şi autoritatea spirituală a starețului (geron, abba, bătrân). Impulsionează traducerile din Sfinții Părinți, mai înainte chiar de apariția Filocaliei de la Veneția. El însuşi dă Dobrotoljubie care cunoaşte o mare răspândire în tot spațiul răsăritean. Un urmaş vrednic al lui Paisie este mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi (1768-1846), mai apoi, Părintele Gherasim Safirin (1849-1922), retras la schitul Frăsinei, unde a fost preocupat de strângerea traducerilor din Sfinții Părinți într-o Filocalie românească. Multe manuscrise vechi au fost adunate şi la Schitul Prodromul, din Sfântul Munte, formând corpusul Filocalia de la Prodromul, pregătită pentru a fi tipărită în 1922, editată abia în 2001. Părintele Dumitru Stăniloae avea ştiință de o variantă a acesteia, aflată la Frăsinei. Academicianul Virgil Cândea susține (în prefața Filocaliei de la Prodromul, Editura Universalia, New York, 2001) că Filocalia de la Schitul Prodromul face legătura între şcoala paisiană de la Neamț şi marea traducere a Părintelui Stăniloae.
În prefața la a doua ediție a primelor patru volume ale Filocaliei (Editura Harisma, Bucureşti, 1992), Părintele afirmă: „Programul vieții descrisă în Filocalia este un program hristologic. Este trăirea în Hristos din puterea lui Hristos pe care îl au trăitorii în ei prin rugăciune tot mai deasă. Este calea spre cea mai înaltă noblețe omenească, este singura cale care promovează unirea oamenilor între ei în Hristos, opusă dezbinărilor care aduc atâta suferință omenească.” Filocalia are rolul îndrumării duhovniceşti, să ridice chipul lui Dumnezeu, plantat în noi, la nivelul asemănării. Pe lângă traducerile de mare exactitate filologică şi teologică, lucrarea conține note şi comentarii de mare competență, menite să uşureze înțelegerea corectă.
Primul volum din Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârşirii (Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008, traducere din greceşte, introducere şi note de Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române) conține texte din Sfântul Antonie cel Mare, Evagrie Ponticul, Sfântul Ioan Cassian, Nil Ascetul, Marcu Ascetul, Diodah al Foticeii şi Isaia Pustnicul.
Sfântul Antonie cel Mare (251-356), fondatorul monahismului, unul dintre cei mai mari asceți, se trăgea dintr-o familie de egipteni creştini. Locuind întâi într-un mormânt, s-a retras apoi, în viață de anahoret, în munții de pe malul drept al Nilului, iar la urmă în pustia din zona Mării Roşii, unde a început să cultive pentru propriile nevoi grâu şi verdețuri. Erminia picturii bizantine îl înfățişează într-o grădină, ținând în mâini o săpăligă sau trăgând de urechi vreun dobitoc venit să-i fure din agoniseală. Mărturii despre el se găsesc în biografia Sfântului Atanasie cel Mare, Vita Antonii, ori în Patericul egiptean, Apophtegmata Patrum. A dus o luptă neînduplecată cu ispitele şi mai ales cu demonii. A luat parte, prin autoritatea sa, la campania împotriva arienilor. S-a stins din viață la vârsta de 105 ani, fiind înmormântat de doi discipoli, într-un loc necunoscut. Sunt socotite autentice 7 din cele 20 de epistole care îi sunt atribuite. Apar însă în Filocalia lui Nicodim Aghioritul cele 170 de capete de Învățături despre viața morală a oamenilor şi despre buna purtare, a căror sursă este neidentificată. S-au remarcat însă puncte comune între capete şi epistole.
Învățăturile sunt o bijuterie de texte formatoare. Vorbind despre rațiunea sufletească a oamenilor, marele monah o identifică în discernământ, căci în cunoştința şi credința cea către Dumnezeu stau mântuirea şi desăvârşirea sufletului. El opune virtuțile primite de la Domnul amăgirilor lumii: „Cu cât cineva are viața mai măsurată, cu atât e mai fericit, că nu se grijeşte de multe: de slujitori, de lucrători, de pământuri şi de avuția dobitoacelor” (6). Numeşte apoi păcatele care prihănesc sufletele: „Dacă într-un suflet slab se află păcatele acestea: desfrânarea, mândria, lăcomia nesăturată, mânia, neastâmpărarea limbii, furia, uciderea, minciuna, plăcerea, lenea, întristarea, frica, boala, ura, învinuirea, neputința, rătăcirea, neştiința, înşelarea şi uitarea de Dumnezeu, sufletul acela se întinează şi se pierde” (8). Cum se şi cade într-o astfel de scriere, sfaturile au caracter general. Virtutea nu poate fi diferențiată în funcție de starea socială sau materială, fiind aceeaşi pentru toți oamenii. Ea este o calitate sufletească universală şi îl împodobeşte pe cel care o cultivă. Sfătuitorul sau duhovnicul este numit făcător de om. Adevărul întru Domnul este îndreptarul celor curați: „Nu se cade să numeşti liberi, întru adevăr vorbind, pe boierii care sunt răi şi desfrânați, căci aceştia sunt robi patimilor trupeşti. Liber şi fericit este numai sufletul fără prihană şi izbăvit de cele vremelnice” (18). Rațiunea sufletească trebuie să fie de bună-credință, din convingere. Iar calea cunoştinței lui Dumnezeu este bunătatea. Sfântul face deosebirea netă între trup şi suflet, între satisfacțiile vremelnice şi năzuința către veşnicie, între viața irosită şi cea cumpătată şi împlinită: „Adevărații oameni aşa să se sârguiască a viețui întru iubirea de Dumnezeu şi întru virtute, încât să strălucească viața lor virtuoasă printre ceilalți oameni precum străluceşte şi se vede bucățica de porfiră adausă ca o podoabă la o haină albă” (38). Călăuzirea duhovnicească este asemănată cu tratamentul medical. Trebuie făcută cu grijă, treptat, cu perseverență, fiindcă sufletul este vulnerabil şi labil. Valorile dumnezeieşti, pe care le avem în noi, trebuie recâştigate cu înțelegere şi temeinicie: „Păcatul este o patimă a materiei. De aceea e cu neputință să se nască trup fără păcat. Dar sufletul rațional, ştiind aceasta, se scutură de greutatea materiei, în care zace păcatul. ş…ț Aşa se încununează sufletul de la Dumnezeu, ca unul ce a biruit patimile păcatului şi ale materiei” (50).
Printre învățăturile duhovniceşti, pline de frumusețea şi forța date de adevăr, de morala limpede şi neîndoielnică, de gândirea insuflată, există, desigur, şi considerații de mistică şi teologie: „Când închizi uşile cămării tale şi eşti singur, cunoaşte că este cu tine îngerul rânduit de Dumnezeu fiecărui om. Elinii îl numesc demonul propriu. Acesta, fiind neadormit şi neputând fi înşelat, este pururea cu tine, toate văzându-le, fără să fie împiedicat de întuneric. Dar cu el este şi Dumnezeu, Cel ce Se află pretutindeni” (62). Suntem uimiți de gingăşia şi claritatea gândirii unui om pierdut/regăsit în pustie. Vorbind despre liberul arbitrul, ca formă totală a libertății pe care Domnul a dat-o omului: „Dacă vrei, eşti rob patimilor; şi iarăşi dacă vrei, eşti liber să nu te pleci patimilor, fiindcă Dumnezeu te-a făcut cu voie liberă” (67).
Uneori, lupta cu patimile este comparată cu întrecerile agonistice din arenă. Limpezimea şi justețea învățăturilor duhovniceşti ne determină să recunoaştem în ele rodul înțelepciunii, ca taină: „Mintea nu este suflet, ci dar de la Dumnezeu, care mântuieşte sufletul şi-l sfătuieşte la ceea ce-i plăcut lui Dumnezeu: să disprețuiască cele vremelnice, trupeşti şi stricăcioase şi să râvnească bunurile cele veşnice, nestricăcioase şi netrupeşti. Ea învață pe om să umble în trup, dar să înțeleagă prin minte cele cereşti, cele din jurul lui Dumnezeu şi toate îndeobşte. Mintea iubitoare de Dumnezeu este binefăcătoarea şi mântuitoarea sufletului omenesc.” (94). Iar mai departe, „Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea, şi în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înțeles şi preamărit face sufletul nemuritor, dându-i nestricăciunea şi fericirea veşnică.” (98). Se recunosc în gândirea Sfântului Antonie idei provenind din Origene (185-254), unul dintre cei mai importanți teologi ai vremii.
Prin concizia şi prin substanțialitatea lor, capetele sunt adevărate apoftegme, iar prin înşiruirea lor coerentă dau cursivitate unor idei de bază, unor sfaturi convingătoare cu privire la viețuirea cuvioasă, cu frică şi cu iubire de Dumnezeu, cu grijă pentru frumusețea şi corectitudinea sufletească, cu înțelegere a destinului eshatologic: „Bărbatul viclean iubeşte lăcomia şi nesocoteşte dreptatea. El nu ia seama la nestatornicia, la amăgirea şi la vremelnicia vieții acesteia, nici nu se gândeşte la moarte, că nu primeşte daruri şi că nu poate fi ocolită. Iar dacă e bătrân neruşinat şi fără minte, ca şi un putregai, nu mai foloseşte la nimic.” (103).
Sfântul Antonie vorbeşte despre moarte ca despre o a doua naştere. Neştiința, ignorarea lui Dumnezeu şi a voilor sale este un păcat. Cel curat cu sufletul capătă harul cunoaşterii: „Mintea vede toate, chiar şi cele din Ceruri. Şi nimic nu o întunecă, fără numai păcatul. Prin urmare, celui curat nimic nu-i este neînțeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputință de exprimat.” (106). Aşa cum Providența are grijă de buna funcționare a lumii, legile asigură funcționarea societății. Dumnezeu, creatorul lumii, este plin de bunătate, fiindcă pentru om numai Se schimbă Dumnezeu la față. Sfântul monah consideră trupul drept sursa celor mai multe păcate, de aceea recomandă neglijarea şi condamnarea slăbiciunilor lui, adică omorârea materialității.
Dumnezeu este impecabil şi infailibil. El se situează în afara gândirii şi patimilor omeneşti. Oamenii se raportează la El, şi nu invers: „Nu e îngăduit să socotim pe Dumnezeu bun sau rău, din lucruri omeneşti. El este numai bun şi numai folositor şi nu vatămă niciodată. În felul acesta El este totdeauna la fel. Iar noi rămânând buni, pentru asemănare ne unim cu Dumnezeu, şi făcându-ne răi, pentru neasemănare ne despărțim de Dumnezeu.” (150). Urmând asemănării Sale, numai omul evlavios Îl cunoaşte pe Dumnezeu. Înomenindu-se, el se îndumnezeieşte. Este vorba de o întoarcere la omul nemuritor, de restaurarea omului din Rai: „Mintea cea din sufletul curat şi iubitor de Dumnezeu, cu adevărat vede pe Dumnezeu cel nefăcut, neprivit şi negrăit, pe Cel singur curat celor curați cu inima.” (154). Iar purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de creaturile Sale se vădeşte în icoană, în Logos, adică în teofanie: „Aceea ce ține lumea este pronia lui Dumnezeu; şi nu se află loc lipsit de pronie. Iar pronia este cuvântul desăvârşit al lui Dumnezeu, care dă chip materiei ce vine în lume şi e ziditorul şi meşterul tuturor celor ce se fac. Nici materia nu poate fi pusă în rânduială fără puterea cuvântului care deosebeşte lucrurile. Iar cuvântul este chipul şi mintea, înțelepciunea şi pronia lui Dumnezeu.” (156). Comunicarea cu Dumnezeu se obține printr-o viață morală, lipsită de păcate: deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea. Sfântul are şi o reprezentare ierarhică a viețuitoarelor, unele nemuritoare – îngerii, altele cu minte, suflet şi duh – oamenii, altele cu duh şi suflet – dobitoacele, iar altele numai cu viață – ierburile. Răsplata pentru o viață virtuoasă este dată de mulțumirea sufletească şi, impicit, de regăsirea în Domnul.
Învățăturile Sfântului Antonie nu rămân închise în vremurile de demult, ci, ca nişte cuvinte vii, se adresează omului de azi şi dintotdeauna. Modelul său a fost, după cum mărturisea, Sfântul Ilie. Iubit de Dumnezeu, singur, retras în asprimea pustiei, a dat prin credința sa neclintită şi prin faptele vieții sale ascetice, imaginea omului cu adevărat îmbunătățit.
În 1946, când apare primul volum al Filocaliei, avea 43 de ani şi era rector al Academiei Teologice „Andreiane” din Sibiu, la care predase mai ales cursuri de Dogmatică, dar şi de Apologetică, Pastorală şi Limba greacă. Un an mai târziu, în 1947, era transferat la Bucureşti. Se impusese până în acel moment ca un remarcabil teolog, publicând cărți semnificative, Viața şi învățăturile Sf. Grigorie Palama (1938), Ortodoxie şi românism (1939), Iisus Hristos sau Restaurarea Omului (1943).
Filocalia este o antologie de texte aparținând Sfinților Părinți, cu caracter ascetic şi mistic, menite să contribuie la îmbunătățirea sufletească prin curățenie, lumină şi desăvârşire. În tradiția ortodoxă au fost alcătuite trei colecții filocalice, Filocalia lui Origene, conținând texte extrase din opera marelui teolog preniceean, alcătuită în 358-359, de Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie de Nazianz, Filocalia grecească, publicată în 1782, la Veneția, selectând texte ascetice şi mistice scrise între secolele IV şi XV, alcătuită de Sfântul Macarie (Notarus) al Corintului şi de Sfântul Nicodim Aghioritul şi, în fine, Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârşirii, realizată de Părintele Dumitru Stăniloae, publicată între 1946 şi 1991, adăugând textelor patristice din precedentul florilegiu alte câteva mii de pagini. În 1793, Paisie Velicikovski a dat o traducere în slavonă a Filocaliei greceşti, Dobrotoljubie, cu o circulație foarte mare în Răsăritul Creştin, urmată de traducerea în limba rusă, făcută între 1877 şi 1889 de Sfântul Teofan Zăvorâtul. Mişcării filocalice de la sfârşitul secolului al XIX-lea îi aparține şi celebra Sincerele povestiri ale unui pelerin rus (1870). În centrul filocaliilor stau învățătura şi practica isihastă, la care se ajunge prin Rugăciunea lui Iisus sau Rugăciunea Inimii.
În mediul monahal românesc, neadormirea sau trezvia, curăția minții pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu erau cunoscute încă din secolul al XIV-la. Capătă o formă organizată, în secolul al XVIII-lea când, după ce stă sub ascultarea starețului Vasile de la Poiana Mărului, Paisie Velicikovski petrece 17 ani la Muntele Athos, familiarizându-se cu isihasmul. Se întoarce în Moldova, trecând pe la mănăstirile Dragomirna, Secu şi Neamț, unde introduce rugăciunea lui Iisus şi autoritatea spirituală a starețului (geron, abba, bătrân). Impulsionează traducerile din Sfinții Părinți, mai înainte chiar de apariția Filocaliei de la Veneția. El însuşi dă Dobrotoljubie care cunoaşte o mare răspândire în tot spațiul răsăritean. Un urmaş vrednic al lui Paisie este mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi (1768-1846), mai apoi, Părintele Gherasim Safirin (1849-1922), retras la schitul Frăsinei, unde a fost preocupat de strângerea traducerilor din Sfinții Părinți într-o Filocalie românească. Multe manuscrise vechi au fost adunate şi la Schitul Prodromul, din Sfântul Munte, formând corpusul Filocalia de la Prodromul, pregătită pentru a fi tipărită în 1922, editată abia în 2001. Părintele Dumitru Stăniloae avea ştiință de o variantă a acesteia, aflată la Frăsinei. Academicianul Virgil Cândea susține (în prefața Filocaliei de la Prodromul, Editura Universalia, New York, 2001) că Filocalia de la Schitul Prodromul face legătura între şcoala paisiană de la Neamț şi marea traducere a Părintelui Stăniloae.
În prefața la a doua ediție a primelor patru volume ale Filocaliei (Editura Harisma, Bucureşti, 1992), Părintele afirmă: „Programul vieții descrisă în Filocalia este un program hristologic. Este trăirea în Hristos din puterea lui Hristos pe care îl au trăitorii în ei prin rugăciune tot mai deasă. Este calea spre cea mai înaltă noblețe omenească, este singura cale care promovează unirea oamenilor între ei în Hristos, opusă dezbinărilor care aduc atâta suferință omenească.” Filocalia are rolul îndrumării duhovniceşti, să ridice chipul lui Dumnezeu, plantat în noi, la nivelul asemănării. Pe lângă traducerile de mare exactitate filologică şi teologică, lucrarea conține note şi comentarii de mare competență, menite să uşureze înțelegerea corectă.
Primul volum din Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârşirii (Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008, traducere din greceşte, introducere şi note de Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române) conține texte din Sfântul Antonie cel Mare, Evagrie Ponticul, Sfântul Ioan Cassian, Nil Ascetul, Marcu Ascetul, Diodah al Foticeii şi Isaia Pustnicul.
Sfântul Antonie cel Mare (251-356), fondatorul monahismului, unul dintre cei mai mari asceți, se trăgea dintr-o familie de egipteni creştini. Locuind întâi într-un mormânt, s-a retras apoi, în viață de anahoret, în munții de pe malul drept al Nilului, iar la urmă în pustia din zona Mării Roşii, unde a început să cultive pentru propriile nevoi grâu şi verdețuri. Erminia picturii bizantine îl înfățişează într-o grădină, ținând în mâini o săpăligă sau trăgând de urechi vreun dobitoc venit să-i fure din agoniseală. Mărturii despre el se găsesc în biografia Sfântului Atanasie cel Mare, Vita Antonii, ori în Patericul egiptean, Apophtegmata Patrum. A dus o luptă neînduplecată cu ispitele şi mai ales cu demonii. A luat parte, prin autoritatea sa, la campania împotriva arienilor. S-a stins din viață la vârsta de 105 ani, fiind înmormântat de doi discipoli, într-un loc necunoscut. Sunt socotite autentice 7 din cele 20 de epistole care îi sunt atribuite. Apar însă în Filocalia lui Nicodim Aghioritul cele 170 de capete de Învățături despre viața morală a oamenilor şi despre buna purtare, a căror sursă este neidentificată. S-au remarcat însă puncte comune între capete şi epistole.
Învățăturile sunt o bijuterie de texte formatoare. Vorbind despre rațiunea sufletească a oamenilor, marele monah o identifică în discernământ, căci în cunoştința şi credința cea către Dumnezeu stau mântuirea şi desăvârşirea sufletului. El opune virtuțile primite de la Domnul amăgirilor lumii: „Cu cât cineva are viața mai măsurată, cu atât e mai fericit, că nu se grijeşte de multe: de slujitori, de lucrători, de pământuri şi de avuția dobitoacelor” (6). Numeşte apoi păcatele care prihănesc sufletele: „Dacă într-un suflet slab se află păcatele acestea: desfrânarea, mândria, lăcomia nesăturată, mânia, neastâmpărarea limbii, furia, uciderea, minciuna, plăcerea, lenea, întristarea, frica, boala, ura, învinuirea, neputința, rătăcirea, neştiința, înşelarea şi uitarea de Dumnezeu, sufletul acela se întinează şi se pierde” (8). Cum se şi cade într-o astfel de scriere, sfaturile au caracter general. Virtutea nu poate fi diferențiată în funcție de starea socială sau materială, fiind aceeaşi pentru toți oamenii. Ea este o calitate sufletească universală şi îl împodobeşte pe cel care o cultivă. Sfătuitorul sau duhovnicul este numit făcător de om. Adevărul întru Domnul este îndreptarul celor curați: „Nu se cade să numeşti liberi, întru adevăr vorbind, pe boierii care sunt răi şi desfrânați, căci aceştia sunt robi patimilor trupeşti. Liber şi fericit este numai sufletul fără prihană şi izbăvit de cele vremelnice” (18). Rațiunea sufletească trebuie să fie de bună-credință, din convingere. Iar calea cunoştinței lui Dumnezeu este bunătatea. Sfântul face deosebirea netă între trup şi suflet, între satisfacțiile vremelnice şi năzuința către veşnicie, între viața irosită şi cea cumpătată şi împlinită: „Adevărații oameni aşa să se sârguiască a viețui întru iubirea de Dumnezeu şi întru virtute, încât să strălucească viața lor virtuoasă printre ceilalți oameni precum străluceşte şi se vede bucățica de porfiră adausă ca o podoabă la o haină albă” (38). Călăuzirea duhovnicească este asemănată cu tratamentul medical. Trebuie făcută cu grijă, treptat, cu perseverență, fiindcă sufletul este vulnerabil şi labil. Valorile dumnezeieşti, pe care le avem în noi, trebuie recâştigate cu înțelegere şi temeinicie: „Păcatul este o patimă a materiei. De aceea e cu neputință să se nască trup fără păcat. Dar sufletul rațional, ştiind aceasta, se scutură de greutatea materiei, în care zace păcatul. ş…ț Aşa se încununează sufletul de la Dumnezeu, ca unul ce a biruit patimile păcatului şi ale materiei” (50).
Printre învățăturile duhovniceşti, pline de frumusețea şi forța date de adevăr, de morala limpede şi neîndoielnică, de gândirea insuflată, există, desigur, şi considerații de mistică şi teologie: „Când închizi uşile cămării tale şi eşti singur, cunoaşte că este cu tine îngerul rânduit de Dumnezeu fiecărui om. Elinii îl numesc demonul propriu. Acesta, fiind neadormit şi neputând fi înşelat, este pururea cu tine, toate văzându-le, fără să fie împiedicat de întuneric. Dar cu el este şi Dumnezeu, Cel ce Se află pretutindeni” (62). Suntem uimiți de gingăşia şi claritatea gândirii unui om pierdut/regăsit în pustie. Vorbind despre liberul arbitrul, ca formă totală a libertății pe care Domnul a dat-o omului: „Dacă vrei, eşti rob patimilor; şi iarăşi dacă vrei, eşti liber să nu te pleci patimilor, fiindcă Dumnezeu te-a făcut cu voie liberă” (67).
Uneori, lupta cu patimile este comparată cu întrecerile agonistice din arenă. Limpezimea şi justețea învățăturilor duhovniceşti ne determină să recunoaştem în ele rodul înțelepciunii, ca taină: „Mintea nu este suflet, ci dar de la Dumnezeu, care mântuieşte sufletul şi-l sfătuieşte la ceea ce-i plăcut lui Dumnezeu: să disprețuiască cele vremelnice, trupeşti şi stricăcioase şi să râvnească bunurile cele veşnice, nestricăcioase şi netrupeşti. Ea învață pe om să umble în trup, dar să înțeleagă prin minte cele cereşti, cele din jurul lui Dumnezeu şi toate îndeobşte. Mintea iubitoare de Dumnezeu este binefăcătoarea şi mântuitoarea sufletului omenesc.” (94). Iar mai departe, „Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea, şi în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înțeles şi preamărit face sufletul nemuritor, dându-i nestricăciunea şi fericirea veşnică.” (98). Se recunosc în gândirea Sfântului Antonie idei provenind din Origene (185-254), unul dintre cei mai importanți teologi ai vremii.
Prin concizia şi prin substanțialitatea lor, capetele sunt adevărate apoftegme, iar prin înşiruirea lor coerentă dau cursivitate unor idei de bază, unor sfaturi convingătoare cu privire la viețuirea cuvioasă, cu frică şi cu iubire de Dumnezeu, cu grijă pentru frumusețea şi corectitudinea sufletească, cu înțelegere a destinului eshatologic: „Bărbatul viclean iubeşte lăcomia şi nesocoteşte dreptatea. El nu ia seama la nestatornicia, la amăgirea şi la vremelnicia vieții acesteia, nici nu se gândeşte la moarte, că nu primeşte daruri şi că nu poate fi ocolită. Iar dacă e bătrân neruşinat şi fără minte, ca şi un putregai, nu mai foloseşte la nimic.” (103).
Sfântul Antonie vorbeşte despre moarte ca despre o a doua naştere. Neştiința, ignorarea lui Dumnezeu şi a voilor sale este un păcat. Cel curat cu sufletul capătă harul cunoaşterii: „Mintea vede toate, chiar şi cele din Ceruri. Şi nimic nu o întunecă, fără numai păcatul. Prin urmare, celui curat nimic nu-i este neînțeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputință de exprimat.” (106). Aşa cum Providența are grijă de buna funcționare a lumii, legile asigură funcționarea societății. Dumnezeu, creatorul lumii, este plin de bunătate, fiindcă pentru om numai Se schimbă Dumnezeu la față. Sfântul monah consideră trupul drept sursa celor mai multe păcate, de aceea recomandă neglijarea şi condamnarea slăbiciunilor lui, adică omorârea materialității.
Dumnezeu este impecabil şi infailibil. El se situează în afara gândirii şi patimilor omeneşti. Oamenii se raportează la El, şi nu invers: „Nu e îngăduit să socotim pe Dumnezeu bun sau rău, din lucruri omeneşti. El este numai bun şi numai folositor şi nu vatămă niciodată. În felul acesta El este totdeauna la fel. Iar noi rămânând buni, pentru asemănare ne unim cu Dumnezeu, şi făcându-ne răi, pentru neasemănare ne despărțim de Dumnezeu.” (150). Urmând asemănării Sale, numai omul evlavios Îl cunoaşte pe Dumnezeu. Înomenindu-se, el se îndumnezeieşte. Este vorba de o întoarcere la omul nemuritor, de restaurarea omului din Rai: „Mintea cea din sufletul curat şi iubitor de Dumnezeu, cu adevărat vede pe Dumnezeu cel nefăcut, neprivit şi negrăit, pe Cel singur curat celor curați cu inima.” (154). Iar purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de creaturile Sale se vădeşte în icoană, în Logos, adică în teofanie: „Aceea ce ține lumea este pronia lui Dumnezeu; şi nu se află loc lipsit de pronie. Iar pronia este cuvântul desăvârşit al lui Dumnezeu, care dă chip materiei ce vine în lume şi e ziditorul şi meşterul tuturor celor ce se fac. Nici materia nu poate fi pusă în rânduială fără puterea cuvântului care deosebeşte lucrurile. Iar cuvântul este chipul şi mintea, înțelepciunea şi pronia lui Dumnezeu.” (156). Comunicarea cu Dumnezeu se obține printr-o viață morală, lipsită de păcate: deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea. Sfântul are şi o reprezentare ierarhică a viețuitoarelor, unele nemuritoare – îngerii, altele cu minte, suflet şi duh – oamenii, altele cu duh şi suflet – dobitoacele, iar altele numai cu viață – ierburile. Răsplata pentru o viață virtuoasă este dată de mulțumirea sufletească şi, impicit, de regăsirea în Domnul.
Învățăturile Sfântului Antonie nu rămân închise în vremurile de demult, ci, ca nişte cuvinte vii, se adresează omului de azi şi dintotdeauna. Modelul său a fost, după cum mărturisea, Sfântul Ilie. Iubit de Dumnezeu, singur, retras în asprimea pustiei, a dat prin credința sa neclintită şi prin faptele vieții sale ascetice, imaginea omului cu adevărat îmbunătățit.