FESTIVAL ŞI EXAMEN DE TEATRU LA MANGALIA

Ca de obicei, cel puțin în ultimii ani, la începutul lui septembrie, se desfăşoară la Mangalia, în sala Casei de cultură, Gala Tânărului Actor HOP. Hop ăsta e bine adăugat acolo, pentru că gala este pentru mulți un hop real pe care nu prea au cum să-l depăşească. Problema este cum învață şi cine îi învață, dar şi ce nivel de cultură au cei care învață, dar şi cei care îi învață. O altă problemă e aceea privitoare la textele pe care le abordează în scurtele lor spectacole, impuse ori liber alese. Căci, trebuie spus, există două probe, una de 15 minute, pe un text ales de concurent, şi una obligatorie, anul acesta de 5 minute, pe unul dintre cele două texte propuse de directorul galei, regizorul Cornel Todea, şi anume Un tenor scăpătat şi ‚Moftul’ în fața opiniei publice, ambele, ați ghicit, de Caragiale. Mi-e greu să mă gândesc încă o dată la ceea ce au reuşit să facă tinerii absolvenți ai mai multor facultăți de teatru din țară (cam multe în opinia mea, dacă mă întrebați) din cele două texte, de altfel puțin ofertante pentru un actor. Sigur că posibilități de a le reda conținutul ar fi existat, dar a funcționat foarte adesea ideea că textul e doar un punct de pornire, că actorul, în cazul nostru şi regizor, poate face ce vrea el cu textul, îl poate scurta, schimba, repovesti, dramatiza până la absurd, în speranța de a atrage atenția asupra sa. Mulți, prea mulți dintre concurenți au atras atenția asupra lor prin ridicolul de care s-au umplut în masacrarea acestor texte, de altfel modeste şi absolut marginale în creația lui Caragiale. Au fost 24 de concurenți în secțiunea individuală, absolvenți de UNATC, de la Cluj, de la Iaşi, de la Galați, Craiova, “Spiru Haret”, Tg. Mureş, Sibiu şi cinci spectacole de grup, cu alți nouăsprezece actori, de la Bucureşti, Iaşi, Cluj.
Cum în textul despre tenorul scăpătat trebuie pronunțate titluri de opere străine, carența culturală a ieşit la iveală de la primele paragrafe. Prima seară a tenorului care îşi pierde vocea, căci asta înseamnă în opinia marelui scriitor “scăpătat”, este una cu opera Hernani, titlu scris ca pe vremea aceea, Ernani; accentul a căzut greşit, pe a doua silabă, la prea mulți dintre interpreți, ceea ce demonstrează totala necunoaştere a ceea ce spuneau. De altfel, se pare că nu numai referitor la Hernani, tinerii actori erau prea adesea în afara a ceea ce încercau să ne comunice, ca-n cazul unei interprete foarte drăguțe care debita nişte fragmente din Nietzsche cu o drujbă şi un manechin masacrat în mână, sau al alteia care, sulemenită la maximum, ne spunea povestea “Moftului”, atât de simplă în realitate. Cum mulțimea textelor liber alese nu ne erau cunoscute, putem lesne bănui cât de departe de realitatea textului vor fi fost şi aici mulți dintre concurenți.
O supriză a fost, pentru subsemnatul cel puțin, scurta conferință a premiantei de anul trecut cu Premiul “Maria Filotti”, Valentina Zaharia, care, mărturisind că nu ştia, în momentul când a primit distincția, cine a fost cea care-i dădea numele, s-a suit pe scenă şi a vorbit, după o serioasă documentare, despre marea actriță de altădată. Probabil că şi Hernani ar necesita o asemenea conferință, numai că ea ar fi trebuit să aibă loc tot în deschiderea galei, ca să mai contracareze gafele interpreților. Unde mai pui că nu le-ar fi stricat să ştie ceva şi despre celebra “bataille d’Hernani”.
Dar aş fi nedrept dacă nu aş recunoaşte că au fost şi semnale ale unor actori de reală valoare, care s-ar putea afirma în continuare, cum a fost cazul lui Ioan-Mihai Cortea, absolvent al UNATC, premiat la categoria individual, cu Premiul “?tefan Iordeache”, sau al premiantei de la individual, Laura Bilic. Primul cu un Alexis Zorba echilibrat, de reținut, cea de a doua cu un text dificil, foarte bine condus, poate cu unele posibilități ratate. O anume ținută şi prezență culturală a avut Alexandra Adina Rădescu, mai ales în textul despre tenorul ratat, echilibrat şi decent, păstrând ceea ce a ales autorul să spună. La secțiunea grup, unde a fost remarcat de juriul format din Felix Alexa, Florin Fieroiu, Sorin Crişan, Virginia Mirea şi Marius Manole un spectacol de pantomimă, mişcare şi păpuşi, de la Iaşi, cea mai judicioasă interpretare mi s-a părut aceea a două tinere actrițe de la Bucureşti, Diana Cavallioti şi Andreea Vasile, prezențe scenice convingătoare, agreabile şi mai ales schimbând registrul cu o mare uşurință atunci când textul o cerea.
Premiat şi el, cu Premiul “Sică Alexandrescu”, Tudor Aaron Istodor s-a prezentat modest, cu un aer inexpresiv de Malec, nereuşind, în opinia mea, să treacă ceva de pe scenă în sală, act greu, de altfel, pentru mulți alții, dar care părea firesc pentru un actor cu un palmares atât de vast la vîrsta sa. Totuşi, juriul nu a rezistat şi l-a premiat, făcând, poate, o nedreptate altcuiva, mai puțin cunoscut. Dar aşa merge lumea noastră, numele cunoscute şi mai ales cele care provin dinspre cineva celebru, cum este mama tânărului actor, excelenta atriță Maia Morgenstern, trec înaintea celor în primă apariție, indiferent, prea adesea, de prestație.
În total au fost patru zile, de la 1 la 4 septembrie, inclusiv, de teatru cu surprize, dar surpinzător mi s-a părut altceva: anume că nici măcar un singur spectacol prezentat pe scenă nu a avut aerul acela de candoare şi pasiune dezlănțuită, de încredere în teatru şi în valorile sale, de curățenie în intenție şi plăcere de joc, pe care l-am întâlnit la multe spectacole de absolvire pe care le-am văzut cândva la UNATC. Când mai funcționa Casandra, scena de acolo era martora unor performanțe artistice unice, care nu se mai repetau nici măcar când acelaşi spectacol se relua, dar pe o altă scenă, profesionistă. Profesionismul ăsta omoară totul, mai ales când nu e vorba de mari artişti, ci doar de artişti medii, care au câte o sclipire în faza de abia ieşire din ou, cum e la Casandra, sau în vreo sală de la UNATC, unde s-au refugiat spectacolele după închiderea teatrului din Bucureştiul vechi.
Şi, dincolo de orice, de ce să nu observăm că sunt, totuşi, prea multe şcoli de teatru în România, atunci când ele pot acoperi teatrele din vreo zece dacă nu douăzeci de Românii, cifric fireşte. Absolvă anual nu ştiu câte zeci, unii spun sute de tineri, vreo facultate care-şi spune de teatru, dar posibilitățile lor de a apărea vreodată pe o scenă reală, în fața unor spectatori reali, adică nu a colegilor sau a altor profesionişti, sunt extrem de reduse. Şi atunci, poate că banii pe care îi încasează de la ei sau de la părinții lor universitățile particulare, promițându-le o iluzie, sunt bani aruncați... Dar câtă lume nu trăieşte astăzi din vânzarea de iluzii...
Una peste alta, a fost şi un festival de teatru şi un examen, la Mangalia, un oraş fără prea multe alte şanse de a vedea actori pe scenă. Cât despre spectatori, ăştia au fost ca şi actorii, unii pe dinafară, alții pe dinăuntru.