Eveniment
Ioan Buduca
BASARAB NICOLESCU. CONFERINȚĂ LA MNLR
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2010
Joi, 28 octombrie 2010, Basarab Nicolescu a conferențiat la MNLR, sub titlul „Ştiință, spiritualitate, societate”. Cărțile sale au fost traduse, toate, în româneşte. Coordonează la Editura Curtea Veche colecția „Ştiință şi religie”, unde a editat o serie de cărți importante. Ține un curs la Universitatea „Babeş-Bolyai”, din Cluj, şi are deja mulți doctoranzi hotărîți să dezvolte ideile sale.
Cei care l-au ascultat la MNLR fără să-i fi cunoscut opera din propriile sale cărți au avut de înfruntat o mare mirare. Ce este omul acesta? Un filozof? Un teolog? Un ştiințific?
Intuind această eroare de încadrare disciplinară, Basarab Nicolescu şi-a început conferința chiar cu această problemă: în secolul al XVII-lea existau în universități şapte discipline, azi există opt mii. Mai avem noi acces la unitatea cunoaşterii? Evident, nu. Orice expert ştie bine propria sa disciplină şi este ignorant în restul de 7999.
Cum ar fi, azi, posibil un nou acces la unitatea (pierdută) a cunoaşterii? Ce ar putea lega, azi, ştiințele tari, filosofia, teologia şi ştiințele social-umane? Întrebarea aceasta nu a fost însă cea cu care Basarab Nicolescu şi-a început drumul propriu în lumea cunoaşterii.
În deceniul şapte al secolului trecut, pe cînd trăia încă în România, a publi-cat un studiu despre cosmologia încifrată în poemele lui Ion Barbu. Drumul lui Basarab Nicolescu a continuat în Franța, unde a obținut un statut profesional prestigios încă din primii săi ani de exil: cercetător ştiințific la CNRS.
În 1982, era deja în posesia unei clavis universalis: intuiția existenței mai multor niveluri de realitate. Gîndul acesta (care a format apoi materia operei sale) venea din constrîngerile logice aduse pe lume de mecanica cuantică şi de revoluționara metafizică a românului Ştefan Lupaşcu, prietenul mai vîrstnic al lui Basarab Nicolescu, stabilit şi el la Paris (încă din 1920).
Ce fel de constrîngeri? Lupaşcu (sau Lupasco) reuşise să construiască o nouă filosofie a logicului plecînd tocmai de la descoperirile mecanicii cuantice. Este nevoie, spune Lupaşcu, să înțelegem din nou ce este logicul. Este nevoie, mai exact, să acceptăm că terțul exclus din logica aristotelică nu va permite înțelegerea profundă, filosofică, a descoperirilor cuanticii. Dacă nu vom accepta că rațiunea (şi realitatea) cere şi o gîndire în care terțul nu este exclus, ci inclus, nu vom înțelege ce aduce nou în cunoaştere mecanica cuantică.
Basarab Nicolescu era mîhnit că formidabila metafizică lupasciană nu se bucura încă de recunoaşterea comunității academice, dar intuia că au şi academicii dreptatea lor: părea că terțul inclus accepta contradicția ca fiind mai adînc-importantă decît non-contradicția, dar fără non-contradicție gîndirea s-ar fi autodistrus printr-un scurt proces de renunțare la rațiune.
Cu această mîhnire acumulată în suflet, în 1982, Basarab Nicolescu era preocupat de o întrebare din domeniul său de cercetare (fizica): de ce apar atît de multe dificultăți în încercarea de a unifica ecuațiile relativității ge-nerale şi ecuațiile mecanicii cuantice? După un stagiu de cercetare în Anglia, într-unul dintre laboratoarele de mare prestigiu ale fizicii, confruntîndu-şi gîndurile cu marii cuantişti ai vremii, Evrika: dacă am presupune că există mai multe niveluri de realitate, atunci metafizica lui Lupaşcu ar deveni non-contradictorie şi s-ar impune ca fiind explicația cea mai adîncă a tuturor aşa-ziselor paradoxuri care apăreau din studiul cuanticii.
Acum, în 2010, Basarab Nicolescu se află în posesia unei metodologii revoluționare care leagă într-o coerență epistemologică elegantă şi simplă toate nivelurile de realitate ce ar putea fi imaginate (nu doar cele realmente cercetate deja). În 1984 deja, obținea Premiul Academiei Franceze pentru prima sa carte publicată în Occident: Nous, la particule et le monde – un volum cu adevărat epocal, care nu numai că făcea o popularizare de înalt nivel a noutăților epistemologice aduse pe lume de studiul cuanticii, dar aducea ea însăşi pe lume revoluționara idee a nivelurilor multiple de realitate.
Revoluționară, de ce? Pentru că – aşa cum îi stă bine, logic bine, unei idei revoluționare – nu trimitea spre Utopie, ci spre Tradiție. Încă din secolul al XVII-lea se impunea tot mai puternic, în cele din urmă castrator, ideea că nu există decît un singur nivel de realitate, acela pe care îl cercetează fizica. Tradiția (toate tradițiile) a (au) stat pe presupoziția existenței unei multitudini de niveluri de realitate, dar cercetarea lor tradițională n-a fost niciodată ştiințifică, ci mistică şi simbolică.
Revoluția autentică (conservatoare, aşadar) pe care a pus-o în lumina istoriei cuantica aceasta a fost: după ce ne-am scufundat în ideile secolului al XVII-lea ca într-un nou somn dogmatic (unul extrem de glorios), emergența cuanticii ne-a obligat să ne trezim şi să reacceptăm ca fiind întru totul logică ideea existenței mai multor niveluri de realitate. Întru totul logică, iar nu întru totul mistică.
Meritul lui Basarab Nicolescu în accelerarea acestui proces de trezire nu poate fi exagerat, într-atît este de plin de măreție. După ce noua revelație a venit pe lume (prin meritele acestui român ploieştean şi o optime grec), lumea ştiințificului stă din nou față în față cu Tradiția (fără tendințe castratoare nici dintr-o parte, nici din cealaltă).
Actuala preocupare a lui Basarab Nicolescu pentru găsirea unui terț inclus între spiritualitate şi ştiință, între spiritualitate şi societate, merită toată atenția noastră.
Ca un omagiu întru recunoaşterea importanței acestui terț inclus, logic inclus, între spiritualitate şi societate, am să rezum, aici, cîteva uitate aspecte ale vieții cotidiene din India brahmanică, acolo unde terțul inclus între spiritual şi social a fost pentru întîia oară ritualizat ca modus vivendi. Nu într-atît de uitate încît să nu existe o carte absolut remarcabilă pe tema aceasta: Madeleine Biardeau, Hinduismul. Antropologia unei civilizații, în româneşte la Symposion, 1996, apărută mai întîi la Flammarion, 1981.
Ceea ce lipseşte totuşi acestei cărți este chiar tema nivelurilor de realitate. Antropologul francez constată, cu acuratețe, că viața cotidiană în India brahmanică este reglată de armonizările rituale între patru principii de organizare socială: kama, artha, dharma şi mokşa. În traducere: dorința; măiestria „tehnică” a obținerii scopului dorit; legea spirituală a fiecărei măiestrii; eliberarea de lege, de măiestrie şi de dorință. Celor patru principii de organizare socială le corespundeau biunivoc castele: oamenii dorințelor fără învățătură în domeniul măiestriilor formau castele inferioare. Castele superioare erau următoarele: cea care nu-şi cultiva kama decît pentru scopul supraviețuirii era casta agricultorilor şi negustorilor; cea care cultiva nivelul artha forma casta nobiliară, din mediul căreia izvorau adesea inovații apli-cabile în lumea kama; nivelul superior al castei nobiliare cultiva pentru sine măiestria războiului; casta superioară nobililor, brahmanii, cultivă artha înțelepciunii şi kama armoniei cu legea universală.
Dar care era legea universală a brahmanilor? Madeleine Biardeau nu reuşeşte să o reconstituie. Ai nevoie de noroc ca să o poți reconstitui, e adevărat. În cărți, e încifrată. În cele traduse din sanscrită, e de două ori încifrată.
Brahmanii credeau în corespondențele biunivoce. Sufletul uman fiind kama, artha, dharma şi mokşa, ei atribuiau existență cosmică reală acestor principii. Exista, aşadar, pentru ei un plan cosmic invizibil al unor energii care în om luau chipul dorințelor. Exista, de asemenea, un alt plan cosmic, mai subtil, de unde îşi lua energia mintea cea capabilă să perfecționeze artha. Exista, apoi, şi mai subtil, planul cosmic al energiilor spirituale, care nu „informau” mintea, ci inima minții. Era planul armoniilor care inspirau înțelepciunea dharmei. Şi exista un plan cosmic şi mai subtil, care era accesibil numai celor care ajungeau la eliberarea de dharma – artha – kama. Aceştia erau oamenii nivelului mokşa, la care puteai ajunge numai dintr-o fostă condiție de brahman (oamenii dharmei), şi anume numai după ce, brahman fiind, ți-ai făcut datoria față de kama, față de artha şi față de dharma. Se considera că datoria va fi fost împlinită abia după ce brahmanul a devenit bunic, avînd deja primul nepot.
Nivelurile de realitate ale lumii brahmanilor purtau, aşadar, aceste nume în organizarea socială: kama, artha, dharma, mokşa. În organizarea cosmologică a lumilor, numele nivelurilor de realitate au a fi descifrabile în tradiția vedantină. Dar e clar că sînt doar patru: nivelul fizic, nivelul energiilor kama, nivelul mentalului şi nivelul spiritualului. Mokşa trecea spre nivelul Atma, care este deja indescriptibil şi neritualizabil, fiind o „interfață” a ternarului divin.
A nu se uita că prima emergență a ternarului în Tradiție este consemnată în Vede şi este o descriere a indescriptibilului nivel al divinului. Acest ternar va deveni Treimea abia după ce nivelul Atma se va fi întrupat într-un om (sau, altfel spus, abia după ce sufletul unui om s-a putut înălța pînă la perfecțiunea atmaicului).
Cei care l-au ascultat la MNLR fără să-i fi cunoscut opera din propriile sale cărți au avut de înfruntat o mare mirare. Ce este omul acesta? Un filozof? Un teolog? Un ştiințific?
Intuind această eroare de încadrare disciplinară, Basarab Nicolescu şi-a început conferința chiar cu această problemă: în secolul al XVII-lea existau în universități şapte discipline, azi există opt mii. Mai avem noi acces la unitatea cunoaşterii? Evident, nu. Orice expert ştie bine propria sa disciplină şi este ignorant în restul de 7999.
Cum ar fi, azi, posibil un nou acces la unitatea (pierdută) a cunoaşterii? Ce ar putea lega, azi, ştiințele tari, filosofia, teologia şi ştiințele social-umane? Întrebarea aceasta nu a fost însă cea cu care Basarab Nicolescu şi-a început drumul propriu în lumea cunoaşterii.
În deceniul şapte al secolului trecut, pe cînd trăia încă în România, a publi-cat un studiu despre cosmologia încifrată în poemele lui Ion Barbu. Drumul lui Basarab Nicolescu a continuat în Franța, unde a obținut un statut profesional prestigios încă din primii săi ani de exil: cercetător ştiințific la CNRS.
În 1982, era deja în posesia unei clavis universalis: intuiția existenței mai multor niveluri de realitate. Gîndul acesta (care a format apoi materia operei sale) venea din constrîngerile logice aduse pe lume de mecanica cuantică şi de revoluționara metafizică a românului Ştefan Lupaşcu, prietenul mai vîrstnic al lui Basarab Nicolescu, stabilit şi el la Paris (încă din 1920).
Ce fel de constrîngeri? Lupaşcu (sau Lupasco) reuşise să construiască o nouă filosofie a logicului plecînd tocmai de la descoperirile mecanicii cuantice. Este nevoie, spune Lupaşcu, să înțelegem din nou ce este logicul. Este nevoie, mai exact, să acceptăm că terțul exclus din logica aristotelică nu va permite înțelegerea profundă, filosofică, a descoperirilor cuanticii. Dacă nu vom accepta că rațiunea (şi realitatea) cere şi o gîndire în care terțul nu este exclus, ci inclus, nu vom înțelege ce aduce nou în cunoaştere mecanica cuantică.
Basarab Nicolescu era mîhnit că formidabila metafizică lupasciană nu se bucura încă de recunoaşterea comunității academice, dar intuia că au şi academicii dreptatea lor: părea că terțul inclus accepta contradicția ca fiind mai adînc-importantă decît non-contradicția, dar fără non-contradicție gîndirea s-ar fi autodistrus printr-un scurt proces de renunțare la rațiune.
Cu această mîhnire acumulată în suflet, în 1982, Basarab Nicolescu era preocupat de o întrebare din domeniul său de cercetare (fizica): de ce apar atît de multe dificultăți în încercarea de a unifica ecuațiile relativității ge-nerale şi ecuațiile mecanicii cuantice? După un stagiu de cercetare în Anglia, într-unul dintre laboratoarele de mare prestigiu ale fizicii, confruntîndu-şi gîndurile cu marii cuantişti ai vremii, Evrika: dacă am presupune că există mai multe niveluri de realitate, atunci metafizica lui Lupaşcu ar deveni non-contradictorie şi s-ar impune ca fiind explicația cea mai adîncă a tuturor aşa-ziselor paradoxuri care apăreau din studiul cuanticii.
Acum, în 2010, Basarab Nicolescu se află în posesia unei metodologii revoluționare care leagă într-o coerență epistemologică elegantă şi simplă toate nivelurile de realitate ce ar putea fi imaginate (nu doar cele realmente cercetate deja). În 1984 deja, obținea Premiul Academiei Franceze pentru prima sa carte publicată în Occident: Nous, la particule et le monde – un volum cu adevărat epocal, care nu numai că făcea o popularizare de înalt nivel a noutăților epistemologice aduse pe lume de studiul cuanticii, dar aducea ea însăşi pe lume revoluționara idee a nivelurilor multiple de realitate.
Revoluționară, de ce? Pentru că – aşa cum îi stă bine, logic bine, unei idei revoluționare – nu trimitea spre Utopie, ci spre Tradiție. Încă din secolul al XVII-lea se impunea tot mai puternic, în cele din urmă castrator, ideea că nu există decît un singur nivel de realitate, acela pe care îl cercetează fizica. Tradiția (toate tradițiile) a (au) stat pe presupoziția existenței unei multitudini de niveluri de realitate, dar cercetarea lor tradițională n-a fost niciodată ştiințifică, ci mistică şi simbolică.
Revoluția autentică (conservatoare, aşadar) pe care a pus-o în lumina istoriei cuantica aceasta a fost: după ce ne-am scufundat în ideile secolului al XVII-lea ca într-un nou somn dogmatic (unul extrem de glorios), emergența cuanticii ne-a obligat să ne trezim şi să reacceptăm ca fiind întru totul logică ideea existenței mai multor niveluri de realitate. Întru totul logică, iar nu întru totul mistică.
Meritul lui Basarab Nicolescu în accelerarea acestui proces de trezire nu poate fi exagerat, într-atît este de plin de măreție. După ce noua revelație a venit pe lume (prin meritele acestui român ploieştean şi o optime grec), lumea ştiințificului stă din nou față în față cu Tradiția (fără tendințe castratoare nici dintr-o parte, nici din cealaltă).
Actuala preocupare a lui Basarab Nicolescu pentru găsirea unui terț inclus între spiritualitate şi ştiință, între spiritualitate şi societate, merită toată atenția noastră.
Ca un omagiu întru recunoaşterea importanței acestui terț inclus, logic inclus, între spiritualitate şi societate, am să rezum, aici, cîteva uitate aspecte ale vieții cotidiene din India brahmanică, acolo unde terțul inclus între spiritual şi social a fost pentru întîia oară ritualizat ca modus vivendi. Nu într-atît de uitate încît să nu existe o carte absolut remarcabilă pe tema aceasta: Madeleine Biardeau, Hinduismul. Antropologia unei civilizații, în româneşte la Symposion, 1996, apărută mai întîi la Flammarion, 1981.
Ceea ce lipseşte totuşi acestei cărți este chiar tema nivelurilor de realitate. Antropologul francez constată, cu acuratețe, că viața cotidiană în India brahmanică este reglată de armonizările rituale între patru principii de organizare socială: kama, artha, dharma şi mokşa. În traducere: dorința; măiestria „tehnică” a obținerii scopului dorit; legea spirituală a fiecărei măiestrii; eliberarea de lege, de măiestrie şi de dorință. Celor patru principii de organizare socială le corespundeau biunivoc castele: oamenii dorințelor fără învățătură în domeniul măiestriilor formau castele inferioare. Castele superioare erau următoarele: cea care nu-şi cultiva kama decît pentru scopul supraviețuirii era casta agricultorilor şi negustorilor; cea care cultiva nivelul artha forma casta nobiliară, din mediul căreia izvorau adesea inovații apli-cabile în lumea kama; nivelul superior al castei nobiliare cultiva pentru sine măiestria războiului; casta superioară nobililor, brahmanii, cultivă artha înțelepciunii şi kama armoniei cu legea universală.
Dar care era legea universală a brahmanilor? Madeleine Biardeau nu reuşeşte să o reconstituie. Ai nevoie de noroc ca să o poți reconstitui, e adevărat. În cărți, e încifrată. În cele traduse din sanscrită, e de două ori încifrată.
Brahmanii credeau în corespondențele biunivoce. Sufletul uman fiind kama, artha, dharma şi mokşa, ei atribuiau existență cosmică reală acestor principii. Exista, aşadar, pentru ei un plan cosmic invizibil al unor energii care în om luau chipul dorințelor. Exista, de asemenea, un alt plan cosmic, mai subtil, de unde îşi lua energia mintea cea capabilă să perfecționeze artha. Exista, apoi, şi mai subtil, planul cosmic al energiilor spirituale, care nu „informau” mintea, ci inima minții. Era planul armoniilor care inspirau înțelepciunea dharmei. Şi exista un plan cosmic şi mai subtil, care era accesibil numai celor care ajungeau la eliberarea de dharma – artha – kama. Aceştia erau oamenii nivelului mokşa, la care puteai ajunge numai dintr-o fostă condiție de brahman (oamenii dharmei), şi anume numai după ce, brahman fiind, ți-ai făcut datoria față de kama, față de artha şi față de dharma. Se considera că datoria va fi fost împlinită abia după ce brahmanul a devenit bunic, avînd deja primul nepot.
Nivelurile de realitate ale lumii brahmanilor purtau, aşadar, aceste nume în organizarea socială: kama, artha, dharma, mokşa. În organizarea cosmologică a lumilor, numele nivelurilor de realitate au a fi descifrabile în tradiția vedantină. Dar e clar că sînt doar patru: nivelul fizic, nivelul energiilor kama, nivelul mentalului şi nivelul spiritualului. Mokşa trecea spre nivelul Atma, care este deja indescriptibil şi neritualizabil, fiind o „interfață” a ternarului divin.
A nu se uita că prima emergență a ternarului în Tradiție este consemnată în Vede şi este o descriere a indescriptibilului nivel al divinului. Acest ternar va deveni Treimea abia după ce nivelul Atma se va fi întrupat într-un om (sau, altfel spus, abia după ce sufletul unui om s-a putut înălța pînă la perfecțiunea atmaicului).