Aniversare
Constantin Hrehor
DIMITRIE VATAMANIUC – 90
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2010
ÎNTÂLNIREA CU GEORGE CÃLINESCU
Constantin Hrehor: Un moment crucial în biografia Dvs.: întâlnirea cu marele profesor George Călinescu.
Dimitrie Vatamaniuc: E, într-adevăr, un moment esențial. Eram înscris la doctorat la Dimitrie Popovici, după studiile încheiate la Universitatea din Cluj. A intervenit reforma învățământului şi s-a sistat acordarea de titluri academice. Abia în 1952 s-a reluat şi s-au prevăzut pe țară numai două locuri pentru istoria literară, amândouă la G. Călinescu, la Institutul de Istorie Literară şi Folclor al Academiei Române. Am ocupat, prin concurs, unul din cele două locuri. G. Călinescu nu a fost de acord să mă prezint la doctorat cu teza Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, pe motiv că în cuprinsul ei se prefigurau, cu documentarea respectivă, cel puțin alte patru teze de doctorat, lăsând la o parte activitatea sa literară: Ioan Slavici la Timpul, Ioan Slavici la Tribuna, Ioan Slavici şi Memorandul, Ioan Slavici la Institutul de la Măgurele. Fiind un scriitor cu o deschidere atât de mare, se lăsa un câmp larg intervențiilor membrilor din comisie.
La tezele de doctorat, decise profesorul, se dau subiecte de dimensiuni mici, doctoranzii să întreprindă cercetări personale în arhive şi să fie puşi la adăpost de acuzația de compilație.
Hotărârea profesorului nu m-a bucurat, dar dreptatea era de partea sa. Ştia că în comisie vor fi numiți adversarii săi şi îmi fixă tema tezei de doctorat, o monografie Ioan Popovici-Bănățeanul, un scriitor minor, despre care se ştiau puține lucruri. Am insistat asupra acestui moment privind întâlnirea mea cu G. Călinescu pentru că de aici înainte am stat aproape de profesorul meu până ce a trecut de hotarul acestei lumi. Am reținut un cuvânt de îndemn pentru cei care se orientează spre activitatea ştiințifică: Nu există subiecte mari sau mici, prezintă importanță numai rezultatul, ilustrare a competenței. Asistăm, din păcate, la o degradare evidentă a tezelor de doctorat, de când acestea condiționează promovarea în învățământul superior...
Personalitatea sa era a unui „vulcanic”, dar profesorul îşi desfăşura erudiția în fața unui auditoriu foarte restrâns. Profesorul era un mare muncitor, cu un program de lucru zilnic, ce şi-l autoimpunea, şi de-o punctualitate exemplară în tot ce întreprindea.
C.H.: Spuneați într-un interviu că distinsul istoric, atunci când trebuia să-şi țină conferințele, se pregătea foarte temeinic. Că avea o comunicare firească în călătoriile care erau adevărate regale culturale, pe urmele scriitorilor, precum şi în relație cu studenții şi colaboratorii apropiați. Şi mai spuneați că, de câte ori se ridică voci denigratoare împotrivă-i, protestați.
D.V.: Da, pentru că George Călinescu nu bea, nu fuma şi nu avea decât puține din viciile comune. A murit tânăr, de ciroză, dar nu de alcool. Ar trebui cei care au stat în preajmă să scrie şi despre fața nevăzută a acestei personalități.
Problema principală, întâlnirea cu G. Călinescu, rămânea deschisă. Puteam fi respins, ab initio, fără nici o explicație. Şi pentru că fusesem şi eram elevul lui Dimitrie Popovici, profesorul de la Cluj. Făcusem o greşeală să arăt în cererea mea de înscriere, nebănuind ce va urma, că frecventasem un an pregătirea pentru doctorat şi că întocmisem şi teza de doctorat cu Popovici. Încredințat că nu era suficient atâta, trecui şi sumarul pe capitole şi paragrafe. Dar situația mea nu era de invidiat. Ceva mă liniştea, totuşi, într-o oarecare măsură: candidații cu care concuram la cele două locuri, vreo 150 la număr, erau foşti studenți ai lui Ion Vitner, care ocupase la Universitatea din Bucureşti catedra lui G. Călinescu şi punea sub semnul întrebării, prin broşurile pe care le publica, opera călinesciană sub raport ideologic.
G. Călinescu mă primi acasă la el, în ținută academică. Mă invită în biroul său. Purta un costum cu o nuanță de negru, cravată cu dungi în dia-gonală şi batistă albă în buzunarul de la piept. Înfățişarea sa mi-era cunoscută din presă, bărbia puțin ieşită în afară, nasul acvilin, părul cu coamă. Privit de aproape, apucase spre încărunțire. Îmi reținu atenția şi pata alburie din mijlocul frunții. Mă impresionă vocea cântată, cum nu mai auzisem până atunci, şi remarcai, când vorbea, buzele învinețite. Fofează, câinele, care stătea în fața biroului său, lângă mine, aştepta pregătit parcă să asculte vorbele stăpânului.
Dosarul meu se afla în fața profesorului cu unele foi ridicate mai sus şi asta era dovadă că îl parcursese. Avea alături monografia mănăstirii Sucevița din comuna mea natală, încă o dovadă că se pregătise pentru această întâlnire. Rosti:
Lucrarea despre Ioan Slavici pe care o prezinți aici nu este bună pentru o teză de doctorat. Altfel de lucrări se dau candidaților în asemenea situații.
Închise dosarul, fără să acorde importanță demersurilor mele anterioare pentru doctorat. Aprecierea sa că lucrarea mea despre Slavici nu era bună mă întristă, însă mă consolai că trecusem printr-o mare primejdie.
Mănăstirea cu îngeri
Monografia despre mănăstirea Sucevița o ținea deschisă la pagina unde e reprodusă scara lui Ioan Climax, care acoperă un perete întreg la intrarea în biserică. Urcarea pe această scară şi căderea păcătoşilor de pe ea, în iad, mă impresionă în copilărie şi mai târziu.
– Eşti din Sucevița, iată şapte rânduri de îngeri stau la spatele celor care urcă, să ajungă în cer.
Încep eu să mă desfăşor:
– Îngerii din pictura de la mănăstirea din comuna mea natală, au, cum se vede, aureolă în jurul capului şi aripile deschise. Altceva distinctiv nu se poate observa. În Universul poeziei, din „Jurnalul literar”, Dvs. arătați că îngerii nu sunt nici bărbați, nici femei, ci un gen neutru, cu părul blond, că nu vorbesc şi se caracterizează printr-o mare răceală. Faceți trimiteri la poezia lui Edgar Allan Poe, Annabel Lee. Mai înainte, în Istoria literaturii române vorbiți de crizele sexuale ale îngerilor şi îl citați pe Thomas Moore cu poezia Dragostea îngerilor…
În acest timp sună telefonul şi o voce feminină îi transmite un mesaj de la Academie. Profesorul răspunse scurt şi într-un limbaj nu tocmai academic:
–O să merg la şedință, peste o oră, soro! Se sfârşeşte lumea, ce dracu!?
Ținuta în care mă primise profesorul nu era pentru mine, ci pentru această şedință, care, cum puteam bănui din răspunsul său, îi displăcea. Aveam să aflu acest lucru mai târziu. Şi cum mă urmărea o întrebare încă din copilărie, găsii acum momentul potrivit să aflu părerea profesorului într-o discuție care nu avea nimic de-a face cu un examen.
Ce se întâmplă cu îngerii noştri păzitori ? Cad cu noi în iad, dacă nu am păzit în viață drumul cel drept şi se prefac în diavoli ? Ne părăsesc şi iau în primire alt copil la naştere ? Ne însoțesc în rai, dacă intrăm acolo?
Profesorul mă opri. Avu o iluminare a feței. Îmi dădu, după un moment de reflecție, un răspuns care nu avea nici o legătură cu nelămuririle mele de atunci, şi de astăzi.
–Ai imaginație. Imaginație se cere în istoria literară. Imaginația se miş-că-n gol, fără documente, îmi zise vorbind de documente în termenii lui D. Popovici, profesorul meu de la Cluj.
Drumurile noastre în viață ne duc unde nu ne aşteptăm. Am navigat prin-tre Hotărâri şi Decrete trei ani de zile, purtând, din nefericire, mai multe „flori la pălărie”. La discuția ce nu ținea de un examen sau de ştiința mea asista numai un câine. Dar acum se întâmpla şi altceva foarte important pentru mine: socrul meu uită, îndată ce se convinse că mă înscrisesem la doctorat, de supărarea ce-i pricinuisem când îi luai fata, înainte ca ea să se facă medic, cum spera. Aveam acum şi eu o poziție privilegiată, asemenea inginerilor cu care cobora în mină!
Câteva zile mai târziu, ocupam unul dintre cele două locuri. Celălalt loc se atribui unei cercetătoare din cadrul Academiei R.P.R. Aveam să mă întâlnesc adesea cu unii din candidații la cele două locuri, rămaşi pe din afară; tot timpul mi-au obiectat că ocupasem acel loc pe nedrept, speculând fanteziile lui G. Călinescu, care nu țin de ştiință. Veneam din Sucevița. Acesta a fost norocul meu: mănăstirea cu îngeri…
Zodia Cumpenei nu întotdeauna e mincinoasă…
C.H.: Începea să se vadă acum tot mai sporit cercetătorul din Dvs.
D.V.: Institutele de cercetare ale Academiei Române (atunci Academia Republicii Populare Române) se înființară prin Hotărârea Consiliului de Miniştri din 11 februarie 1950. Institutul de Istorie Literară şi Folclor era încadrat, cum se arăta în statutul de organizare al înaltului for de cultură în Secția Ştiința Limbii, Literaturii şi Artei cu Subsecția Ştiința Limbii şi Literaturii. Statutul stabilea orientarea ideologică a noilor instituții academice şi planul de cercetare. Conducerea Institutului de Istorie Literară şi Folclor s-a încredințat lui G. Călinescu, dar fu numit Ion Vitner director ştiințific adjunct. Situația era dintre cele mai nefireşti. Ion Vitner ocupă catedra lui G. Călinescu la Universitatea din Bucureşti, publicând broşuri contestatare în privința valorii ştiințifice a exegezelor călinesciene sub raport ideologic. Nici într-un caz Ion Vitner nu-şi putea îndeplini misiunea pentru care fusese investit. Un articol, Cu privire la Institutul de Istorie Literară al Academiei R.P.R., publicat în Contemporanul în 25 ianuarie 1952 l-a făcut vinovat de lipsurile grave ale Institutului, pentru slaba pregătire ideologică a cercetătorilor, pentru orientarea activității lor spre trecut şi ignorarea li-teraturii contemporane. Cercetătorii nu colaborau la Buletinul ştiințific al Secției limbi, literatură şi arte al Academiei R.P.R. şi Institutul nu scotea propria sa publicație. Erau recunoscute doar câteva merite ale cercetătorilor consacrați folclorului şi se mergea atât de departe încât era pusă la îndoială însăşi utilitatea acestei instituții de cercetare.
Criteriile privind slaba pregătire ideologică a cercetătorilor nu erau lipsite de temei şi presa de partid a ținut să arate acest lucru. Nu exista în această instituție organizație de partid, deşi trecuseră doi ani de la înființarea sa şi intraserăm în plin comunism. Se deplasau doar de la serviciul admi-nistrativ, în fiecare lună, trei-patru persoane şi țineau câte o şedință aici, ca să se îndeplinească o formalitate. G. Călinescu suspecta prezența străină în Institut, intuind că se găsise o cale să-i fie urmărită activitatea.
Conducerea Institutului considera că se impunea ca o primă măsură împotriva criticilor din presă să scoată o publicație de înaltă ținută ştiințifică. Aşa au apărut Studii şi cercetări de Istorie Literară şi Folclor, patru numere într-un singur volum, în 1952. Colegiul de redacție se forma din G. Călinescu, redactor responsabil şi Ion Vitner, D. Panaitescu-Perpessicius, Mihai Beniuc, Mihail Novicov şi I. C. Chițimia. În Cuvânt înainte, semnat Direcția Institutului, se arată că sarcina Institutului constă în a aşeza „pe baze noi, ştiințifice, cercetarea asupra literaturii române” spre a realiza „marea frescă a istoriei literaturii române”. Mai încolo, se dădea programul de lucru şi se făcea promisiunea că va susține „principiile realismului socia-list”. G. Călinescu avea obligația, în calitatea sa de conducător al instituției, să facă şi o declarație publică privind criticile din presă. O făcea, în modul său personal. Trecu articolul din Contemporanul într-o notă de subsol, ca să arate că luase cunoştință de el. Atât şi nimic mai mult.
G. Călinescu a demonstrat că Institutul era, sub conducerea sa, o instituție de cea mai mare utilitate publică. Făcu loc, în continuarea Cuvântului înainte, unei prezentări ample: Programa pentru literatură română, clasele a VIII-a, a XI-a, pe aproape o sută de pagini, cu îndrumări metodologice pentru fiecare clasă, inclusiv cu precizarea numărului de ore. G. Călinescu prevedea pentru Eminescu 22 de ore şi trecea, obligatoriu pentru studii, Egipetul, Împărat şi proletar, Scrisoarea III, Freamăt de codru, Sara pe deal, Călin, Luceafărul. Programa pentru toți poeții de după 23 August 1944 cuprindea 14 ore, o situație de natură să provoace nemulțumiri.
CONSTANTIN HREHOR
Constantin Hrehor: Un moment crucial în biografia Dvs.: întâlnirea cu marele profesor George Călinescu.
Dimitrie Vatamaniuc: E, într-adevăr, un moment esențial. Eram înscris la doctorat la Dimitrie Popovici, după studiile încheiate la Universitatea din Cluj. A intervenit reforma învățământului şi s-a sistat acordarea de titluri academice. Abia în 1952 s-a reluat şi s-au prevăzut pe țară numai două locuri pentru istoria literară, amândouă la G. Călinescu, la Institutul de Istorie Literară şi Folclor al Academiei Române. Am ocupat, prin concurs, unul din cele două locuri. G. Călinescu nu a fost de acord să mă prezint la doctorat cu teza Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, pe motiv că în cuprinsul ei se prefigurau, cu documentarea respectivă, cel puțin alte patru teze de doctorat, lăsând la o parte activitatea sa literară: Ioan Slavici la Timpul, Ioan Slavici la Tribuna, Ioan Slavici şi Memorandul, Ioan Slavici la Institutul de la Măgurele. Fiind un scriitor cu o deschidere atât de mare, se lăsa un câmp larg intervențiilor membrilor din comisie.
La tezele de doctorat, decise profesorul, se dau subiecte de dimensiuni mici, doctoranzii să întreprindă cercetări personale în arhive şi să fie puşi la adăpost de acuzația de compilație.
Hotărârea profesorului nu m-a bucurat, dar dreptatea era de partea sa. Ştia că în comisie vor fi numiți adversarii săi şi îmi fixă tema tezei de doctorat, o monografie Ioan Popovici-Bănățeanul, un scriitor minor, despre care se ştiau puține lucruri. Am insistat asupra acestui moment privind întâlnirea mea cu G. Călinescu pentru că de aici înainte am stat aproape de profesorul meu până ce a trecut de hotarul acestei lumi. Am reținut un cuvânt de îndemn pentru cei care se orientează spre activitatea ştiințifică: Nu există subiecte mari sau mici, prezintă importanță numai rezultatul, ilustrare a competenței. Asistăm, din păcate, la o degradare evidentă a tezelor de doctorat, de când acestea condiționează promovarea în învățământul superior...
Personalitatea sa era a unui „vulcanic”, dar profesorul îşi desfăşura erudiția în fața unui auditoriu foarte restrâns. Profesorul era un mare muncitor, cu un program de lucru zilnic, ce şi-l autoimpunea, şi de-o punctualitate exemplară în tot ce întreprindea.
C.H.: Spuneați într-un interviu că distinsul istoric, atunci când trebuia să-şi țină conferințele, se pregătea foarte temeinic. Că avea o comunicare firească în călătoriile care erau adevărate regale culturale, pe urmele scriitorilor, precum şi în relație cu studenții şi colaboratorii apropiați. Şi mai spuneați că, de câte ori se ridică voci denigratoare împotrivă-i, protestați.
D.V.: Da, pentru că George Călinescu nu bea, nu fuma şi nu avea decât puține din viciile comune. A murit tânăr, de ciroză, dar nu de alcool. Ar trebui cei care au stat în preajmă să scrie şi despre fața nevăzută a acestei personalități.
Problema principală, întâlnirea cu G. Călinescu, rămânea deschisă. Puteam fi respins, ab initio, fără nici o explicație. Şi pentru că fusesem şi eram elevul lui Dimitrie Popovici, profesorul de la Cluj. Făcusem o greşeală să arăt în cererea mea de înscriere, nebănuind ce va urma, că frecventasem un an pregătirea pentru doctorat şi că întocmisem şi teza de doctorat cu Popovici. Încredințat că nu era suficient atâta, trecui şi sumarul pe capitole şi paragrafe. Dar situația mea nu era de invidiat. Ceva mă liniştea, totuşi, într-o oarecare măsură: candidații cu care concuram la cele două locuri, vreo 150 la număr, erau foşti studenți ai lui Ion Vitner, care ocupase la Universitatea din Bucureşti catedra lui G. Călinescu şi punea sub semnul întrebării, prin broşurile pe care le publica, opera călinesciană sub raport ideologic.
G. Călinescu mă primi acasă la el, în ținută academică. Mă invită în biroul său. Purta un costum cu o nuanță de negru, cravată cu dungi în dia-gonală şi batistă albă în buzunarul de la piept. Înfățişarea sa mi-era cunoscută din presă, bărbia puțin ieşită în afară, nasul acvilin, părul cu coamă. Privit de aproape, apucase spre încărunțire. Îmi reținu atenția şi pata alburie din mijlocul frunții. Mă impresionă vocea cântată, cum nu mai auzisem până atunci, şi remarcai, când vorbea, buzele învinețite. Fofează, câinele, care stătea în fața biroului său, lângă mine, aştepta pregătit parcă să asculte vorbele stăpânului.
Dosarul meu se afla în fața profesorului cu unele foi ridicate mai sus şi asta era dovadă că îl parcursese. Avea alături monografia mănăstirii Sucevița din comuna mea natală, încă o dovadă că se pregătise pentru această întâlnire. Rosti:
Lucrarea despre Ioan Slavici pe care o prezinți aici nu este bună pentru o teză de doctorat. Altfel de lucrări se dau candidaților în asemenea situații.
Închise dosarul, fără să acorde importanță demersurilor mele anterioare pentru doctorat. Aprecierea sa că lucrarea mea despre Slavici nu era bună mă întristă, însă mă consolai că trecusem printr-o mare primejdie.
Mănăstirea cu îngeri
Monografia despre mănăstirea Sucevița o ținea deschisă la pagina unde e reprodusă scara lui Ioan Climax, care acoperă un perete întreg la intrarea în biserică. Urcarea pe această scară şi căderea păcătoşilor de pe ea, în iad, mă impresionă în copilărie şi mai târziu.
– Eşti din Sucevița, iată şapte rânduri de îngeri stau la spatele celor care urcă, să ajungă în cer.
Încep eu să mă desfăşor:
– Îngerii din pictura de la mănăstirea din comuna mea natală, au, cum se vede, aureolă în jurul capului şi aripile deschise. Altceva distinctiv nu se poate observa. În Universul poeziei, din „Jurnalul literar”, Dvs. arătați că îngerii nu sunt nici bărbați, nici femei, ci un gen neutru, cu părul blond, că nu vorbesc şi se caracterizează printr-o mare răceală. Faceți trimiteri la poezia lui Edgar Allan Poe, Annabel Lee. Mai înainte, în Istoria literaturii române vorbiți de crizele sexuale ale îngerilor şi îl citați pe Thomas Moore cu poezia Dragostea îngerilor…
În acest timp sună telefonul şi o voce feminină îi transmite un mesaj de la Academie. Profesorul răspunse scurt şi într-un limbaj nu tocmai academic:
–O să merg la şedință, peste o oră, soro! Se sfârşeşte lumea, ce dracu!?
Ținuta în care mă primise profesorul nu era pentru mine, ci pentru această şedință, care, cum puteam bănui din răspunsul său, îi displăcea. Aveam să aflu acest lucru mai târziu. Şi cum mă urmărea o întrebare încă din copilărie, găsii acum momentul potrivit să aflu părerea profesorului într-o discuție care nu avea nimic de-a face cu un examen.
Ce se întâmplă cu îngerii noştri păzitori ? Cad cu noi în iad, dacă nu am păzit în viață drumul cel drept şi se prefac în diavoli ? Ne părăsesc şi iau în primire alt copil la naştere ? Ne însoțesc în rai, dacă intrăm acolo?
Profesorul mă opri. Avu o iluminare a feței. Îmi dădu, după un moment de reflecție, un răspuns care nu avea nici o legătură cu nelămuririle mele de atunci, şi de astăzi.
–Ai imaginație. Imaginație se cere în istoria literară. Imaginația se miş-că-n gol, fără documente, îmi zise vorbind de documente în termenii lui D. Popovici, profesorul meu de la Cluj.
Drumurile noastre în viață ne duc unde nu ne aşteptăm. Am navigat prin-tre Hotărâri şi Decrete trei ani de zile, purtând, din nefericire, mai multe „flori la pălărie”. La discuția ce nu ținea de un examen sau de ştiința mea asista numai un câine. Dar acum se întâmpla şi altceva foarte important pentru mine: socrul meu uită, îndată ce se convinse că mă înscrisesem la doctorat, de supărarea ce-i pricinuisem când îi luai fata, înainte ca ea să se facă medic, cum spera. Aveam acum şi eu o poziție privilegiată, asemenea inginerilor cu care cobora în mină!
Câteva zile mai târziu, ocupam unul dintre cele două locuri. Celălalt loc se atribui unei cercetătoare din cadrul Academiei R.P.R. Aveam să mă întâlnesc adesea cu unii din candidații la cele două locuri, rămaşi pe din afară; tot timpul mi-au obiectat că ocupasem acel loc pe nedrept, speculând fanteziile lui G. Călinescu, care nu țin de ştiință. Veneam din Sucevița. Acesta a fost norocul meu: mănăstirea cu îngeri…
Zodia Cumpenei nu întotdeauna e mincinoasă…
C.H.: Începea să se vadă acum tot mai sporit cercetătorul din Dvs.
D.V.: Institutele de cercetare ale Academiei Române (atunci Academia Republicii Populare Române) se înființară prin Hotărârea Consiliului de Miniştri din 11 februarie 1950. Institutul de Istorie Literară şi Folclor era încadrat, cum se arăta în statutul de organizare al înaltului for de cultură în Secția Ştiința Limbii, Literaturii şi Artei cu Subsecția Ştiința Limbii şi Literaturii. Statutul stabilea orientarea ideologică a noilor instituții academice şi planul de cercetare. Conducerea Institutului de Istorie Literară şi Folclor s-a încredințat lui G. Călinescu, dar fu numit Ion Vitner director ştiințific adjunct. Situația era dintre cele mai nefireşti. Ion Vitner ocupă catedra lui G. Călinescu la Universitatea din Bucureşti, publicând broşuri contestatare în privința valorii ştiințifice a exegezelor călinesciene sub raport ideologic. Nici într-un caz Ion Vitner nu-şi putea îndeplini misiunea pentru care fusese investit. Un articol, Cu privire la Institutul de Istorie Literară al Academiei R.P.R., publicat în Contemporanul în 25 ianuarie 1952 l-a făcut vinovat de lipsurile grave ale Institutului, pentru slaba pregătire ideologică a cercetătorilor, pentru orientarea activității lor spre trecut şi ignorarea li-teraturii contemporane. Cercetătorii nu colaborau la Buletinul ştiințific al Secției limbi, literatură şi arte al Academiei R.P.R. şi Institutul nu scotea propria sa publicație. Erau recunoscute doar câteva merite ale cercetătorilor consacrați folclorului şi se mergea atât de departe încât era pusă la îndoială însăşi utilitatea acestei instituții de cercetare.
Criteriile privind slaba pregătire ideologică a cercetătorilor nu erau lipsite de temei şi presa de partid a ținut să arate acest lucru. Nu exista în această instituție organizație de partid, deşi trecuseră doi ani de la înființarea sa şi intraserăm în plin comunism. Se deplasau doar de la serviciul admi-nistrativ, în fiecare lună, trei-patru persoane şi țineau câte o şedință aici, ca să se îndeplinească o formalitate. G. Călinescu suspecta prezența străină în Institut, intuind că se găsise o cale să-i fie urmărită activitatea.
Conducerea Institutului considera că se impunea ca o primă măsură împotriva criticilor din presă să scoată o publicație de înaltă ținută ştiințifică. Aşa au apărut Studii şi cercetări de Istorie Literară şi Folclor, patru numere într-un singur volum, în 1952. Colegiul de redacție se forma din G. Călinescu, redactor responsabil şi Ion Vitner, D. Panaitescu-Perpessicius, Mihai Beniuc, Mihail Novicov şi I. C. Chițimia. În Cuvânt înainte, semnat Direcția Institutului, se arată că sarcina Institutului constă în a aşeza „pe baze noi, ştiințifice, cercetarea asupra literaturii române” spre a realiza „marea frescă a istoriei literaturii române”. Mai încolo, se dădea programul de lucru şi se făcea promisiunea că va susține „principiile realismului socia-list”. G. Călinescu avea obligația, în calitatea sa de conducător al instituției, să facă şi o declarație publică privind criticile din presă. O făcea, în modul său personal. Trecu articolul din Contemporanul într-o notă de subsol, ca să arate că luase cunoştință de el. Atât şi nimic mai mult.
G. Călinescu a demonstrat că Institutul era, sub conducerea sa, o instituție de cea mai mare utilitate publică. Făcu loc, în continuarea Cuvântului înainte, unei prezentări ample: Programa pentru literatură română, clasele a VIII-a, a XI-a, pe aproape o sută de pagini, cu îndrumări metodologice pentru fiecare clasă, inclusiv cu precizarea numărului de ore. G. Călinescu prevedea pentru Eminescu 22 de ore şi trecea, obligatoriu pentru studii, Egipetul, Împărat şi proletar, Scrisoarea III, Freamăt de codru, Sara pe deal, Călin, Luceafărul. Programa pentru toți poeții de după 23 August 1944 cuprindea 14 ore, o situație de natură să provoace nemulțumiri.
CONSTANTIN HREHOR