DINTR-O COPILĂRIE TOT MAI REALĂ...

Citeam biblia şi numele ăsta, Ioan, mă făcea să cred că ucenicul cu pricina era blond, cu părul creț şi destul de lung. Se hrănea cu păstăi de fasole verde, fierte pe jumătate. Încă fragede şi suculente când le mesteca. Mânca grăbit şi nesărat. Frugal.
Pe durata patimilor, însăşi pielea lui va fi fost asemănătoare cu cea a păstăilor fierte: alunecoasă, lucioasă, umedă, de un galben pal. Iar când Iisus le vorbea despre păcatul cărnii, sau aşa ceva, îşi simțea trupul ca un miez opărit de legumă, din care poți să rupi fără zgomot, bun de potolit foamea ştirbilor.
Lui Andrei, dimpotrivă, îi plăceau sosurile. Era, mi se părea, cel mai pios. Înmuia aluatul copt în sosul vâscos de pe fundul vasului, în pasta aceea incertă, şi muşca. Vorbea mai repede, mai aprins.

Acolo în locurile lor de întâlnire, în casele cu tavan jos şi pereți de pământ, la lumina focului, mi-o imaginam, mai ales, pe Maria Magdalena. Nişte plete ondulate, bogate, arămii. Ochi verzi. Şi ea rupea, câteodată, pâinea şi o împărțea, tăcută, fără să-i privească pe cei din jur. Iar firmiturile de pe degete le scutura deasupra flăcării. Era, în permanență, lângă Iisus. Pe peretele din spate, umbrele lor se atingeau pâlpâind.
O vedeam apropiindu-se de foc sau cu o lumânare în mână. Eclerajul, tragic parcă, mi-o înfățişa ca pe o ființă paşnică, bucuroasă să împrăştie o-re-n şir grăunțe porumbeilor. Să se retragă în colțurile întunecate, acolo unde rugăciunea e mai anonimă. Tremura uşor. Nu o dată fusese găsită dârdâind, cu mâinile reci ca o bucată de tablă.

Ceea ce urmează, bănuiam, se întâmplase la lumina timidă a aceloraşi lumânări sau lămpi împrăştiate în toată încăperea: Iisus luă o rocă, lată de vreo câțiva centimetri, şi o frânse. Din miezul ei nisipos, începu să curgă sânge. Un sânge gros, sumbru, mai degrabă brun decât roşu.

Multe asemenea lucruri şi lucrări se petreceau aievea în mintea mea. Ajunsesem la o familiaritate stranie cu aceste personaje. Le auzeam foşnetul hainelor lungi şi chiar şuşotelile. Buzele lui Iuda erau, şi ele, reci în clipa sărurutului. De atunci, barba începuse să-i cuprindă în întregime pomeții, să se apropie de rădăcina nasului, s-amenințe albul ochilor. Creanga de care s-a spânzurat trozni, dar nu se rupse.

La Iisus mă gândeam şi când mama răzuia tava veche cu unul din cuțitele cu mâner negru. Cojile întărite, crustele arse se desprindeau greu. Dacă le-aş fi strâns în pumni, resturile alea mi-ar fi intrat în carne ca nişte cioburi de ceramică. Doar sângele Lui le-ar fi putut înmuia.

Mă fascinau încă, la fel ca la 7-8 ani, obiectele copiilor din clasă. Mai ales penarul şi gesturile lui Rachel. Fiindcă eram la „şcoala de engleză”, cum se zicea în oraş, încă din primul an de studiu, a trebuit să ne punem pe bănci, ca la o conferință, suporturi triunghiulare cu noile noastre nume. În primă fază mă numeam Peter, iar apoi Teddy, cum îmi spun şi acum unii dintre foştii colegi. Mie mi-ar fi plăcut, din capul locului, să mă cheme Edward. Nu ştiu de ce.
Această Rachel mirosea ca o ridiche proaspăt spălată. A pământ reavăn şi esență vegetală. Acasă, toate obiectele ei, inclusiv furculița, erau din plastic albastru. Şi cerneala din caiete era cea mai albastră din clasă. Foile, cele mai albe. Liniatura dictando, aproape invizibilă. Căutam prilejul ca, în timpul orelor de sport, când toți erau în sală, să-i umblu în ghiozdan şi să le pot răsfoi în liniştea, de spațiu-n paragină, aşternută peste bănci, planşe, bureți. Aş fi insistat asupra fiecărei pagini. Aş fi întors filele alea cu litere mari şi bucle spațioase până aş fi învățat şi eu lecția.

Intrasem într-o nouă fază. Trecusem de înjurăturile la minut la adresa lui Dumnezeu în cele mai sfinte dintre ocazii şi care, pur şi simplu, se rosteau singure în gând. Începusem să apăr mai bine. Eram mai sigur pe mine când închideam unghiul. Nu mai ieşeam cu cracii desfăcuți. Nu-mi mai tremurau mâinile. Începusem, în schimb, să mă cred Hristos. Eram tot mai sigur de asta. Eu, în pulovărul meu albastru de iarnă, jucând Monopoly pe covor, cu Paul şi Ionuț, eram Dumnezeu. A ținut cam vreo două săptămâni toată povestea asta şi s-a încheiat într-o duminică. Doar când am început să merg la sală, acum un an, şi, după primele exerciții pentru trapez simțeam o depresurizare enormă, doar în momentele alea, zic, am mai trecut printr-o stare întrucâtva asemănătoare cu cea din duminica respectivă din clasa a VI-a.

Mă întorceam acasă trecând prin mijlocul bălților, sigur că n-o să răcesc. Îmi aduc aminte de o zi de luni ploioasă, când primăvara era încă rece, un fel de toamnă de dinaintea verii. Mai erau vreo zece minute până se suna de intrare. Mergeam de-a lungul gardului de ciment de un galben putred, bolnăvicios când, deodată, mi-am dat seama că nu am nici o haină, un sfetăr sau un tricou, de culoarea asta. În spatele meu, la vreo douăzeci de metri, cu pas domol, apatic, cu mâinile în buzunar, înainta un ins pe care nu-l mai văzusem niciodată. M-am oprit şi am aşteptat să m-ajungă. I-am pus, cuprins de o siguranță debordantă, mâna pe umăr şi, cu voce gravă, fixându-l cu privirea, i-am spus: „Te iert. Oriunde vei păşi, voi fi cu tine”. Omul a înlemnit. Eu am plecat mai departe, am luat colțul, pierzându-mă în puhoiul de puşti, dintre care mulți aveau, ca şi mine, ghiozdane cu Tom şi Jerry.

Erau stări uşoare, exaltări de moment. Îi priveam aproape plângând, cu lacrimi înăbuşite, neprelinse pe obraz, pe elevii mai mari care fumau, înjurau la două cuvinte, păcătuiau. Închis în toaleta numărul trei a veceului, mă rugam în pauză pentru ei. Rupeam din pâinea senviciului şi o întindeam bucuros colegilor mai apropiați fără ca ei să-mi ceară. Odată, singur cu încă vreo doi copii, am rămas, până după ce s-a sunat, ascunşi în colțul cel mai dosnic al curții. Rezemați de zid, mâncam cu toții popcorn şi ascultam mu-zică, pe rând, la wăkmenul lui Bob. Primul cu căşti fără bureți din câte văzusem până atunci. Nu ne-am mai dus la oră. A fost primul chiul. Când am aflat că profesoara uitase să ne treacă absenți sau, pur şi simplu, nu mai făcuse prezența, am fost sigur că şi ăsta e un semn.

Reveneam la aceleaşi pasaje din biblie. Îmi imaginam.

Cina cea de taină în diferitele evanghelii. Tăcerea se aşternu de la sine. Iisus S-a ridicat, „S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ştergar şi S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins”. Petru fu lovit de un tremur abia stăpânit care-i răscolea vocea. „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea”. Bartolomeu oftă uşor. Iuda-şi plecă fruntea. Lumina lumânărilor era tot mai trandafirie. Parcă nici nu mai simțeau atingerea fâşiilor de in sau cânepă, a hainelor de pe ei. Petru izbucni: „Niciodată nu-mi vei spăla picioarele!”. Îl cuprinse un fel de ruşine. Clipea din ce în ce mai des. Era, la asta se gândea, o muscă, un bondar bâzâind în liniştea de după izgonirea vânzătorilor din templu. „...dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc de Mine”. Nu-şi mai putu stăpâni plânsul. „Doamne, nu numai picioarele, dar şi mâinile, şi capul”. Şi-ar fi dorit, acum, să simtă din plin apăsarea şi insistența fiecărui gest. Temperatura exactă a apei, care, era, poate, mult mai rece decât îşi imaginau ceilalți. Îşi şterse lacrimile.

La intervale neregulate, toți îşi descoperiră capetele în timpul celor petrecute. Se iscodeau întrebători, cu frunțile încrețite.

„Iuda, după ce a luat bucățica [de pâine], a ieşit afară în grabă. Era noapte”. Nu-i mai păsa de pietrele alunecoase pe care călca strâmb. Cu brațele strânse la piept, iuți pasul. Orice ar fi făcut i se părea că nu se grăbeşte îndeajuns. Se-mpiedică de vreo două-trei ori, dar nu întoarse capul să vadă în ce anume. Drumul nu se mai sfârşea. Începu să transpire.

Petru aflase ce se va întâmpla până la întâiul cântec al cocoşului. Ar fi vrut să-şi poată smulge carnea de pe mâini. Să ardă el, în locul mucului de lumânare.

Iisus îşi ridică brațele: „Luați paharul acesta, şi împărțiți-l între voi; pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum încolo rodul viței, până când va veni împărăția lui Dumnezeu. Apoi a luat pâine şi, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi le-a dat-o zicând: Acesta este trupul meu care se dă pentru voi; să faceți lucrul acesta spre pomenirea mea”. Rareori, niciodată, de fapt, eram sigur de asta, un om nu a cuvântat într-o tăcere mai deplină, sub priviri mai stăruitoare. Frunțile li se încrețeau treptat, pe măsură ce ascultau. Doar Toma clipea ceva mai des. Cel de lângă Iisus, acel tânăr pe care-l iubea atât, Îl atinse, fără să vrea, cu vârful degetelor, când Hristos îi întinse cupa cu vin. Ținea pocalul cu ambele mâini. Luă o înghițitură mică şi dădu mai departe.
Vinul era rece. Pâinea, caldă. Mestecau mărunt. Nici capetele nu şi le mai întorceau unii spre alții iscoditori: nişte făpturi aproape-ncremenite, cărora refracțiile rubinii le jucau pe fețe. Filip vru, totuşi, să întrebe ceva, dar se opri.
Atunci, Iisus turnă pe ştergarul alb câțiva stropi de vin. Țesătura absorbea lichidul fără ca-n urma lui să rămână vreo pată: Luați seama, le zicea, şi nu dați crezare doar ochilor şi mărturiei lor. Mai târziu, în alt context: „Ridicați o piatră şi mă veți găsi. Despicați o bucată de lemn şi voi fi acolo”. Aşa trebuia să se fi petrecut şi „faza” asta din Evanghelia după Toma, tot acolo, la Cina cea de taină. Găsisem o carte primită de biblioteca şcolii direct din Anglia. Încă veneau ajutoare. Citeam, destul de des, şi din acel volum, „The Hidden Gospels”.
Versetele astea erau urmate de pauze prelungi, cine ştie cât vor fi durat. Tresăream înspăimântat dacă maică-mea deschidea uşa sau suna telefonul.

Îmi provocam, în continuare, mici suferințe pe care le credeam purificatoare: ieşise un cui prin talpa pantofului şi îmi apăsam, cu toată forța, călcâiul în vârful lui. La scurtă vreme, mama a descoperit pete de sânge pe ciorapii albi.Am tăcut mâlc când m-a întrebat de unde sunt. Îmi tăiam unghiile până la carne. Până ce durerea devenea la fel de ascuțită ca muchia unghierei. Făceam asta spre pomenirea Lui. În amintirea „cruntelor patimi”.

De ce nu-mi dă Dumnezeu un semn? Ceva palpabil, tangibil? De ce nu văd cu ochii, cum se zice, dimineața un palmier superb sau un colț sălbatic de stâncă ivit, peste noapte, acolo, lângă gardul fabricii de lapte, la fereastra mea? De ce nu-şi schimbă brusc o minge, care dă să intre în poartă, traiectoria? Mă întrebam des, fără să formulez, să dau întrebărilor o turnură retorică, cum fac acum. Eram dezamăgit. Stăteam în fund pe pat, cu ochii pironiți în covor, fără să discern figurinele care-i acopereau suprafața.

Mergeam, din când în când, cu trenul la Arad şi, o bună bucată de drum, mă gândeam la ce distanță, la câți metri şi câți centimetri, se află cel mai apropiat şarpe. Mă uitam la Teleenciclopedia şi vedeam cu ce viteză se încolăcesc aceste făpturi în jurul victimelor lor. Atunci, în clipa aia, când cercurile de carne şi solzi erau mai concentrice, mi-aş fi dorit să am o na-ginata, o armă cu lama lungă şi lată în vârf, să izbesc reptila, s -o tai în două semicercuri.

Mir de nard. Cât de albi trebuie să fi fost pereții acelei încăperi unde Maria Magdalena L-a uns cu mir. Cât de lucioasă şi alunecoasă, velină, aproape, pielea lui Iisus. Mai ales în timp ce mirul era şters cu buclele acelea arămii, mătăsoase, iar fruntea ei I-atingea tibiile, gleznele. În versiunea mea, nici Iuda nu mai întrebă, după aceea, de ce s-a irosit atâta mir, de ce n-a fost vândut ca să se cumpere de mâncare săracilor.

Îngerii sunt ca mine, mai ales când am febră de 37-38 de grade. Nişte făpturi albicioase, cu sânge de culoarea morcovilor fierți. Priveau şi ei duminica, vasele pline cu apă în care pluteau coji de ceapă şi pielița jumulită se desprindea de pe țâmpii de pui. Şi acel porumbel alb mi se părea uneori o pasăre bolnăvicioasă cu cioc şi sânge portocalii. Mi-l imaginam tot timpul planând, niciodată dând efectiv din aripi .
Judecam personajele mai mult după sonoritatea numelui lor. Iuda, miez de cartof rânced şi carne de păianjen. Mirosea a amidon uscat pe lame de cuțit. Fața îi era zbârcită. Un individ negricios, cu transpitație acrişoară. Iuda. Se apleca cel mai tare deasupra mesei când mânca. Se murdărea pe bărbie. Nu-i plăceau animalele. Nu-şi dădea cu părerea şi nu prea răspundea la întrebări. Când le aruncă arginții înapoi fariseilor, fixă, pentru prima dată, pe cineva cu privirea, aşa încât să-l facă să plece primul capul.

Dealul Golgotei. Doar piatră seacă şi ascuțită. Soldați romani cu sulițe ruginite şi barbă aspră. Duhnind, bând din plosca lor rotundă, scuipând. Bărbați în floarea vârstei, cu buze crăpate şi coifuri jerpelite.
Umbrele oamenilor întunecau şi mai tare ziua şi aşa stearpă. În dimineața aceea, Pilat simți nevoia să-şi pună armura direct pe piele.
Sângele se amesteca cu albul hainei lungi a lui Iisus. Pete proaspete, strălucitoare.
Strigătele femeilor se întortocheau haotic. Iisus se prăbuşi pentru prima dată. Pietrişul mărunt se lipi de haină. Crucea-l izbi între omoplați. Apoi în creştet. Câțiva farisei, neputând să mai îndure scena îşi întoarseră capetele. Unul plecă. Se întoarse în templu. Urmară loviturile de zbici. Am asociat tot timpul sunetul lor cu verbul a sfârteca. Sforile acelea îşi imprimau conturul în carne. Dungi oblice peste alte dungi, ceva mai drepte.
Îl aduseră pe cel ce urma să-l ajute. Iisus se ridică. Pe margini oamenii,-n agitația şi țoalele lor închise la culoare, păreau un şir de copaci „văruiți” în negru şi întorşi pe toate părțile de vânt.

Acolo, pe cruce, pletele i se zvântaseră. Mi se păru, pentru prima dată, că se văd şi câteva şuvițe albe, date parcă cu praf de cretă . Măcar asta aş fi vrut să pot face : să-ntind mâna şi să-i dau la o parte părul intrat în ochi.

Când l-au bătut în cuie eram sigur că, de fapt, piroanele îi trecuseră prin os înaintea primei lovituri de ciocan. Ei continuseră să lovească doar spre a străpunge lemnul. Citeam chircit. Îmi ridicam palma stângă şi o priveam în lumina becului de o sută de vați. Desluşeam sclipirile timide ale unei fine pelicule de transpirație. O ridicam din ce în ce mai mult. Apăsam cu arătătorul mâinii drepte în mijloc, închideam ochii.
Sângele I se uscă pe față. Puteai să-I numeri coastele – abdomenul era întins la maximum. Femeile care boceau îngenunchiate, aplecate, păreau, de acolo de sus, de unde încă privea, nişte bolovani aproape rotunzi, adunați la poalele crucii ca s-o stabilizeze.
Cel ce l-a împuns cu sulița, ostaşul respectiv, semăna cu un burduhănos de peste drum care, pe la vreo 50 de ani, o dădu pe nevastă-sa cu capul de perete şi-i sfărâmă pe loc cutia craniană. Dinții îi erau galbeni şi umerii încă vânjoşi. Îl chema Murariu. L-am văzut o dată lingând, cu maieul suflecat deasupra burții umflate, o bomboană pe băț şi l-am auzit rostind cuvântul Lolipop. De atunci, ani la rând, n-am pronunțat vocabula asta, nici la engleză, când eram pus să citesc şi dădeam de ea în text, de frică să nu ajung şi eu ca Murariu. Ultima dată l-am întâlnit în spatele blocului, iarna. Îi ajuta, pentru un păhărel-două, pe vecini să scoată din boxă butoaiele cu varză murată. Purta nişte mănuşi lucioase de cauciuc ce-i acopereau jumătate de antebraț. Puteam să bag mâna în foc că şi acel soldat purta(se), de fapt, asemenea mănuşi în clipa omorului. Că şi lui îi mirosea gura a tocană şi a brânză de oaie.

Asta ar fi fost o altă variantă a supliciului: cu trupul brăzdat de răni, întocmai ca al(e) lui, să stau în întins pe terasa cu acoperiş de sticlă a casei de la Arad, uns, din cap până-n picioare, cu zeamă de strugure alb, de-abia stoarsă din boabele mari, ovale. Vântul sufla uşor.

Credeam, pe atunci, că mă pot transforma, că pot, lesne, deveni altceva sau altcineva. La Macovişte mergeam la pescuit şi prindeam mrene. Le pipăiam burta albicioasă, extrem de alunecoasă şi eram sigur că dacă mi-aş rade firicele de păr de pe abdomen şi m-aş da cu Norvea, crema pe care o folosea maică-mea pentru mâini, atunci, trecându-mi vârful degetelor peste pielea la fel de alunecoasă şi de albicioasă m-aş transforma şi eu în mreană. Sau bând răchie dimineți la rând pe stomacul gol şi cu aceeaşi cămaşă cu pătrățele gri, aş fi putut deveni un al doilea Uică Pavel. Traheea îi sângera. Scuipa pe pământ, niciodată pe asfalt, să nu se vadă, să nu se observe petele de sânge amestecat cu flegmă.

Îmi era frică, mă apuca uneori şi noaptea: mă temeam că cine ştie de ce dihanie sau insectă uriaşă pot să dau în hoinărerile mele prin lanurile de iarbă arsă de la marginea râului, unde căutam, aplecat, scăluşi. Aveam, poate, să găsesc, într-o zi, un greiere de jumătate de kilogram, cu trupul acoperit de țepi, sau o şopârlă imensă care gata să mă doboare cu coada. Eram, nu mai aveam nici un dubiu, inconştient. Dintr-o dată singurul loc sigur de pe lumea asta mi se părea patul, camera fără geam la drum, extrem de răcoroasă vara. Şi în interiorul peştilor mi-era teamă că aş putea găsi ceva, cine ştie ce. Strângeam clenii în mână şi, prin anus, le ieşea o dâră de excremente, verde şi subțire ca un fir de lână. Mi-era teamă că, tot aşa, într-o zi ca asta, dâra aceea subțiratică s-ar putea dovedi o specie rară de vierme care se mişcă, o dată ieşit din peşte, cu o agilitate şi o viteză uluitoare. Degeaba aş fi încercat să-l strivesc cu parul sau talpa.

Scene din iad. Aşa tre să fie: dincolo de poarta grădinii erau nişte plăci de metal şi bucăți netede de lemn care acopereau pământul în permanență ud din cauza instalației defecte de stropit. Ridicam, plăcile şi, sub ele, descopeream înfiorat zeci de râme şi coropişnițe care ieşeau sau intrau în pământ. Puneam repede placa la loc şi săream bezmetic pe ea cu picioarele încercâd să zdrobesc toate acele viețuitoare. Mă retrăgeam apoi tiptil, convins c-am săvârşit o faptă bună.

Apropo de greieri: scena asta nu se putea întâmpla decât duminica, în iulie sau august, când arşița e, uneori, pârjolitoare. Pe câmp, acolo, lângă Vadul morii, tot căutând momeli, aveam să dau de un greiere mare, aproape mort, care, răsturnat pe spate, îşi mişca agonic aripile transparente. Pe măsură ce mă aplecam, încet, precaut, vedeam tot mai clar cum capul lui seamănă cu unul de copil.