Note clasice
Liviu Franga
MODERNITATEA ŞI ACTUALITATEA ANTICHITĂȚII
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2010
ÎNSEMNĂRI RETROSPECTIVE PENTRU STIMULAREA REFLECȚIEI (V)
2. Paradigma umanistă a Antichității: „clasicitatea” ca model absolut
„Oficial”, adică politic, destinul Antichității occidental-europene se închide odată cu dizolvarea, de facto şi de iure, a Imperiului Roman de Apus, în anul 476 p.Chr., şi cu transfe-rul de autoritate de la fostul centru imperial (Roma, Mediolanum, Ravenna, Augusta Treuirorum etc.) înspre o multitudine de regate regionale, constituite în jurul uneia sau al mai multor fortificații şi aglomerări urbane, întemeiate şi consolidate încă din epoca romană imperială. Imperiul Roman de Răsărit îşi va continua încă un mileniu existența istorică, reuşind să canalizeze toate energiile cultural-spirituale ale orientului creştin şi neslav spre conservarea valorilor milenare vehiculate prin intermediul limbii greceşti. Occidentului romanico-germanic i-a revenit, în schimb, misiunea de a salva şi transmite valorile cultural-spirituale ale celeilalte limbi deja clasicizate, latina, menți-nută în uz viu în primul rând de biserică (nu întâmplător autonumită romano-catolică), dar, în egală măsură ca importanță şi reverberații cultural-spirituale, şi de toți intelectualii medievali, de la scriitori (poeți, prozatori) până la specialişti în diverse ştiințe (medicină, drept, fizică, ştiințe naturale etc.) şi chiar artişti (muzicieni şi pictori, mai ales). Şcoala în Occidentul medieval a fost, până dincolo de vârsta renascentistă a Europei, deci până în pragul modernității (veacurile XVII-XVIII), una prin excelență latină, ca limbă de predare şi învățare. Latina a rămas, mai mult decât milenar, regina neîncoronată a universităților medieval-renascentiste vest- şi central-europene, până în hotarele lumii slave meridionale şi est-europene. Acolo unde Bizanțul, cultura şi pu-terea lui politică au oprit, dar nicidecum complet – este cazul chiar al Țărilor Române, mai ales al Transilvaniei, „Țara de peste pădure”, numită aşa dacă se priveşte dinspre sudul bizantino-slavo-turc –, expansiunea culturală a latinei occidentale, resimțite, în plus, şi ca armă de temut a propagandei catolice într-un mediu profund tradiționalist şi conservator, cum era/este cel ortodox.
Revenind la filologie ca la ştiința emblematică a Antichității şi despre Antichitate, vom spune că preocupările privind cultura de expresie latină şi limba latină însăşi au stagnat în Occidentul european de-a lungul Evului Mediu, cu excepția impresionantului secol al VIII-lea, când Carol cel Mare (742/747-814) retrezeşte o Europă cufundată în letargie culturală la viața şi bucuriile cărții. Perioada carolingiană a coincis cu revenirea valorilor Antichității – vehiculate, de data aceasta exclusiv, de latină –, pe primul plan al preocupărilor instituțional-statale. Multiplicarea şi transmiterea textelor vechi ale culturii romane, până la cele din ultimele secole ale Antichității, au devenit o prioritate pentru savanții carolingieni, cei mai mulți dintre ei călugări sau fețe bisericeşti. În acel mirabil secol al VIII-lea, umanist avant la lettre, când se poate vorbi chiar de primul clasicism şi, totodată, de prima Renaştere de după Antichitate, s-a reinventat scrisul ordonat şi clar ca duct, uşor de învățat şi de practicat, iar cele mai bune manuscrise latineşti ale autorilor clasici latini care ne-au parvenit (Vergilius, Tacitus, Horatius, de exemplu) datează întotdeauna din epoca lui Carol cel Mare.
Primele semne ale revigorării studiilor clasice, incluzând şi o redeşteptare, destul de neaşteptată, a interesului pentru unii autori greci vechi, au venit dinspre Italia, la cumpăna dintre secolele al XIII-lea şi al XIV-lea. Dante Alighieri (1265-1321) şi Francesco Petrarca (1304-1374) au readus latinitatea şi romanitatea Antichității în centrul atenției culturale a Europei. Mai mult, idealul unității clasice greco-romane este repus în discuție, ca o altenativă la codul teosofic şi etic medieval, prin opera ştiințifico-filosofică a lui Dante, simbolic intitulată Il convivio (cca 1304-1309), tocmai pentru a aminti de faimosul Banchet (To symposion) platonician. Ce poate fi mai semnificativ, în orizontul temei noastre, decât faptul că, anticipând, pe toate căile – ca filolog, moralist, istoric, poet, filosof şi om de ştiință –, pluralitatea preocupărilor omului renascentist, Petrarca a utilizat, pentru fiecare din domeniile sale de activitate, latina în exclusivitate, inclusiv în poezie (epopeea De Africa, culegerea de poeme bucolice intitulată Bucolicum carmen, „Poezie bucolică”, scrisorile în versuri etc.), cu excepția unui singur sector poetic, acela al liricii erotice, în faimoasele cicluri dedicate Laurei de Noves (Il Canzoniere, subintitulat şi Rime sparse, 1342/1347, In vita di Madonna Laura şi In morte di Madonna Laura), creație pentru care a destinat exclusiv uzul neolatinei din Italia, al italienei literare.
Secolele al XIV-lea şi, în neîntreruptă continuitate, al XV-lea aduc, pentru prima oară în spațiul european după mai bine de un mileniu de la explozia culturală a lumii elenistico-alexandrine – prin urmare, este mai corect să spunem că readuc –, triumful filologiei, ca suprafață de maximă cuprindere în sfera literelor, în ambele domenii, literatură şi limbă, prin activitatea extrem de complexă şi, mai presus de toate, erudită a savanților umanişti renascentişti. Filologia devine, acum, grație lor, de fapt redevine ceea ce fu-sese pe vremea celorlalți savanți ai Alexandriei, Pergamului, Rhodosului, Romei etc., şi anume studiul ştiințific al unei limbi şi al unei literaturi.
Umanismul Renaşterii a conceput un singur tip de filologie. El a făcut pentru prima oară, şi sistematic, dar şi ştiințific, joncțiunea între studiul celor două limbi oficial considerate, de acum înainte, clasice, latina şi greaca veche, studiate până atunci separat, punându-se, astfel, bazele unei singure discipline ştiințifice, pe care au denumit-o philologia classica. Ea, filologia clasică – semnificativ ni se pare faptul că sintagma este, practic, identică în latină şi în italiană, semn al unei unități culturale fără întrerupere –, a prefi-gurat şi a luat parte, cât se poate de direct, la marea revoluție culturală a Renaşterii, la trezirea spirituală pe care o preconiza ceea ce umaniştii înşişi au numit, în Italia (ca şi, de fapt, pentru toată Europa), Il Rinascimento, „Renaşterea”, văzută ca preludiu al unei viitoare „deşteptări” (Risorgimento). Datorită umaniştilor renascentişti, filologia clasică – grație unor savanți şi creatori ca Giovanni Boccaccio (1313-1375), Enea Silvio Piccolomini (1405-1464), Angelo Poliziano (1454-1494) sau Pico della Mirandola (1463-1494) – pentru a ne rezuma doar la câteva dintre numele celebre – devine unicul obiect de preocupare intelectual-culturală de-a lungul a peste 200 de ani (secolele al XV-lea şi al XVI-lea). Grație în special unui alt renascentist, neitalian de această dată, dar educat cultural în acelaşi spirit – este vorba de olandezul Erasmus din Rotterdam (Desiderius Erasmus Roterodamus, 1469-1536) –, umaniştii, ca şi toți oamenii de cultură care i-au urmat, ajung la concluzia, de acum înainte, până astăzi – subliniez –, irevocabilă şi imuabilă, că o deplină şi o profundă cunoaştere a filologiei latine este, practic, imposibilă fără cunoaşterea, în egală măsură profundă şi sistematică, a filologiei vechi greceşti. Reunirea lor sub cupola de preocupări ştiințifice ale filologiei, de atunci înainte pentru totdeauna numite clasice, s-a dovedit, în spațiul cultu-ral european al vremurilor de la sfârşitul erei medievale spre noi orizonturi, şi oportună, şi benefic utilă, şi necesară.
Nu credem că este nevoie de multe confirmări ale justeței absolute a punctelor de vedere umanist-renascentiste, care au întemeiat, în post-Antichitate, filologia clasică. Era şi rămâne evident că, spre exemplu, lite-ratura latină a Antichității nu poate fi înțeleasă fără cunoaşterea celei greceşti: dar, de la un anumit punct încolo – mai exact, odată cu epoca imperială –, era la fel de evident şi contrariul. Apoi, cele două idiomuri clasice, mitologia şi religia, artele, manifestările ştiințifice şi tehnice ale romanilor se impun a fi permanent confruntate, contrastiv şi paralel, cu realul sau virtualul model (sursă, punct de pornire, stimul etc.) grecesc. Nu mai aducem în discuție formele vieții materiale, cunoscute din plin prin mijloace arheologice, şi care atestă acea comunitate a civilizației material-spirituale, pe care până şi în lumea sportului modern şi contemporan o denumim greco-romană ...
Filologia clasică a fost, tragem concluzia, arma secretă şi, totodată, re-voluționară cu care ultimii medievali, ultimele generații ale îndelungatului Ev de Mijloc s-au revoltat şi ridicat împotriva propriei lor culturi, în exces devotate eroului christic şi Bisericii triumfătoare (dar, aceasta din urmă, în Occidentul european cel puțin, prizoniera dogmatismului intolerant şi intransigent punitiv). Studiile de filologie clasică au marcat prima breşă, în spiritul viitoarei modernități, efectuată în solida şi compacta cultură creştin- medievală. Ele au fost cultivate nu în sine, ci pentru a reînvia înțelepciunea precreştină şi modelul cultural-spiritual al anticilor precreştini, văzuți nu, pur şi simplu, ca „păgâni”, ci ca precursori ai spiritualității creştine inițiale, primitive, christico-apostolice. Modelul cultural-spiritual al anticilor, aplicat condițiilor şi mentalităților de după un mileniu, devenea un arhetip sau un prototip de autoritate desăvârşită, absolută: Vergilius nu este, pentru Dante, signore, duca e maestro? Ce au reprezentat, pentru un Michelangelo sau da Vinci, sculpturile şi picturile greco-romane, decât supremul ideal de atins al frumuseții, al perfecțiunii totale?
Din Italia, studiile de filologie clasică şi pasiunea irepresibilă pentru Antichitate s-au răspândit în principalele zone ale Europei culte: în Germania, prin Johannes Reuchlin (1455-1522) şi Konrad Peutinger (1465-1547); în Olanda, respectiv în Țările de Jos, prin deja amintitul Desiderius Erasmus Roterodamus (1469-1536); şi, mai ales, în Franța. Astfel încât, după apariția ei în Italia umanist-renascentistă, filologia clasică va cunoaşte cea de-a doua mare etapă de expansiune, pe care istoria disciplinei o înre-gistrează ca pe una prin excelență franceză. Secolele al XVI-lea şi, în special, al XVII-lea constituie continuarea şi adâncirea, în spațiul cultural francez, a excepționalei tradiții umanist-renascentiste, originar italiene. Dintre cei mai remarcabili reprezentanți ai noului umanism francez, numele unor Henri Estienne (cca. 1528-1598), al tatălui său, Robert Estienne (1503-1559) – ambii, autorii celui mai vast, de până atunci, dicționar al limbii greceşti (Thesaurus Graecae linguae) –, al lui Isaac Casaubon (1559-1614), al lui Jules César (1484-1558) şi Joseph Juste Scaliger (1540-1609: tatăl şi fiul, ca în cazul familiei Estienne), al lui François Vigier (cca. 1600-1647) sau Bernard de Montfaucon (1655-1741), au adus cea mai mare strălucire. Datorită filologilor francezi (neo)umanişti şi (post)renascentişti, studiile clasice şi-au pierdut din aspirațiile şi ambițiile literare concurențiale care îi animau pe erudiții savanți renascentişti italieni, pentru a câştiga, în schimb, în acribie ştiințifică şi profesionalism al interpretării critice a textelor şi a tuturor mărturiilor complementare, inclusiv lingvistice.
În sfârşit, continuând tradiția renascentistă deschisă de Erasmus, Țările de Jos (Belgia şi Olanda), precum şi, ca o noutate în peisajul cultural al Europei postmedievale, Anglia inaugurează o nouă şi ultimă etapă în dezvoltarea studiilor clasice premoderne, şi anume la sfârşitul secolului al XVI-lea şi, în continuare, în secolul al XVII-lea. Această a treia etapă a studiilor clasice umaniste, postrenascentiste şi premoderne, poate fi numită anglo-flamandă, grație unor personalități de prim rang, precum Richard Bentley (1662-1742), cel mai reprezentativ şi valoros filolog clasic englez, sau olandezii (în relativă ordine cronologică) Iustus Lipsius (Joost Lips, 1547-1606), unul dintre cei mai erudiți şi ingenioşi filologi ai vremii sale, Hugo Grotius (Hugo de Groot, 1583-1645), care s-a distins şi ca remarcabil jurist, diplomat şi om de stat, Gerardus Johannis Vossius (Gerhard Voss, 1577-1649), Claudius Salmasius (în prima jumătate a veacului al XVII-lea), Johannes Friedrich Gronovius (de-a lungul secolului al XVII-lea). Lista ambelor şcoli de filologie clasică poate fi, de bună seamă, extinsă.
În concluzie, ducând mai departe strălucita tradiție a umanismului originar, renascentist, neoumaniştii au continuat să vadă în Antichitatea clasică un model absolut în toate privințele: creativitate în cultură, ordine şi sistem ştiințific, armonie şi plenitudine estetico-artistică, echilibru, soliditate şi stabilitate în plan religios, etic şi politic. Iar în ordine strict umană, o efervescență şi o dăruire totale ... Umaniştii şi neoumaniştii veacurilor premo-derne, al XVI-lea şi al XVII-lea, vor institui, în domeniul atât de specific lor, cel al filologiei, pentru întâia oară criteriile şi normele ştiințifice ale demersului cercetării surselor primare de cunoaştere a Antichității, care sunt textele autorilor de atunci numiți (nu doar considerați) clasici. Cei doi piloni ai noii ştiințe umaniste apărute – filologia clasică şi, prin ea, filologia pură şi simplă, ca atare – au fost studierea şi cunoaşterea atentă, minuțioasă, a celor două limbi clasice (a gramaticii acestora, în primul rând), pe de o parte, şi cultivarea până la ultimele resurse a criticii de text / textuale, reprezentate de paleografie şi de codicologie (ultima, ca ştiință generală a textelor manuscrise, nu a scrisului în sine, domeniul celei dintâi).*
2. Paradigma umanistă a Antichității: „clasicitatea” ca model absolut
„Oficial”, adică politic, destinul Antichității occidental-europene se închide odată cu dizolvarea, de facto şi de iure, a Imperiului Roman de Apus, în anul 476 p.Chr., şi cu transfe-rul de autoritate de la fostul centru imperial (Roma, Mediolanum, Ravenna, Augusta Treuirorum etc.) înspre o multitudine de regate regionale, constituite în jurul uneia sau al mai multor fortificații şi aglomerări urbane, întemeiate şi consolidate încă din epoca romană imperială. Imperiul Roman de Răsărit îşi va continua încă un mileniu existența istorică, reuşind să canalizeze toate energiile cultural-spirituale ale orientului creştin şi neslav spre conservarea valorilor milenare vehiculate prin intermediul limbii greceşti. Occidentului romanico-germanic i-a revenit, în schimb, misiunea de a salva şi transmite valorile cultural-spirituale ale celeilalte limbi deja clasicizate, latina, menți-nută în uz viu în primul rând de biserică (nu întâmplător autonumită romano-catolică), dar, în egală măsură ca importanță şi reverberații cultural-spirituale, şi de toți intelectualii medievali, de la scriitori (poeți, prozatori) până la specialişti în diverse ştiințe (medicină, drept, fizică, ştiințe naturale etc.) şi chiar artişti (muzicieni şi pictori, mai ales). Şcoala în Occidentul medieval a fost, până dincolo de vârsta renascentistă a Europei, deci până în pragul modernității (veacurile XVII-XVIII), una prin excelență latină, ca limbă de predare şi învățare. Latina a rămas, mai mult decât milenar, regina neîncoronată a universităților medieval-renascentiste vest- şi central-europene, până în hotarele lumii slave meridionale şi est-europene. Acolo unde Bizanțul, cultura şi pu-terea lui politică au oprit, dar nicidecum complet – este cazul chiar al Țărilor Române, mai ales al Transilvaniei, „Țara de peste pădure”, numită aşa dacă se priveşte dinspre sudul bizantino-slavo-turc –, expansiunea culturală a latinei occidentale, resimțite, în plus, şi ca armă de temut a propagandei catolice într-un mediu profund tradiționalist şi conservator, cum era/este cel ortodox.
Revenind la filologie ca la ştiința emblematică a Antichității şi despre Antichitate, vom spune că preocupările privind cultura de expresie latină şi limba latină însăşi au stagnat în Occidentul european de-a lungul Evului Mediu, cu excepția impresionantului secol al VIII-lea, când Carol cel Mare (742/747-814) retrezeşte o Europă cufundată în letargie culturală la viața şi bucuriile cărții. Perioada carolingiană a coincis cu revenirea valorilor Antichității – vehiculate, de data aceasta exclusiv, de latină –, pe primul plan al preocupărilor instituțional-statale. Multiplicarea şi transmiterea textelor vechi ale culturii romane, până la cele din ultimele secole ale Antichității, au devenit o prioritate pentru savanții carolingieni, cei mai mulți dintre ei călugări sau fețe bisericeşti. În acel mirabil secol al VIII-lea, umanist avant la lettre, când se poate vorbi chiar de primul clasicism şi, totodată, de prima Renaştere de după Antichitate, s-a reinventat scrisul ordonat şi clar ca duct, uşor de învățat şi de practicat, iar cele mai bune manuscrise latineşti ale autorilor clasici latini care ne-au parvenit (Vergilius, Tacitus, Horatius, de exemplu) datează întotdeauna din epoca lui Carol cel Mare.
Primele semne ale revigorării studiilor clasice, incluzând şi o redeşteptare, destul de neaşteptată, a interesului pentru unii autori greci vechi, au venit dinspre Italia, la cumpăna dintre secolele al XIII-lea şi al XIV-lea. Dante Alighieri (1265-1321) şi Francesco Petrarca (1304-1374) au readus latinitatea şi romanitatea Antichității în centrul atenției culturale a Europei. Mai mult, idealul unității clasice greco-romane este repus în discuție, ca o altenativă la codul teosofic şi etic medieval, prin opera ştiințifico-filosofică a lui Dante, simbolic intitulată Il convivio (cca 1304-1309), tocmai pentru a aminti de faimosul Banchet (To symposion) platonician. Ce poate fi mai semnificativ, în orizontul temei noastre, decât faptul că, anticipând, pe toate căile – ca filolog, moralist, istoric, poet, filosof şi om de ştiință –, pluralitatea preocupărilor omului renascentist, Petrarca a utilizat, pentru fiecare din domeniile sale de activitate, latina în exclusivitate, inclusiv în poezie (epopeea De Africa, culegerea de poeme bucolice intitulată Bucolicum carmen, „Poezie bucolică”, scrisorile în versuri etc.), cu excepția unui singur sector poetic, acela al liricii erotice, în faimoasele cicluri dedicate Laurei de Noves (Il Canzoniere, subintitulat şi Rime sparse, 1342/1347, In vita di Madonna Laura şi In morte di Madonna Laura), creație pentru care a destinat exclusiv uzul neolatinei din Italia, al italienei literare.
Secolele al XIV-lea şi, în neîntreruptă continuitate, al XV-lea aduc, pentru prima oară în spațiul european după mai bine de un mileniu de la explozia culturală a lumii elenistico-alexandrine – prin urmare, este mai corect să spunem că readuc –, triumful filologiei, ca suprafață de maximă cuprindere în sfera literelor, în ambele domenii, literatură şi limbă, prin activitatea extrem de complexă şi, mai presus de toate, erudită a savanților umanişti renascentişti. Filologia devine, acum, grație lor, de fapt redevine ceea ce fu-sese pe vremea celorlalți savanți ai Alexandriei, Pergamului, Rhodosului, Romei etc., şi anume studiul ştiințific al unei limbi şi al unei literaturi.
Umanismul Renaşterii a conceput un singur tip de filologie. El a făcut pentru prima oară, şi sistematic, dar şi ştiințific, joncțiunea între studiul celor două limbi oficial considerate, de acum înainte, clasice, latina şi greaca veche, studiate până atunci separat, punându-se, astfel, bazele unei singure discipline ştiințifice, pe care au denumit-o philologia classica. Ea, filologia clasică – semnificativ ni se pare faptul că sintagma este, practic, identică în latină şi în italiană, semn al unei unități culturale fără întrerupere –, a prefi-gurat şi a luat parte, cât se poate de direct, la marea revoluție culturală a Renaşterii, la trezirea spirituală pe care o preconiza ceea ce umaniştii înşişi au numit, în Italia (ca şi, de fapt, pentru toată Europa), Il Rinascimento, „Renaşterea”, văzută ca preludiu al unei viitoare „deşteptări” (Risorgimento). Datorită umaniştilor renascentişti, filologia clasică – grație unor savanți şi creatori ca Giovanni Boccaccio (1313-1375), Enea Silvio Piccolomini (1405-1464), Angelo Poliziano (1454-1494) sau Pico della Mirandola (1463-1494) – pentru a ne rezuma doar la câteva dintre numele celebre – devine unicul obiect de preocupare intelectual-culturală de-a lungul a peste 200 de ani (secolele al XV-lea şi al XVI-lea). Grație în special unui alt renascentist, neitalian de această dată, dar educat cultural în acelaşi spirit – este vorba de olandezul Erasmus din Rotterdam (Desiderius Erasmus Roterodamus, 1469-1536) –, umaniştii, ca şi toți oamenii de cultură care i-au urmat, ajung la concluzia, de acum înainte, până astăzi – subliniez –, irevocabilă şi imuabilă, că o deplină şi o profundă cunoaştere a filologiei latine este, practic, imposibilă fără cunoaşterea, în egală măsură profundă şi sistematică, a filologiei vechi greceşti. Reunirea lor sub cupola de preocupări ştiințifice ale filologiei, de atunci înainte pentru totdeauna numite clasice, s-a dovedit, în spațiul cultu-ral european al vremurilor de la sfârşitul erei medievale spre noi orizonturi, şi oportună, şi benefic utilă, şi necesară.
Nu credem că este nevoie de multe confirmări ale justeței absolute a punctelor de vedere umanist-renascentiste, care au întemeiat, în post-Antichitate, filologia clasică. Era şi rămâne evident că, spre exemplu, lite-ratura latină a Antichității nu poate fi înțeleasă fără cunoaşterea celei greceşti: dar, de la un anumit punct încolo – mai exact, odată cu epoca imperială –, era la fel de evident şi contrariul. Apoi, cele două idiomuri clasice, mitologia şi religia, artele, manifestările ştiințifice şi tehnice ale romanilor se impun a fi permanent confruntate, contrastiv şi paralel, cu realul sau virtualul model (sursă, punct de pornire, stimul etc.) grecesc. Nu mai aducem în discuție formele vieții materiale, cunoscute din plin prin mijloace arheologice, şi care atestă acea comunitate a civilizației material-spirituale, pe care până şi în lumea sportului modern şi contemporan o denumim greco-romană ...
Filologia clasică a fost, tragem concluzia, arma secretă şi, totodată, re-voluționară cu care ultimii medievali, ultimele generații ale îndelungatului Ev de Mijloc s-au revoltat şi ridicat împotriva propriei lor culturi, în exces devotate eroului christic şi Bisericii triumfătoare (dar, aceasta din urmă, în Occidentul european cel puțin, prizoniera dogmatismului intolerant şi intransigent punitiv). Studiile de filologie clasică au marcat prima breşă, în spiritul viitoarei modernități, efectuată în solida şi compacta cultură creştin- medievală. Ele au fost cultivate nu în sine, ci pentru a reînvia înțelepciunea precreştină şi modelul cultural-spiritual al anticilor precreştini, văzuți nu, pur şi simplu, ca „păgâni”, ci ca precursori ai spiritualității creştine inițiale, primitive, christico-apostolice. Modelul cultural-spiritual al anticilor, aplicat condițiilor şi mentalităților de după un mileniu, devenea un arhetip sau un prototip de autoritate desăvârşită, absolută: Vergilius nu este, pentru Dante, signore, duca e maestro? Ce au reprezentat, pentru un Michelangelo sau da Vinci, sculpturile şi picturile greco-romane, decât supremul ideal de atins al frumuseții, al perfecțiunii totale?
Din Italia, studiile de filologie clasică şi pasiunea irepresibilă pentru Antichitate s-au răspândit în principalele zone ale Europei culte: în Germania, prin Johannes Reuchlin (1455-1522) şi Konrad Peutinger (1465-1547); în Olanda, respectiv în Țările de Jos, prin deja amintitul Desiderius Erasmus Roterodamus (1469-1536); şi, mai ales, în Franța. Astfel încât, după apariția ei în Italia umanist-renascentistă, filologia clasică va cunoaşte cea de-a doua mare etapă de expansiune, pe care istoria disciplinei o înre-gistrează ca pe una prin excelență franceză. Secolele al XVI-lea şi, în special, al XVII-lea constituie continuarea şi adâncirea, în spațiul cultural francez, a excepționalei tradiții umanist-renascentiste, originar italiene. Dintre cei mai remarcabili reprezentanți ai noului umanism francez, numele unor Henri Estienne (cca. 1528-1598), al tatălui său, Robert Estienne (1503-1559) – ambii, autorii celui mai vast, de până atunci, dicționar al limbii greceşti (Thesaurus Graecae linguae) –, al lui Isaac Casaubon (1559-1614), al lui Jules César (1484-1558) şi Joseph Juste Scaliger (1540-1609: tatăl şi fiul, ca în cazul familiei Estienne), al lui François Vigier (cca. 1600-1647) sau Bernard de Montfaucon (1655-1741), au adus cea mai mare strălucire. Datorită filologilor francezi (neo)umanişti şi (post)renascentişti, studiile clasice şi-au pierdut din aspirațiile şi ambițiile literare concurențiale care îi animau pe erudiții savanți renascentişti italieni, pentru a câştiga, în schimb, în acribie ştiințifică şi profesionalism al interpretării critice a textelor şi a tuturor mărturiilor complementare, inclusiv lingvistice.
În sfârşit, continuând tradiția renascentistă deschisă de Erasmus, Țările de Jos (Belgia şi Olanda), precum şi, ca o noutate în peisajul cultural al Europei postmedievale, Anglia inaugurează o nouă şi ultimă etapă în dezvoltarea studiilor clasice premoderne, şi anume la sfârşitul secolului al XVI-lea şi, în continuare, în secolul al XVII-lea. Această a treia etapă a studiilor clasice umaniste, postrenascentiste şi premoderne, poate fi numită anglo-flamandă, grație unor personalități de prim rang, precum Richard Bentley (1662-1742), cel mai reprezentativ şi valoros filolog clasic englez, sau olandezii (în relativă ordine cronologică) Iustus Lipsius (Joost Lips, 1547-1606), unul dintre cei mai erudiți şi ingenioşi filologi ai vremii sale, Hugo Grotius (Hugo de Groot, 1583-1645), care s-a distins şi ca remarcabil jurist, diplomat şi om de stat, Gerardus Johannis Vossius (Gerhard Voss, 1577-1649), Claudius Salmasius (în prima jumătate a veacului al XVII-lea), Johannes Friedrich Gronovius (de-a lungul secolului al XVII-lea). Lista ambelor şcoli de filologie clasică poate fi, de bună seamă, extinsă.
În concluzie, ducând mai departe strălucita tradiție a umanismului originar, renascentist, neoumaniştii au continuat să vadă în Antichitatea clasică un model absolut în toate privințele: creativitate în cultură, ordine şi sistem ştiințific, armonie şi plenitudine estetico-artistică, echilibru, soliditate şi stabilitate în plan religios, etic şi politic. Iar în ordine strict umană, o efervescență şi o dăruire totale ... Umaniştii şi neoumaniştii veacurilor premo-derne, al XVI-lea şi al XVII-lea, vor institui, în domeniul atât de specific lor, cel al filologiei, pentru întâia oară criteriile şi normele ştiințifice ale demersului cercetării surselor primare de cunoaştere a Antichității, care sunt textele autorilor de atunci numiți (nu doar considerați) clasici. Cei doi piloni ai noii ştiințe umaniste apărute – filologia clasică şi, prin ea, filologia pură şi simplă, ca atare – au fost studierea şi cunoaşterea atentă, minuțioasă, a celor două limbi clasice (a gramaticii acestora, în primul rând), pe de o parte, şi cultivarea până la ultimele resurse a criticii de text / textuale, reprezentate de paleografie şi de codicologie (ultima, ca ştiință generală a textelor manuscrise, nu a scrisului în sine, domeniul celei dintâi).*