Eseuri
Matei Vişniec
AM CUNOSCUT-O PE MONICA LOVINESCU...
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2008
Am cunoscut-o pe Monica Lovinescu destul de puțin, dar m-a ajutat foarte mult. Cînd am ajuns la Paris, pe 26 septembrie 1987, pluteam în aer de fericire şi nu aveam nici un plan precis, în orice caz prioritatea mea nu era să merg la Europa Liberă şi să dau un interviu. Pe 27 septembrie însă, în timp ce mă plimbam aerian prin Montparnasse, am dat nas în nas cu Geta Dimisianu care lucra la ora aceea la Editura Cartea Românească. Ea m-a dus, două zile mai tîrziu, la Monica Lovinescu la Radio Europa Liberă, unde i-am cunoscut şi pe Virgil Ierunca, pe Alain Paruit, pe Goma şi alte cîteva persoane. Monica mi-a propus atunci să-i dau un interviu, dar i-am spus sincer că mă temeam să nu aibă părinții mei probleme. Ceea ce nu înseamnă că Monica Lovinescu mi-ar fi purtat pică. Ea m-a îndreptat apoi spre OFPRA (Oficiul pentru refugiați şi apatrizi), unde mi-am depus cererea de azil politic, cu o recomandare semnată de propria ei mînă şi de Virgil Ierunca.
De mai multe ori am fost invitat în casa lor, de mai multe ori m-am dus să-i văd la Europa Liberă şi apoi am stat cu ei îndelung la cafeneaua care se afla vis à vis de restaurantul Doina... între timp obținusem 5000 de franci, o bursă oferită de o fundație, şi Virgil Ierunca s-a oferit să-mi țină banii la el în casă, ca să nu mi-i fure cineva în căminul de emigranți în care stăteam. În acea perioadă îi vedeam pe Monica şi pe Virgil Ierunca cam o dată pe săptămînă, în ziua cînd îşi înregistrau emisiunea la Europa Liberă, şi Virgil îmi aducea cîte o sumă mică din “tezaurul” meu, trei sute sau patru sute de franci, cam cît aveam nevoie ca bani de buzunar pentru următoarele şapte zile.
Monica Lovinescu era însă, dincolo de lupta ei împotriva comunismului, o sursă inepuizabilă de sfaturi practice pentru cineva ca mine, proaspăt aterizat la Paris. Ea mi-a sugerat ideea de a începe un doctorat şi de a postula pentru o bursă în acest sens, mi-a vorbit despre opacitatea mediilor de informare franceze cînd vine vorba de comunism, despre modul în care funcționau editurile şi editorii, revistele şi diversele publicații literare, etc.
Într-o zi Monica m-a sunat să mă întrebe dacă vreau sa semnez o petiție împotriva demolării satelor de către Ceauşescu, şi am semnat-o. Acesta a fost, cred, momentul cînd s-a aflat la Bucureşti că Matei Vişniec era pe cale să “rămînă”. Tot ea m-a dus la cenaclul lui Mămăligă, unde am citit poezie şi apoi teatru... Şi tot ea m-a sunat într-o zi la căminul unde stăteam ca să-mi spună că era un post liber la München la Europa Liberă şi un altul la BBC. Practic, aşa am postulat pentru BBC, în urma unei informații pe care mi-a dat-o Monica, şi tot ea l-a sunat pe directorul de atunci al postului, Cristian Mititelu, ca să-i vorbească de mine. Aşa s-a făcut deci că m-am dus, în august 1988, la Londra, unde am stat un an şi două luni. Culmea este că Monica a fost apoi cea care mi-a dat, împreună cu Virgil Ierunca, un interviu pentru BBC. Între timp însă, fiind la Londra, tînjeam după Paris, îmi lipsea ceva, o anumită atmosferă boemă, o anumită decontractare culturală pe care lumea anglo-saxonă nu o avea. I-am vorbit de altfel Monicăi despre acest lucru şi tot ea m-a sunat într-o zi la Londra ca să-mi spună… că se scotea la concurs un post la Radio France Internationale la Paris…
După 1989 însă, totul s-a schimbat la Paris, nu m-am mai văzut cu Monica decît foarte rar, exilul românesc a devenit cu totul altceva... Sunt oare aceste detalii suficiente pentru un articol despre Monica fără lista de elogii la care ader de altfel total? Monica Lovinescu a fost un om cu o imensă iradiere de bunătate. Ea ştia că noi, cei care aterizam uneori destul de zdruncinați la Paris, nu aveam numai grija denunțării lui Ceauşescu şi a regimului comunist, ci trebuia să ne găsim şi un acoperiş, să cîştigăm un ban ca să avem ce mînca, să postulăm pentru o slujbă, să ne facem noi prieteni, să culegem informații practice, să ne reconstruim viața pe termen lung… Timp de luni şi luni de zile am simțit atunci o profundă nevoie de a-i vedea o dată pe săptămînă pe Monica şi Virgil, în primul rînd din motive practice, ca să le spun ce planuri de viitor şi ce angoase prezente aveam, şi să mă simt reconfortat şi încurajat de discuțiile cu ei şi de prezența lor.
De mai multe ori am fost invitat în casa lor, de mai multe ori m-am dus să-i văd la Europa Liberă şi apoi am stat cu ei îndelung la cafeneaua care se afla vis à vis de restaurantul Doina... între timp obținusem 5000 de franci, o bursă oferită de o fundație, şi Virgil Ierunca s-a oferit să-mi țină banii la el în casă, ca să nu mi-i fure cineva în căminul de emigranți în care stăteam. În acea perioadă îi vedeam pe Monica şi pe Virgil Ierunca cam o dată pe săptămînă, în ziua cînd îşi înregistrau emisiunea la Europa Liberă, şi Virgil îmi aducea cîte o sumă mică din “tezaurul” meu, trei sute sau patru sute de franci, cam cît aveam nevoie ca bani de buzunar pentru următoarele şapte zile.
Monica Lovinescu era însă, dincolo de lupta ei împotriva comunismului, o sursă inepuizabilă de sfaturi practice pentru cineva ca mine, proaspăt aterizat la Paris. Ea mi-a sugerat ideea de a începe un doctorat şi de a postula pentru o bursă în acest sens, mi-a vorbit despre opacitatea mediilor de informare franceze cînd vine vorba de comunism, despre modul în care funcționau editurile şi editorii, revistele şi diversele publicații literare, etc.
Într-o zi Monica m-a sunat să mă întrebe dacă vreau sa semnez o petiție împotriva demolării satelor de către Ceauşescu, şi am semnat-o. Acesta a fost, cred, momentul cînd s-a aflat la Bucureşti că Matei Vişniec era pe cale să “rămînă”. Tot ea m-a dus la cenaclul lui Mămăligă, unde am citit poezie şi apoi teatru... Şi tot ea m-a sunat într-o zi la căminul unde stăteam ca să-mi spună că era un post liber la München la Europa Liberă şi un altul la BBC. Practic, aşa am postulat pentru BBC, în urma unei informații pe care mi-a dat-o Monica, şi tot ea l-a sunat pe directorul de atunci al postului, Cristian Mititelu, ca să-i vorbească de mine. Aşa s-a făcut deci că m-am dus, în august 1988, la Londra, unde am stat un an şi două luni. Culmea este că Monica a fost apoi cea care mi-a dat, împreună cu Virgil Ierunca, un interviu pentru BBC. Între timp însă, fiind la Londra, tînjeam după Paris, îmi lipsea ceva, o anumită atmosferă boemă, o anumită decontractare culturală pe care lumea anglo-saxonă nu o avea. I-am vorbit de altfel Monicăi despre acest lucru şi tot ea m-a sunat într-o zi la Londra ca să-mi spună… că se scotea la concurs un post la Radio France Internationale la Paris…
După 1989 însă, totul s-a schimbat la Paris, nu m-am mai văzut cu Monica decît foarte rar, exilul românesc a devenit cu totul altceva... Sunt oare aceste detalii suficiente pentru un articol despre Monica fără lista de elogii la care ader de altfel total? Monica Lovinescu a fost un om cu o imensă iradiere de bunătate. Ea ştia că noi, cei care aterizam uneori destul de zdruncinați la Paris, nu aveam numai grija denunțării lui Ceauşescu şi a regimului comunist, ci trebuia să ne găsim şi un acoperiş, să cîştigăm un ban ca să avem ce mînca, să postulăm pentru o slujbă, să ne facem noi prieteni, să culegem informații practice, să ne reconstruim viața pe termen lung… Timp de luni şi luni de zile am simțit atunci o profundă nevoie de a-i vedea o dată pe săptămînă pe Monica şi Virgil, în primul rînd din motive practice, ca să le spun ce planuri de viitor şi ce angoase prezente aveam, şi să mă simt reconfortat şi încurajat de discuțiile cu ei şi de prezența lor.