IDENTITATE ŞI PROVIZORAT

Speranța de sorginte utopică, a literaturii de sertar, care ar fi trebuit să inunde piața literară şi să reprezinte continuarea unui filon cultural, autentic, mărturisind despre valorile constitutive ale unei identități colective – a dispărut încetul cu încetul din aşteptarea „noii” lite-raturi, numită nouă doar pentru că ar fi trebuit să se înscrie în siajul istoric. Presupusele opere literare ar fi creat conexiuni cu o identitate (literară) abstractă şi pură, sau mai curând epurată, decorticată de adăugirile provizorii şi neavenite ale existenței cotidiene, care apelase iluzoriu la tăcerea (literară) deliberată, ca formă de protest sau supraviețuire; la compromisul unui mod de viață sau la scrieri conforme şi de fațadă, la surogatul unei existențe supusă şabloanelor, dar care ar fi continuat să mențină puncte de referință, legături necontaminate cu un sistem ideal de valori.
Chiar abolită şi fără obiect, această aşteptare a dezvăluirii unei identități care să devină punct de reper şi sistem de valori, s-a insinuat în literatura Europei răsăritene, odată cu raportările la includerea într-un spațiu extins geografic dar şi al istoriei rescrise şi iarăşi rescrise; odată cu dorința ieşirii din umbra trecutului, a recuperării timpului pierdut şi având ca ideal sincronizarea în absolut.. Provizorat este expresia acestei aşteptări dar şi distrugerea ei.
Romanul recreează etape istorice, pe care le dezvăluie în mai multe re-gistre, în citirile succesive, pe care o perioadă le-a impus nu doar celei trecute dar şi următoarei, prin antinomie. Fiecare secvență istorică o anulează violent pe cea anterioară şi face deja trimitere la propria sa distrugere, în momentul în care se va schimba. Aşteptarea unei expresii de excepție, cu valențe escatologice, care să dezvăluie trecutul, să-l demonteze şi să-l aşeze la locul cuvenit, să restabilească ierarhia valorică – acest mit este negat, romanul preferând să instaureze ca valoare absolută perpetua schimbare, succesiunea de etape, fiecare dintre ele sub semnul provizoratului.
Renunțând la ideea unei identități originare, romanul revine la întrebarea legată de definirea identității istorice şi sociale, de modul cum acționează componentele sale: memoria – principala secvență moleculară; auto-cenzura istoriei personale; intersectarea destinului propriu cu matricele identitare rigide, cu impunerile ideologice ale unor perioade diferite, care se succed cu rapiditate uimitoare. Din această perspectivă, a unei fresce a identității, fiecare personaj tipologic al romanului compară valorile inițiale, felul în care-şi imagina că îi va fi traseul cu cele impuse de fiecare etapă. Aproape că nu are timp să le judece, obligat să îşi reconfigureze biografia dintr-o nouă perspectivă, să îi dea credibilitate prin atragerea de noi prieteni şi consorți, să se apropie sau să se îndepărteze de familie. Judecata critică este lăsată în seama provizoratului, cu toate că fiecare dintre personaje deține deja mai multe filtre identitare şi nu mai aspiră la revenirea la o matrice originară, la reconstituirea începutului, şi acesta departe de a fi perfect în sine. Coordonatele impuse de noul model identitar sunt acceptate ca atare, însă fiecare resetare biografică are din ce în ce mai puține şanse de reuşită, pe măsura reducerii grilelor de memorie şi a incompatibilității lor.
Dozajul construirii şi de-construirii identităților succesive, fiecare conformă cu o perioadă istorică, impune realizarea unui tablou istoric, care să fie mai mult decât un fundal, să interacționeze visceral şi aproape violent cu evoluția personajelor; o compoziție de mărci identitare distinctive, alese de aşa natură încât să rezoneze şi cititorului contemporan: jurnale şi buletine de ştiri, aura propagandistică în care s-au mascat figuri istorice, cântece şi sloganuri, obiecte ale cotidianului, recuzita, costumele şi bijuteriile (portțigaretul de chihlimbar, ceasul de aur, butonii cu diamante care nu mai pot fi purtați în noua societate muncitorească, băştile, rochiile de lurex de la pachet, lacul de unghii, abonamentul la Ateneu etc.). Toate acestea alese astfel încât să deschidă arbori genealogici stufoşi, paraleli, cu multiple intersectări, asemănători cu alambicata restituire a unei epoci, nu prin relatări, ci prin apelul la taste ale retrospecției, care să declanşeze infinite efecte de memorie involuntară, realizat de Umberto Eco, în Misterioasa flacără a reginei Loana2. Dacă ascensiunea noilor ideologii este redată de romancierul ita-lian lent, lăsând să fuzioneze magma de conexiuni şi declicuri ale memoriei provocate de fotografii, ziare, discuri vechi, timbre, benzi desenate, lozinci, afişe, în Provizorat nu este timp. Aici indicii de memorie au valențe aproape duble, reconstruiesc o perioadă istorică dar fac imediat trimitere la sufe-rințele şi lipsurile altei perioade, unde absența lor va fi aproape o normalitate, un apanaj al cotidianului acceptat şi asumat. Nu doar recuzita clasică are acest rol, ci mai ales obiectele aproape sordide prin banalitatea lor (caşcavalul Dobrogea, lichiorul de cafea Havana Club etc.).
Istoria obiectelor coincide cu cea a personajelor. Şi obiectele sunt puse la index, interzise, devalorizate în ciuda valorii intrinseci şi evidentă într-un moment anume; purtate cu mândrie, chiar dacă nu înseamnă nimic, ca insigne ale momentului („prețioşii blugi Levy’s şi Wrangler, şase cămăşi, patru t-shirturi, inclusiv cele cu Bayern Munchen şi AC Milan…”). La fel, sunt adăugiri sau reduceri de ficțiune în povestea fiecărui personaj. Multe dintre ele nu adaugă date la dosarul de cadre, nu sunt în etapa vieții în care plusează, ci mai curând regretă transplantul de biografie oficială adăugată carierei, regretă so-vietizarea fişa partenerului care fusese garanția ascensiunii sociale etc. Sau deja au aplicat câteva grile şi filtre propriei existențe: „Letiția nu doreşte deloc să descopere trecutul părinților de la care i se trag numai necazuri”. Sau se consideră „norocoşi” că trăiesc într-o perioadă a „tehnocraților”, că au la dispo-ziție o nouă etichetă, o nouă identitate, care ar putea deveni şi scut.
Identitatea revizuită este o protecție. Personajele invocă o permanentă frică, anxietate, teamă – întreaga sinonimie şi gradație ascendentă a fricii este omniprezentă. Dar cu toate acestea nu frica este tema Provizoratului, ci mai curând alchimia permanentă a modificării cărții de identitate. Ştiința aproape ezoterică de a se auto-prezenta reconstruind istoria din propria pers-pectivă a avantajelor momentului, a parvenirii chiar mai mult decât a supraviețuirii, convingându-i chiar şi pe cei ce cunosc realitatea, dar care sunt dispuşi să accepte schimbarea acesteia pentru a se modifica pe sine. Care este finalitatea acestor cicluri infernale şi labirintice? Că personajele îşi construiesc o ficțiune a eliberării.
Binomul biografie – auto-cenzură este repetat de binomul romanului din interiorul romanului, scris de Letiția în opoziție cu Tratatul, summa summae a ideologiei, ambele chei ale ficțiunii ieşirii din circuitul concentraționar al revizuirii identității. Nu ştim ce fel de roman scrie Letiția, poate mise en abime a existenței scriitoarei sau o reflecție filosofică? o satiră socială? o altă ficțiune? un jurnal?... nu sunt decât pasajele legate de percepție, descrieri, mai curând notițe senzoriale, sinestezii. Cum e Tratatul? Va rămâne nepublicat, supus cenzurii şi unei lecturi repetitive la nesfârşit, prizonier al labirintului identităților. N-ar putea fi un compendiu, lipsit de chiar unitatea şi coeziunea organică a perioadelor la care s-ar fi referit.
Şi simțurile fac parte din ficțiunea eliberării, mai ales că viața de familie este un domeniu al cenzurii. Sexualitatea exacerbată, mai curând un atribut al romanelor de tinerețe devine o ficțiune controlată de personaje şi reintră sub semnul provizoratului, în momentul revelării accidentale a unor pasi-uni paralele, similare, care multiplică experiența ce părea unică.
Dacă pentru Umberto Eco finalitatea reconstrucției unei perioade era refacerea memoriei şi a capacității afective, pierdute într-un accident cerebral, chiar cu riscul retrăirii trecutului, al reintrării în acelaşi ciclu existențial (repetarea accidentului), Provizoratul Gabrielei Adameşteanu nu este un deziderat, nu e dorit, nu poate fi nici chiar substanța romanului din interiorul romanului.
E inexistent, e anulat de chiar dorința de a-l depăşi. E o identitate care nu va fi niciodată asumată. Provizoratul nu cere negarea sau demolarea trecutului, vreo critică detaşată sau o privire disprețuitoare asupra compromisului permanent pe care îl implică, e acceptabil fără angoase, e de neînlăturat, oarecum umilitor, dar permite menținerea condiției de pasager. Letiția, cea care întruchipează condiția scriitorului, pare singura care se bucură de atemporalitatea acestuia. Pentru ea provizoratul e timpul scrierii.