Cronica literară
Viorica Răduță
INTRAREA ŞI IEŞIREA DIN LABIRINT
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2010
Încă din volumul de eseuri Intrări în labirint, Editura Libra, 2006, Christian Crăciun demonstrează, ca şi în multele sale fragmente me-ditative răspândite în diverse reviste culturale, o cale întru filozofare. Nu este întâmplător că eseurile din acest volum oferă ca soluție de comunicare doar Cuvântul în-chip/ în trup, necuvîntul, odată ce pune în abis „lupta lui Iacob cu Îngerul”, aplicație subtilă a poemei nichitastănesciene, ca formă de con-viețuire a omului cu sacrul. Şi în recentul volum Ucronia eminesciană. Eseu despre timp şi imagine în Memento mori, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2010, ieşirea din timp prin viziunea/revelația imaginalului, „ucronia” eminesciană adică, înseamnă tot una de transcendere/ accedere prin forța cuvântului într-un dincolo de timp şi spațiu, în ființarea totului, pe o notă originală poetului ales, cea apocaliptică. M-a bucurat că intuițiile proprii, odată cu preluarea funcției intervalului din Despre îngeri de Andrei Pleşu, mă situează în aceeaşi demonstrație a imaginalului (din Interpolări şi interpolări, Casa Cărții de Ştiință, 2007), cu inevitabila coerență eminesciană la nivelul imaginilor poetice, cu ordinea şi echilibrul elementelor, prin plutire, în „interval”, cu accederea/trecerea prin moarte în acest dincolo. Pentru fixarea acestui „tărâm” e viabilă figura ovoidului cosmic, vizat şi în osia cu capetele în reflexie la poetul hermetic, într-adevăr. Christian Crăciun aduce argumentații, o cercetare şi o aliniere de interpretări demne de teza sa de doctorat, fundația acestui volum în care, cum scrie Paul Cernat în Observator cultural, nr. 284, „una dintre tezele-pilot (…) plasează vizionarismul poetic eminescian sub semnul a ceea ce Henri Corbin numea imaginal, iar gândirea alchimică – imaginatio vera”. Nervura eseistică este şi aici remarcabilă, alături de extraordinara cercetare cu infiltrații multiple în toată opera eminesciană, plecând de la poemul Memento mori, pun-ctul cheie tot dintr-un labirint, aici imaginalul eminescian, în care eseistul distribuie ordinea, coerența, altfel spus o disciplinare a celor două teme alese, timpul şi imaginea de adâncime a operei în întregul ei, de fapt.
Dar demersul de acum vine nu doar din documentația şi ordonarea în timp a ideilor, explicată chiar de autor, ci şi din fascinația acută a lui Christian Crăciun pentru rostire/”tors”, mai puțin rostit. Nu întâmplător excepționalele eseuri Intrări în labirint, Editura Libra, 2006, impuneau o imagine străveche, Cuvântul ca labirint, adânc mitologică, în ciuda supliciului unui sceptic, şi el „mântuit”, din multele mărturisiri, glosări la cărți-existențe, ipostaze ale logosului. Gânditorul întru rostire, pe urmele lui Noica, exersează în aceste eseuri claviaturi lingvistice diverse. Angoase şi premoniții sunt protejate tocmai de registrele stilistice. Spectacolul este şi de limbaj. Poezie şi gnomism coexistă în pagini care tind spre parabolă, mai ales cea biblică, în urma căreia se aşază oricare luptă cu logosul. Christian Crăciun vizează o altă „naştere a tragediei”, o criză a limbajului, cu „intrări”, experiențe, exerciții de lectură/trăire, meditații şi temeri de vid, dar voluptatea cu care mânuieşte cuvântul conduce la în-trupări. Luptele dinăuntrul limbajului, cu ieşire la trup/chip, deci ființare totală, în felul daimonului nichitastănescian, sunt puse, herme(neu)tic, în viziune „ucronică”, demers paralel cu cercetarea imaginalului eminescian, prin urmare. Lupta lui Christian Crăciun este, de aceea, spre ființare, cartea-existență devine mereu drum, purificare. File de jurnal în proză, de meditație sunt coagulate în jurul Sensului, justifică textul pe cale. Chiar dialogul lui Apollo cu Dionysos actualizează lupta lui Iacob cu Îngerul, de unde şi efectul de suferință versus întrupare a logosului, situarea dincolo de dihotomie, într-o ovoidală figură, ouroboros. Întâlnim pagini de mărturisiri, de meditații la ordinea Cuvântului, pagini de hermeneutică, perspective etice, estetice, formulări dezarmante şi revelații. Sunt răscolite pilde, spuneri celebre sau obişnuite, interogații imposibile se alătură unor răspunsuri problematizate, vizionare etc. Cuvântul, în ciuda crizei de Sens, rămâne tot Cale Regală, Christian Crăciun schițând un excurs filozofico-eseistic pe un mit evident, cel al creației, care pune în mişcare mărturisiri şi referințe livreşti, trăiri şi oracole. Surprinde dispoziția autorului pentru roluri, existențiale şi stilistice, totodată, de la cel angoasant/apocaliptic la cel aurorar, de la dramaticul mânuit de limbaj la mânuitorul marcat de „luptă”, ca Iacob , vezi daimonul. Desferecarea temelor, motivelor, afirmațiile memorabile, subtilitatea trimiterilor eseistului, îndârjit în ale Cuvântului, fericit, în ciuda semnelor de absență dinăuntrul acestuia, îl anunță pe mânuitorul viziunii din Ucronie…, unde hermeneutica e sprijinită şi de fenomenologie, unde antropologia se alătură tantrismului, chiar psihanalizei, cu multiple infiltrații şi texte la vedere, demonstrabile, demonstrate odată cu textura imaginilor din poemul eminescian, coerentă.
În Ucronie… capitolul de forță este chiar Excurs într-o istorie imaginală, peste care eminescologii nu vor trece, hermeneutica poemului este completă, cadența, ritmul ideilor nestăvilit. Apoi, întreaga lucrare e organică. Expoziția amplă, de tip doctoral, subliniază teoria celor două teme pe baza documentației, cu sublinieri subtile sau apăsate şi din istoricul interpretării emiesciene, iar capitolul Roata lui Ixion este o alchimie chiar la alchimia eminesciană a roții metaforice, viziune a „mecanismului implacabil”, ucro-nic, prin urmare, din Memento mori. În cele două capitole marcante, Excursul …şi Roata…, formulările sunt, adesea, dinăuntru, tind spre abisa-litate. „Căderile în istorie” ale succesivelor civilizații cunoscute sunt desfăşurate pentru prima dată în specificul lor repetitiv („Memento mori este, însă, ca structură compozițională, în primul rând un poem al repetitivului) de Christian Crăciun în critica noastră despre Eminescu. Revelația se produce prin reîncărcarea temelor centrale, prin formulări gnomice sau paradoxale, prin limbajul de virtuoz în părțile de hermeneutică proprie, cum sunt paginile despre trupul-timp, tors, ritm, trezi(r)e, momentele de civilizație în desfăşurarea lor interpretativă, timpul erotizat, melancolia şi visul (resemantizate), definiții provocatoare ale poemului, sensuri alchimice, „lumea văzută în chip”, etc. Formulările devin memorabile. Aş cita: „După ce au murit civilizațiile, distruse de Timp, moare însuşi Timpul, ca o împlinire a timpurilor. Dar cine a ucis timpul? Pentru că este evident un paricid tragic. Deşi apare adesea (…) imagine „timpului bătrân” nu este uşor de explicat. Imagine pu-ternică, mai complicată decât pare. Murind însuşi timpul adevărul devine imposibil. Pentru că adevărul este nemoarte. Adevăr şi timp întâlnite în Imagine”.
Lectura în „facsimil” a cunoscutei ediții academice con-duce la descoperiri şi interpretări pe linia imaginalului eminescian. Un desen de la pagina 71 este revelatoriu: „un oval în picioare care are în partea superioară un fel de deschidere (…) aş vedea în acest oval Forma însăşi a universului…”, fapt care validează şi viziunea mea, explicită în „Ovoidul, formă a intervalului” din cartea citată. Christian Crăciun merge după notele din manuscrise tot hermeneutic, urmărind coerența imaginii de adâncime în poemul matrice al lui Eminescu. Astfel, enunțul, care ar fi scăpat unui alt comentator, de pildă, că „Moartea este conştiința identității numerice”, e descifrat vizionar: „Murind, indivizii, ca şi civilizațiile, capătă singura identitate a prafului. Funcția imaginală este tocmai o formă a biruinței (Forma), asupra acestei discontinuități. Inter-valul imaginal e menit tocmai să permită trecerea dintr-un tărâm în altul”.
Fără îndoială, eseistul are puterea Cuvântului, subtilități stilistice, dexte-rități şi noutăți interpretative, o febrilitate strunită, chiar ordinea ideilor, mobilitate şi abilități tematice, cunoaştințe din domenii ample, care sprijină excursul de față, de la fenomenologie şi antropologie la eminescologie şi mitologie, ceea ce trădează un apetit şi o ştiință de lectură adevărată, sinte-tică chiar. Până şi pathosul rostirii țâşneşte în pagină ca o mărturie adâncă în a fi dincolo, cu gândirea, meditația, în virtutea exemplului din finalul poemului Memento mori, cel al „înfocării”. Aşa se explică şi ultimul capitol, Anxietatea Eminescu, la un eseist cu hermeneutica mereu trează asupra timpului şi imaginii (eminesciene) de dincolo, o ieşire/mântuire, parcă, pentru vremurile, actualitățile noastre. Supuse subiectivității, momente ca cel al Dilemei versus Eminescu se țes într-o „fatalitate”(!?).
Dan C.M ihăilescu puncta, pe bună dreptate, că în excursul „dioramei” din Ucronie „nu sîntem într-o istorie a lumii, ci într-o istorie a minții umane”. Într-adevăr, un stimul (interior) pentru roata lui Ixion, gândirea, cum este cea (poetică) eminesciană, se revelează ca adevărată cale a acce-derii la interval/imaginal, o ieşire din labirint. Şi apocalipsa recurentă din vi-ziunea poetului este, astfel, înglobată unei viziuni suprafireşti, ucronice, a unui dincolo, de felul intervalului, imaginalului. Iată explicitarea viziunii, prezente încă din titlu, urmărită cu o minuțiozitate, disciplină şi putere de pătrundere în imaginarul eminescian distincte între comentatorii emi-nescieni mai vechi şi mai noi: „Prin ucronie am precizat că înțeleg tendința fundamentală a poetului de a obține fantasmatic o ieşire din cursul/curgerea timpului pentru a avea o perspectivă totalizatoare asupra Sensului. Kairosul, timpul sacru, acolo unde poetul opreşte întoarcerea roții, este timpul repetitiv, eterna reîntoarcere”.
Dar demersul de acum vine nu doar din documentația şi ordonarea în timp a ideilor, explicată chiar de autor, ci şi din fascinația acută a lui Christian Crăciun pentru rostire/”tors”, mai puțin rostit. Nu întâmplător excepționalele eseuri Intrări în labirint, Editura Libra, 2006, impuneau o imagine străveche, Cuvântul ca labirint, adânc mitologică, în ciuda supliciului unui sceptic, şi el „mântuit”, din multele mărturisiri, glosări la cărți-existențe, ipostaze ale logosului. Gânditorul întru rostire, pe urmele lui Noica, exersează în aceste eseuri claviaturi lingvistice diverse. Angoase şi premoniții sunt protejate tocmai de registrele stilistice. Spectacolul este şi de limbaj. Poezie şi gnomism coexistă în pagini care tind spre parabolă, mai ales cea biblică, în urma căreia se aşază oricare luptă cu logosul. Christian Crăciun vizează o altă „naştere a tragediei”, o criză a limbajului, cu „intrări”, experiențe, exerciții de lectură/trăire, meditații şi temeri de vid, dar voluptatea cu care mânuieşte cuvântul conduce la în-trupări. Luptele dinăuntrul limbajului, cu ieşire la trup/chip, deci ființare totală, în felul daimonului nichitastănescian, sunt puse, herme(neu)tic, în viziune „ucronică”, demers paralel cu cercetarea imaginalului eminescian, prin urmare. Lupta lui Christian Crăciun este, de aceea, spre ființare, cartea-existență devine mereu drum, purificare. File de jurnal în proză, de meditație sunt coagulate în jurul Sensului, justifică textul pe cale. Chiar dialogul lui Apollo cu Dionysos actualizează lupta lui Iacob cu Îngerul, de unde şi efectul de suferință versus întrupare a logosului, situarea dincolo de dihotomie, într-o ovoidală figură, ouroboros. Întâlnim pagini de mărturisiri, de meditații la ordinea Cuvântului, pagini de hermeneutică, perspective etice, estetice, formulări dezarmante şi revelații. Sunt răscolite pilde, spuneri celebre sau obişnuite, interogații imposibile se alătură unor răspunsuri problematizate, vizionare etc. Cuvântul, în ciuda crizei de Sens, rămâne tot Cale Regală, Christian Crăciun schițând un excurs filozofico-eseistic pe un mit evident, cel al creației, care pune în mişcare mărturisiri şi referințe livreşti, trăiri şi oracole. Surprinde dispoziția autorului pentru roluri, existențiale şi stilistice, totodată, de la cel angoasant/apocaliptic la cel aurorar, de la dramaticul mânuit de limbaj la mânuitorul marcat de „luptă”, ca Iacob , vezi daimonul. Desferecarea temelor, motivelor, afirmațiile memorabile, subtilitatea trimiterilor eseistului, îndârjit în ale Cuvântului, fericit, în ciuda semnelor de absență dinăuntrul acestuia, îl anunță pe mânuitorul viziunii din Ucronie…, unde hermeneutica e sprijinită şi de fenomenologie, unde antropologia se alătură tantrismului, chiar psihanalizei, cu multiple infiltrații şi texte la vedere, demonstrabile, demonstrate odată cu textura imaginilor din poemul eminescian, coerentă.
În Ucronie… capitolul de forță este chiar Excurs într-o istorie imaginală, peste care eminescologii nu vor trece, hermeneutica poemului este completă, cadența, ritmul ideilor nestăvilit. Apoi, întreaga lucrare e organică. Expoziția amplă, de tip doctoral, subliniază teoria celor două teme pe baza documentației, cu sublinieri subtile sau apăsate şi din istoricul interpretării emiesciene, iar capitolul Roata lui Ixion este o alchimie chiar la alchimia eminesciană a roții metaforice, viziune a „mecanismului implacabil”, ucro-nic, prin urmare, din Memento mori. În cele două capitole marcante, Excursul …şi Roata…, formulările sunt, adesea, dinăuntru, tind spre abisa-litate. „Căderile în istorie” ale succesivelor civilizații cunoscute sunt desfăşurate pentru prima dată în specificul lor repetitiv („Memento mori este, însă, ca structură compozițională, în primul rând un poem al repetitivului) de Christian Crăciun în critica noastră despre Eminescu. Revelația se produce prin reîncărcarea temelor centrale, prin formulări gnomice sau paradoxale, prin limbajul de virtuoz în părțile de hermeneutică proprie, cum sunt paginile despre trupul-timp, tors, ritm, trezi(r)e, momentele de civilizație în desfăşurarea lor interpretativă, timpul erotizat, melancolia şi visul (resemantizate), definiții provocatoare ale poemului, sensuri alchimice, „lumea văzută în chip”, etc. Formulările devin memorabile. Aş cita: „După ce au murit civilizațiile, distruse de Timp, moare însuşi Timpul, ca o împlinire a timpurilor. Dar cine a ucis timpul? Pentru că este evident un paricid tragic. Deşi apare adesea (…) imagine „timpului bătrân” nu este uşor de explicat. Imagine pu-ternică, mai complicată decât pare. Murind însuşi timpul adevărul devine imposibil. Pentru că adevărul este nemoarte. Adevăr şi timp întâlnite în Imagine”.
Lectura în „facsimil” a cunoscutei ediții academice con-duce la descoperiri şi interpretări pe linia imaginalului eminescian. Un desen de la pagina 71 este revelatoriu: „un oval în picioare care are în partea superioară un fel de deschidere (…) aş vedea în acest oval Forma însăşi a universului…”, fapt care validează şi viziunea mea, explicită în „Ovoidul, formă a intervalului” din cartea citată. Christian Crăciun merge după notele din manuscrise tot hermeneutic, urmărind coerența imaginii de adâncime în poemul matrice al lui Eminescu. Astfel, enunțul, care ar fi scăpat unui alt comentator, de pildă, că „Moartea este conştiința identității numerice”, e descifrat vizionar: „Murind, indivizii, ca şi civilizațiile, capătă singura identitate a prafului. Funcția imaginală este tocmai o formă a biruinței (Forma), asupra acestei discontinuități. Inter-valul imaginal e menit tocmai să permită trecerea dintr-un tărâm în altul”.
Fără îndoială, eseistul are puterea Cuvântului, subtilități stilistice, dexte-rități şi noutăți interpretative, o febrilitate strunită, chiar ordinea ideilor, mobilitate şi abilități tematice, cunoaştințe din domenii ample, care sprijină excursul de față, de la fenomenologie şi antropologie la eminescologie şi mitologie, ceea ce trădează un apetit şi o ştiință de lectură adevărată, sinte-tică chiar. Până şi pathosul rostirii țâşneşte în pagină ca o mărturie adâncă în a fi dincolo, cu gândirea, meditația, în virtutea exemplului din finalul poemului Memento mori, cel al „înfocării”. Aşa se explică şi ultimul capitol, Anxietatea Eminescu, la un eseist cu hermeneutica mereu trează asupra timpului şi imaginii (eminesciene) de dincolo, o ieşire/mântuire, parcă, pentru vremurile, actualitățile noastre. Supuse subiectivității, momente ca cel al Dilemei versus Eminescu se țes într-o „fatalitate”(!?).
Dan C.M ihăilescu puncta, pe bună dreptate, că în excursul „dioramei” din Ucronie „nu sîntem într-o istorie a lumii, ci într-o istorie a minții umane”. Într-adevăr, un stimul (interior) pentru roata lui Ixion, gândirea, cum este cea (poetică) eminesciană, se revelează ca adevărată cale a acce-derii la interval/imaginal, o ieşire din labirint. Şi apocalipsa recurentă din vi-ziunea poetului este, astfel, înglobată unei viziuni suprafireşti, ucronice, a unui dincolo, de felul intervalului, imaginalului. Iată explicitarea viziunii, prezente încă din titlu, urmărită cu o minuțiozitate, disciplină şi putere de pătrundere în imaginarul eminescian distincte între comentatorii emi-nescieni mai vechi şi mai noi: „Prin ucronie am precizat că înțeleg tendința fundamentală a poetului de a obține fantasmatic o ieşire din cursul/curgerea timpului pentru a avea o perspectivă totalizatoare asupra Sensului. Kairosul, timpul sacru, acolo unde poetul opreşte întoarcerea roții, este timpul repetitiv, eterna reîntoarcere”.