ROSTIRI ESENȚIALE

Mereu fascinat de magia Cuvântului, de candoarea unei rostiri existențiale şi – mai ales! – esențiale, Petre Got trece, parcă imperturbabil, prin vâltorile celei mai negre tranziții şi revine în peisajul editorial cu o nouă carte de versuri, Lumină amară (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010), confirmând, astfel, vocația şi destinul poetului autentic, neînrolat în regimente literare.
Statornic în crezul său artistic – chiar dacă anii au cernut argint pe tâmple, iar vremurile de odinioară au apus – , poetul din Deseştii Maramureşului nu a uitat de cultul strămoşilor, de farmecul munților şi a continuat să creadă, cu aceeaşi ardoare, în „tinerețea fără bătrânețe” a tradiției, în „apa vie” a credinței, în frumusețea imuabilă a satului arhetipal. Toate acestea se regăsesc, firesc, şi se îmbină, armonios, într-un mănunchi de 70 poeme delicate, scrise cu o mare finețe, tulburătoare prin limpezimea, simplitatea şi profunzimea lor.
La fel ca în majoritatea volumelor precedente, nota dominantă este religiozitatea datorată fie unor metafore cu iz blagian („Marele Taciturn”), fie unor sintagme explicite sau implicite („Stăpâne ceresc”, „Urma Ta”, „Drumul spre Tine”, „Calea crucii” etc.). Pentru că singurătatea poetului nu e totdeauna productivă, iar cuvintele nu se lasă zidite precum blocurile de piatră din legenda lui Amphion, uneori, îngerii sunt chemați să medieze „clipa de har” atât de necesară actului de creație: „Am săpat în sufletul meu / Ca într-o mină de aur, / Nu a fost simplu, nu a fost greu, / A fost in-ex-pri-mabil. // Am chemat până la urmă / Îngeri în ajutor, / Îngerii mi-au sugerat să pulsez invers, / Să mă las locuit / De lumina înaltă, / Să zbor, să sângerez, să zbor” (Invers). Survenită în urma devastării speranțelor, a urgisirii viselor din lumea cotidiană, alteori, invocarea Divinității capătă accente dramatice şi trebuie să fie una izbăvitoare: „Speranța noastră a căzut aici, / I s-a tras un glonte-n piept aseară, / Visele continuă să piară / În acest spațiu urgisit (...) // Fiecare fibră e lovită, / Fiecare sens este învins ? / Tată ceresc, Te implorăm ajută / Să înceapă vindecarea, din adânc” ( Stare).
Neîndoielnic, aura mistică e una dintre însuşirile alese ale poeziei lui Petre Got, alături de ipostaza civică sau tenta socială. De altfel, radiografiile „diabolicului azi” surprind, cu multă acuitate, „cavalcada tiradelor”, „seceta sufletelor”, „miopiile veacului” şi stau, rând pe rând, sub semnul interogației retorice ori al ironiei subtile: „Am ajuns, am admis / Să plătesc taxă pe stele, / Să achit taxă pe vis?”(Taxă). Sau: „Pe tabla de şah a momentului / A mai rămas doar un nebun. / A câştigat bătălia, / Dar ce va urma / Ştie doar Cerul”(Şah).
Sfâşietoarea tensiune lăuntrică, neliniştea metafizică străjuită, în permanență, de sentimentul acut al zădărniciei lui Tantal şi Sisif întrupează, suav, o profesiune de credință veritabilă, rostită, cu o melancolie stinsă, în bezna grea a unei lumi bolnave: „Lumină amară îmi oferă clipa, / O beau cum aş bea un pahar plin, / Sunt însetat. / În-se-tat. // Să rabd îmi este tot mai greu, / Dacă sorb îmi este şi mai sete. / Nu există drum înainte, / Nu există drum înapoi, / Ci sens unic vertical – / Mereu zădărnicie. / Lumină amară este clipa, / Lumină amară drumul”(Lumină amară). Din păcate, adesea, desti-nul Poetului se confundă cu Albatrosul lui Baudelaire. Pe pământ, aripile prea mari îl împiedică să meargă...
Printre severele intruziuni ale începutului de mileniu, ale senectuții mohorâte, se strecoară, cu multă gingăşie, inefabila frumusețe a crinilor, trandafirilor şi petuniilor, dulcile miresme ale teilor, merilor şi cireşilor din vremea copilăriei. Amintirea vârstei inocente este nealterată de trecerea şi pe-trecerea anilor, lăsându-se exprimată în versuri emoționante, cutreierate de o pătimaşă nostalgie: „Ah, unde sunt anotimpurile de odinioară / Cu cireşe pietroase şi fragi dulci / Ca ochii de copil?”(Gând). Ori: „Unde sunt florile teilor prieteni, / Unde este aerul copil?”(Urma Ta). Reîntoarcerea la spațiul natal, la „cerul părinților” brăzdat de „culorile vii” ale curcubeului (Fragment de vis) lasă, departe, vacarmul oraşului, provoacă uimire şi bucurie, alinând zbuciumul sufletesc. După ce „a ostenit să mai spere”, folosind „inima drept scut”(Clipele noastre), muntele, paltinii şi brazii reîntregesc ființa poetului, aducându-i revigorarea şi mult râvnita linişte: „La pieptul muntelui revin / După atâtea drumuri străine. / Mă recunosc paltini şi brazi, / Stânca are aceeaşi grupă sanguină cu mine. / Sângele apă nu se face, se spune, / Rănile ard, se închid. / Fratele tot frate rămâne, / Veacul ne soarbe nespus de avid. / Venim doar o dată pe lume, / Avem un singur suflet, o singură mamă. / Rădăcina doare, sângerează, ne cheamă, / Revederile sunt câmp de verbine”(Răsfrângere).
Calde, fragile, galante şi pline de tandrețe, poemele de dragoste îmblânzesc şi ele răul veacului, remarcându-se prin sensibilitatea lor exa-cerbată, prin rezonanța tragică, prin plasticitatea unor imagini memorabile: „Dansai alături de mine / Ca o flacără în munți, / Lumina zăpezii / Ți se prelingea pe chip...”(Ecou); „Tu vino şi calmează-mi rănile, / Împacă-mi visul / Cum ploaia vie arşița...” (Impact); „Mi-ai lăsat crinii clipelor / Petrecute împreună – Clipe fugare ca o adiere primăvaratică / Învinsă de viscol...”(Silabe); „Îți voi bate în geam / Cu inima, numai tu vei auzi...”(Fără glas); „Săptămânile noastre trec / Unele pe lângă celelalte / Asemeni trenurilor de mare viteză / Mergând în sensuri opuse...”(Când?).
Impetuoasă şi totuşi echilibrată, Lumină amară este o carte reprezentativă pentru tot ce a fost (şi a rămas) poezia lui Petre Got, de-a lungul celor patru decenii de la debut; o neîntreruptă aspirație spre Cuvântul primordial, spre lumina celestă, spre iubirea divină; o fericită simbioză a tradiției şi modernității româneşti.