FILOCALIA SFINTELOR NEVOINȚE ALE DESĂVÂRŞIRII (2)

Evagrie s-a născut în 346, la Ibora, în Pont. În tinerețe i-a cunoscut pe Părinții capadocieni Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, care l-au şi hirotonisit. A împărtăşit teorii origeniste, preexistența sufletelor şi apocatastaza, ceea ce a dus la condamnarea sa de către Sinodul V ecumenic (553) şi la respingerea operei sale. Multe scrieri s-au pierdut, altele s-au păstrat fragmentar sau semnate cu alte nume. Este socotit înteme-ietorul misticii monahale. După ce a stat o vreme la Constantinopol, din 380 până în 382, se opreşte la Ierusalim pentru scurt timp, unde o cunoaşte pe Melania Romana, apoi se retrage în munții şi în pustiul Nitriei, din Egipt, unde va duce viață ascetică timp de 14 ani, având îndrumători pe Macarie Alexandrinul şi pe Macarie Egipteanul. S-a dus la Domnul în anul 399. Au rămas de la el Antirrheticos sau Combaterea celor opt duhuri ispititoare, Tratatul practic, Gnosticul, Sentințe metrice pentru monahi şi monahii, Probleme gnostice, Despre rugăciune, Despre gândurile păcătoase, Către monahul Evloghie, fragmente din Comentarii biblice şi Corespondența, texte păstrate în diverse redactări, siriacă, armeană, latină, mai puține în greacă. Evagrie a dat învățăturilor sale forma sentințelor filosofice ori pe cea a proverbelor lui Solomon, ordonându-le în centurii (colecții de câte o sută de capitole). Scrierile lui, foarte citite, au influențat în mare măsură ascetica şi mistica ortodoxă. În teologia sa, treptele ascezei conduc la cunoaştere, la gnoză. Prin curățirea de patimi şi prin curățirea până la desprindere de sine a minții se poate obține harul lui Dumnezeu, când, spune părintele Stăniloae, „ajuns omul aici, în inima lui străluceşte lumina Sfintei Treimi, el vede lumina dumnezeiască”. Adaugă: „Cunoaşterea lui Dumnezeu e dincolo de orice chip. Viziunile imaginative sunt suspecte. Cunoaşterea aceasta e simplă, necompusă, indescriptibilă, fără imagini. Este o cucerire a minții de către nemărginirea Celui infinit. Tocmai de aceea lumina aceasta este într-un anumit înțeles şi întunericul cel mai adânc, «neştiința fără margini»”. Textele filocalice selectate din Evagrie Ponticul sunt: Schiță monahicească, în care se arată cum trebuie să ne nevoim şi să ne liniştim, Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor, Din capete despre trezvie şi Cuvânt despre rugă-ciune, împărțit în 153 de capete.
Schiță monahicească este semnată Evagrie Monahul şi e împărțită în 11 capete. Ca şi omul căsătorit, cel stăpânit de gânduri şi de pofte se îngrijeşte de cele ale lumii şi nu de cele ale lui Dumnezeu. Monahul, în schimb, trebuie „să nu aibă femeie, să nu nască fii sau fiice”, ci „să fie ostaş al lui Hristos, nepământesc, fără grijă, în afară de orice gând şi faptă de câştig”. El trebuie să se străduiască pentru dobândirea liniştii. Se dau sfaturi cu privire la viețuirea creştinească şi se recomandă odihna duhovnicească cea din chilie, lipsită de gânduri. Despre modurile rugăciunii: „roagă-te cu frică, cu cutremur, cu osteneală, cu înfrânare şi cu priveghere”.
În Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor, ispitele de căpetenie sunt lăcomia pântecelui, iubirea de argint şi slava de la oameni, din ele derivând toate celelalte. Prin recrudescența memoriei sensibile sunt stârnite tentații. Acelaşi lucru se întâmplă în timpul somnului, prin vise. Se actualizează în asemenea ocazii mânia, a cărei vibrare se stinge greu: „De ce oare nu învățăm şi noi de la obiceiul tainic şi vechi al oamenilor care alungă câinii din casă în vremea rugăciunii?”. Leacul gândurilor ascunse este mărturisirea acestora. Folosind o comparație comună epocii, Evagrie Îl numeşte pe Dumnezeu Doctorul sufletelor. În bună măsură, textul se ocupă de războiul gândurilor. De o mare nocivitate pentru liniştea interioară este duhul mâniei şi al întristării, având ca remediu blândețea. Gândul slavei deşarte şi al mândriei „a făcut să cadă cu sunet din ceruri pe pământ pecetea asemănării şi cununa frumuseții”. Nu se poate spune că, pe lângă caracterul sapiențial şi duhovnicesc, textele evagriene nu conțin şi o semnificativă poeticitate: „Cuvintele Duhului Sfânt să nu te părăsească şi bate în porțile Scripturilor cu mâinile virtuților. Atunci îți va răsări nepătimirea inimii şi vei vedea în rugăciune mintea în chipul stelei”.
În Din Capetele despre trezvie, se remarcă prin profunzime sentința 5: „Mintea care hoinăreşte o statornicesc citirea, privegherea şi rugăciunea; pofta aprinsă o sting foamea, osteneala şi singurătatea; iar mânia o domolesc desăvârşit cântarea de psalmi, îndelunga-răbdare şi mila”.
Cuvânt despre rugăciune are 153 de capete, număr egal cu al peştilor prinşi în mreaja aruncată de Apostoli, după învățătura Domnului, în partea dreaptă a corabiei (In. 21, 11). Rugăciunea este privită din cele două aspecte ale sale, practic şi contemplativ. Ea este „vorbirea minții cu Dumnezeu”, trebuie însoțită de lacrimile pentru păcate şi focalizată, cu mintea neîmprăştiată. Definițiile enunțate de Sfânt sunt cuprinzătoare: „Rugăciunea este vlăstarul blândeții şi al lipsei de mânie. Rugăciunea este rodul bucuriei şi al mulțumirii. Rugăciunea este alungarea întristării şi a descurajării”. Se dau sfaturi, învățături cu privire la practicarea rugăciunii. Evagrie este isihast, înaintea isihasmului. Prin rugăciune stătuitoare şi prin războiul gândurilor, credinciosul năzuieşte spre starea de nepătimire şi contemplație, spre restaurarea situației originare: „Cultivăm virtuțile pentru rațiunea făpturilor, şi pe acestea le căutăm pentru Rațiunea care le-a dat ființă. Iar aceasta obişnuieşte să se descopere în starea de rugăciune”. Rugăciunea, însă, atrage întotdeauna năvala şi riposta dracilor. Cel ce se roagă se face asemănător îngerilor. Iar împlinirea se atinge „când, stând la rugăciune, te vei ridica mai presus de orice bucurie”. Deoarece s-a stins la o vârstă încă tânără, Palladius a scris despre el, folosind un cuvânt din regele Solomon: „În scurt timp a împlinit lucrare de mulți ani” (4, 13). Rostea o sută de rugăciuni pe zi, avea o viață ascetică deosebit de aspră, în puținul timp care-i rămânea copia texte biblice.
Cu 16 ani mai tânăr decât Evagrie, dar mai longeviv, a fost Ioan Cassian (360-435). S-a născut în Sciția Mică, Dobrogea de azi. În jurul vârstei de douăzeci de ani, se stabileşte într-o mănăstire din Betleem. Călătoreşte la monahii din pustiul egiptean, unde rămâne şapte ani, apoi la Constantinopol, fiind hirotonit diacon de Sfântul Ioan Hrisostomul. În 404-405 se află la Roma, iar după 410 pleacă spre Marsilia, unde, prin 415, întemeiază primele mănăstiri, una de călugări şi alta de călugărițe, concepând şi primele reguli monahale specifice Occidentului. Se face astfel legătura între monahismul răsăritean şi cel apusean. Se stinge din viață în 435.
La rugămintea episcopului Castor, din Apta Julia, scrie în latină Despre rânduielile chinoviilor şi despre vindecarea celor opt patimi de căpetenie şi, apoi, Convorbiri cu Părinții, conținând convorbiri duhovniceşti purtate cu pustnicii din Egipt. Se recunosc în această lucrare influențe semipelagiene, legate de problema harului. Ultima lucrare a fost scrisă târziu, în 430, Despre întruparea Domnului, cu poziții polemice față de cartea a VII-a a lui Nestorie. Cassian este mai puțin important ca teolog, fiind însă unul dintre cei mai fini analişti ai vieții ascetice, acordând o mare atenție textului biblic şi rugăciunii duhovniceşti.
Părintele Dumitru Stăniloae a selectat pentru Filocalie două scrieri, un extras rezumativ la Despre vindecarea celor opt patimi de căpetenie, existent într-o redactare greacă şi constituit ca o epistolă către episcopul Castor, şi un extras grec al primelor două Convorbiri avute cu Avva Moise.
Primul extras poartă numele Despre cele opt gânduri ale răutății, adică al lăcomiei pântecului, al curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristării, al trândăviei, al slavei deşarte şi al mândriei. Recunoaştem păcate reprobate şi de Evagrie. Lăcomia se contracarează prin înfrânare şi prin post. Nu există un canon de postire, „fiindcă nu toți au aceeaşi tărie şi aceeaşi vârstă; apoi, şi din pricina slăbiciunii unora, sau a unei deprinderi mai gingaşe a trupului”. O re-gulă ar fi că „de bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei”. Niciuna dintre patimi nu poate fi biruită printr-un singur mijloc, ci numai prin conlucrarea tuturor virtuților: „nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea desăvârşitei neprihăniri şi adevăratei curății, de nu se vor adăuga şi zdrobirea inimii în rugăciunea întinsă către Dumnezeu, şi citirea deasă a Scripturilor, şi osteneala, şi lucrul mâinilor”, dar, mai înainte de toate, „foloseşte smerenia sufletului”. De asemenea, conştientizarea, adică meditația duhovnicească, are un rol foarte important. Duhul curviei şi al poftei trupeşti ispiteşte atât trupul, dar mai ales sufletul. Fecioria constă în smerirea cugetului şi a inimii şi se menține cu roua Sfântului Duh. Naşterea de prunci şi continuarea neamului omenesc nu se face prin curvie. Altă patimă, iubirea de argint, se transformă în idolatrie. Pe monahul înrobit, aceasta îl scoate din mănăstire, întorcându-l în lume. Iuda trădează pentru bani. Un leac eficient al patimilor îl constituie gândul la moarte. Duhul mâniei este un alt mare păcat, care ne întinează sufletele şi ne lipseşte de lumina Sfântului Duh. Mânia nu se poate potrivi cu iubirea şi cu rugăciunea. Izolarea nu este o soluție: „de vom fugi de lupta îndelungii răbdări, căutând pustia şi singurătatea, patimile netămăduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor rămâne ascunse, dar nu vor fi smulse”. La fel, întristarea orbeşte vederea duhovnicească şi provoacă gândul deznădejdii: „căci precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului”. Întristarea şi deznădejdea i-au pierdut pe Adam, pe Cain, pe Iuda. Remediile lor sunt pocăința, rugăciunea, nădejdea. Există o întristare după Dumnezeu, care duce la mântuire. Vătămătoare este trândăvia, care se biruieşte prin muncă neîncetată, prin răbdare şi rugăciune. Foarte insidioasă este patima slavei deşarte: „Pe cel ce nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă, şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngâmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa-zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgeşte prin tăcere, făcându-l să-şi închipuie că a dobândit li-niştea. […] Scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dă prilej de război acestui drac viclean.” Izbăvirea de un asemenea demon cu multe capete se face prin disprețuirea de sine. Duhul mândriei este şi el o piatră de încercare, doborându-i pe cei care au urcat până aproape de culmea virtuților: „păcatul mândriei când pune stăpânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărâmă în întregime şi îl surpă până în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela care pentru mândrie a căzut din cer”. Leacul este, evident, smerenia.
Al doilea text din Sfântul Ioan Cassian este Cuvânt plin de mult folos despre Sfinții Părinți din pustia sketică şi despre darul deosebirii, în realitate fiind vorba despre rezumatele primelor două Convorbiri purtate cu Avva Moise, „bărbat sfânt, care strălucea nu numai în lucrarea virtuților, ci şi în contemplare”. Tema primei convorbiri este atingerea desăvârşirii prin strădanie duhovnicească, prin curăția inimii, bazată pe dobândirea dragostei. Iar desăvârşirea se câştigă prin uneltele sale: „posturile, prive-gherile, citirea Scripturilor, lepădarea de avere şi lepădarea de toată lumea”.
Avva Moise explică, apoi, în ce constă puterea lui de a deosebi lucrurile, adică dreapta socoteală, ca dar venit de la Duhul Sfânt. Puterea deosebirii îl face pe om, când este la restrişte, să meargă pe calea cea bună. Adesea, diavolul ispiteşte oameni virtuoşi, ducându-i, prin pierderea dreptei socoteli, la pierzanie. Discernământul nu este numai un merit personal obținându-se prin cercetarea Părinților, prin sfaturile celorlalți, prin dreapta cumpănire, prin smerenie, prin tăierea propriei voi, prin ascultare. De mare folos sunt încrederea şi mângâierea date de duhovnic.
Cei doi sfinți sunt personalități complementare, aducând prin învățătura lor mult folos îmbunătățirii sufleteşti a creştinilor, Evagrie fiind înteme-ietorul misticii monahale, Ioan Cassian, la rândul lui, fiind un mare îndrumător al vieții monahale şi al trăirii după Duh.