BENJAMIN FONDANE ŞI RIMBAUD VÂNTURĂ-LUME

Rimbaud le voyou este cel dintâi volum de eseistică publicat de Benjamin Fondane în Franța, în anul 1933. Interesul lui Fondane pentru Rimbaud şi opera acestuia apare încă de timpuriu, din perioada română, deşi nu îl citează decât arareori (de pildă, în volumul Imagini şi cărți din Franța1). Un fragment din carte va fi publicat, grație lui Jean Ballard, ca avanpremieră, în Cahiers du Sud (martie 1933), apoi în revista Raison d’?tre (nr. 7) şi în Documents 33, de la Bruxelles (iulie 1933). Manuscrisul inițial era destinat, încă din 1931, editurii Gallimard, după cum reiese dintr-o scrisoare trimisă către Ballard, la sfârşitul lui mai 1932. Gallimard îl va refuza, iar cartea va apărea, în cele din urmă, la Éditions Denoël2. Ea va purta o dedicație către Lev Şestov, precum şi două motouri, din Antigona lui Sofocle şi, din Les illuminations, celebra frază a lui Rimbaud: ... Je suis réellement d’outre-tombe et pas de commissions...
Fondane avea intenția să publice o a doua ediție a cărții, remaniată şi adăugită. În ultima scrisoare trimisă soției sale, Genevi?ve Tissier, din lagărul de la Drancy, la 29 mai 1944, el face această observație: „Pentru reeditarea volumului Rimbaud le Voyou, voiam să pregătesc un text nou. Editorul va putea să publice separat corecturile şi capitolele inedite care se vor găsi. Însă va trebui ca textul inițial să fie păstrat aproape intact.“
Fragmentele reproduse aici constituie tocmai partea inedită a volumului proiectat de Fondane, anume Prefața la ediția a doua a cărții, precum şi capitolele numerotate de la IV la VIII. Ele au fost publicate în ediția prezentată de Michel Carassou şi apărută în 1979, la editura Plasma. În limba română, volumul va apărea integral, însoțit de anexe, note şi comentarii, la Editura Limes, în toamna acestui an, în seria de Opere complete franceze ale lui Benjamin Fondane.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

1 Volumul Imagini şi cărți din Franța, de B. Fundoianu, a fost reeditat recent la Institutul Cultural Român (Bucureşti, 2006, ISBN 973-577-496-8, ISBN 978-973-577-496-8, 123 p. in 8°). El reproduce integral ediția apărută la Editura Socec & Co, Bucureşti, \n anul 1921.
2 Despre geneza interesului acordat de Fondane lui Rimbaud, vezi Cahiers Benjamin Fondane, numărul «Autour de Rimbaud le Voyou» (nr. 9, 2006), mai ales articolul semnat de Monique Jutrin, «Sur les traces de Rimbaud le Voyou», pp. 7-18.

restitutio
BENJAMIN FONDANE
RIMBAUD VÂNTURĂ-LUME ŞI EXPERIENȚA POETICĂ
Prefața la ediția a doua

Se înțelege de la sine că o intenție polemică dusese la alegerea titlului acestei cărți, dar sunt nevoit să mă supun cu o oarecare amărăciune „succesului“ de neînțelegere de care s-a bucurat. Este, oare, posibil, ca nimeni să nu fi înțeles, nici să fi vrut să înțeleagă faptul că „vântură-lume“ însemna, pentru mine, tocmai contrarul eroului, al sfântului, al celui drept –, al celor care, supunându-se Legii, şi-au aflat în ea fericirea –, iar, prin aceasta, chiar de la antipozi, lua naştere o nouă sfințenie: a uzurpatorilor Legii, a martirilor rațiunii, a nonconformiştilor Ființei? Ajunge să citiți cartea de față pentru a vă convinge de acest lucru. Aşadar, intenția polemică ne obligă să oferim câteva lămuriri.
Mărturisesc că m-am cam săturat de biografiile „sublime“ – sau sublime la modul invers –, căci a trage concluzii împotriva eroului său în numele Spiritului, al Idealului, al Eticii, înseamnă, de fapt, a se lăsa atras tot de „sublim“. Mă scotea din sărite biografia „romanțată“ – ce invenție de spirite castrate! „Atâtea lucruri adunate grămadă, de ți se face milă“ – aceasta este, la urma urmei, biografia lui Rimbaud, aceasta este biografia oricărui muritor de rând. Şi nu las câtuşi de puțin deoparte viețile „reuşite“, victorioase, încununate de glorie... Jalnic! Am fost învățați să credem că omul are cu ce-şi umple viața, că înaintează spre ceva, că poate ajunge la ceva: este postulatul subînțeles. Dar, în ciuda acestui postulat recunoscut tacit, nici o biografie care să-l fi verificat vreodată; nici o biografie care să răspundă la această întrebare presantă şi neliniştită a cititorului: Ce este de făcut? Şi totuşi, noi cerem oricărei vieți să tragă concluzia. Iar, dacă ea nu o face, forțăm puțin evenimentele – şi gata! Suntem atât de obişnuiți cu asemenea jocuri, încât, dacă apare o biografie adevărată, lipsită de fard, toată lumea o găseşte personală, falsă, infidelă. Dumnezeule mare! Din ce să alcătuim o biografie dacă nu din propria viață? Iar dacă aceasta este ținută sub control de o oglindă, atunci nu vă mai ocupați de a altora. Nu trebuie făcută confuzia între a zugrăvi o gândire din interior – ceea ce presupune a o trăi (şi încă la modul pasionat) – şi a ridica o statuie în piața publică. Nu trebuie confundat adevărul cu edificarea, nici ceea ce îți spui ție însuți cu predica. Rolul biografului nu este de a contabiliza texte, adică toate textele fără discernământ, şi de a le lua drept sfinte, ci de a-şi însuşi problemele, de a începe, datorită lor, o experiență personală, aşa încât să nu desluşească doar pentru ceilalți dificultățile pe care le întâlneşte, ci şi pentru el însuşi, în el însuşi, ca el însuşi. Iar dacă problemele lui Rimbaud îmi sunt tot la fel de străine ca cele ale lui Ignațiu de Loyola sau ale lui Ramses al II-lea, la ce bun să vorbesc despre ele? Dacă nu le pot suporta decât reducându-le la dimensiunea mea, de ce să nu caut, atunci, un „subiect“ pe măsura mea, ca să mă slăvesc cinstit? Dacă Rimbaud te face să dormi, de ce să scrii o carte tocmai despre insomnie?
De la apariția cărții mele despre Rimbaud, alte studii au văzut lumina zilei, care i-au împrumutat termenii şi concluziile: temperamentul metafizic, comparația cu Stavroghin, renunțarea totală la psihologia unui Rimbaud revoluționar etc.
Acest lucru s-a întâmplat fără menționarea sursei. Cum nu țineam neapărat la aşa ceva, am tăcut. Dar iată: după cum unele din concluziile mele au fost adoptate fără discuție sau vreo rezistență oarecare, tot aşa altele au fost refuzate, şi tot fără discuție; nici un cuvânt nu a fost rostit în privința explicațiilor pe care le dădeam despre „vizionar“, despre convertire, nici chiar despre aceea legată de „vântură-lume“. Din această grămadă de critici cu mai mult sau mai puțin temei, nu o rețin, pentru a-i răspunde, decât pe aceea a lui Jean Cassou1. Şi nu doar pentru că Jean Cassou2 este unul dintre cei mai buni scriitori din generația aceasta, ci şi pentru că împărtăşeşte şi îşi asumă responsabilitatea unei întregi orientări spirituale care, amestecată cu grijile noastre de ordin economic şi politic, riscă să ne pună la îndemână o noțiune inedită a eroismului intelectual, la fel de periculoasă ca cea care a precedat-o. Mă tem că, obosiți fiind să idealizăm viața după moda burgheză (idealizare născută dintr-o nevoie compensatorie, consecutivă unei puținătăți ființiale), suntem, de fapt, pe cale de a pune pe picioare un nou tip de falsificare, la fel de inadecvat ca şi celălalt pentru a aduce la lumină adevărul. Şi nu numesc falsificare faptul că Jean Cassou, de pildă, se investeşte cu întreaga ființă în Rimbaud, făcând din acesta un alt Cassou; este regula jocului, unica regulă. Mă tem doar că face un Rimbaud care nu este nici măcar Cassou: care nu posedă nici măcar realul viu al lui Cassou, ci doar ceva căruia Cassou crede că trebuie să ne supunem pentru ca viața să aibă o semnificație, ca şi când ar trebui cu orice preț să i se găsească vieții o justificare de care ea se dispensează de bunăvoie. Pe măsură ce umple geniile cele mai mari, vieții îi mai rămâne atât de puțin înțeles, încât un om în toată firea nu mai poate desluşi în ea decât o risipire de energie. Iar dacă ea are vreun sens, ei bine, acesta nu-ți este dat, ci de-abia urmează să-l cauți. Dar atunci ce este de făcut? Trebuie să fii un erou, un sfânt, un războinic, un militant? Ca şi când după lectura cărții mele, ori a unei cărți în general, cititorul i-ar urma concluziile! Să fim serioşi! Dar, aşa stând lucrurile, la ce bun minciuna? De ce să vă ferim de coşmaruri? Pentru a vă consola? Pentru a vă alina neputința? Pentru a vă da satisfacția de a putea gândi că sunt un om ca toți ceilalți, frământat, supus, ascultător, mincinos? Un film al lui Murnau, intitulat Ultimul om3, dăduse la iveală, cu mult umor, ipocrizia concluziilor. După sfârşitul tragic al eroului, un titlu apărea pe ecran, avertizând publicul că, pentru a-i da satisfacție, o a doua versiune a finalului fusese pregătită pentru el: imaginile inundau iarăşi ecranul, iar sărmanul om devenea, sub ochii noştri, milionar şi fericit omeneşte. Întocmai ca la Murnau, nimic nu ne împiedică, după terminarea filmului, să plasăm şi convertirea lui Rimbaud sau refuzul îngâmfat al convertirii, şi să conchidem: Rimbaud a murit satisfăcut, împăcat, fericit, egal cu el însuşi, fluturând deasupra suferinței sale stindardul Ideii. S-ar părea că genul acesta de final este pentru mulți oameni, chiar pentru mai mulți decât am crede, o explicație. A trădat Spiritul, spun unii; nu l-a trădat, spun alții; ca şi cum Rimbaud ar trebui să dea socoteală Cuiva, iar noi am fi administratorii acestui Cineva; ca şi cum noi toți, câtă vreme suntem, am şti la perfecție ce anume este Spiritul, precum şi obligațiile pe care le avem față de el, modurile de a ne justifica, în timp ce geniile, un Baudelaire, un Rimbaud, un Dostoievski, un Kierkegaard, nu au avut parte de această revelație, de vreme ce o tot caută ca şi cum nu ar şti nimic despre ea. Dacă aşa ar sta lucrurile, ar fi de înțeles ca tocmai geniile să stea în genunchi în fața noastră, să ne ia drept obiecte de cult, de vreme ce ele doar caută ceea ce noi ştim deja. Dar dacă, dimpotrivă, geniile caută atât pentru ele, cât şi pentru noi (care ne grăbim să ne găsim mântuirea într-o disciplină de biserică, de partid etc.), nu văd bine ce înțeles mai poate avea judecata pe care le-o aplicăm. Trebuie să ne decidem odată pentru totdeauna asupra acestei probleme ambigue a geniului: dacă geniul nu face decât să cânte, adică să îmbrace în strălucire greşelile noastre, iată o prejudecată, cea a admirației, pe care suntem nevoiți s-o aruncăm la gunoi. În acest caz, el este un funcționar, ca şi noi, dar un funcționar al cărui rol este de a cânta. Cel mai bine, într-un asemenea caz, este să-l dirijezi, să-i dai materia primă, să-l faci să consimtă la adevărul comun, să-l faci să fie ascultător: de altfel, acesta şi este spiritul în care societățile totalitare concep geniul. Ceea ce înseamnă, pe scurt, a spune că poezia nu reprezintă nimic, că un simplu pas ajunge ca să scăpăm de ea. Dacă, dimpotrivă, nu faptul de a cânta are importanță, ci ce anume cântă el, vreau să spun: experiența sa interioară şi aptitudinea de a trăi această experiență, – atunci geniul are de îndeplinit un rol providențial, el este țapul nostru ispăşitor, supapa noastră, ocazia pierdută. El este semnul unei umanități mai înalte decât a noastră, şi la el vom merge să luăm o baie sfântă de adevăr, prin el ne purificăm de ceva. El, care este neînțeles. Dovadă că ceea ce e mai bun în noi este neînțeles. El, care este nebun. Dovada puținătății noastre.

ş...ț


Capitolul IV


A fost o amarnică înşelare în privința înțelesului pe care îl dădeam expresiei: revoltat dinainte de orice experiență. Voiam eu, oare, să spun prin aceasta că, încă din leagăn, ursitoarele rele îi aruncaseră eroului tragic sorții blestemului lor? Că ?dip, asemenea lui Rimbaud, se născuse de-a curmezişul, şi că, indiferent de universul în care s-ar fi născut, ar fi fost la fel de nemulțumiți, la fel de nesatisfăcuți? Câtuşi de puțin. Dar totul ne face să credem – şi tocmai acest lucru voiam să-l spun – că viziunea lor despre lume nu atârna de un eveniment excepțional, de o întâmplare cu totul ieşită din comun, incest în cazul unuia, dramă a geloziei şi pederastie la celălalt, care să fi motivat o reacție ieşită din comun, dar explicabilă.
Iată o viață în care nu se petrece nimic, întocmai ca într-o viață normală, nimic în afară de întâmplările încâlcite ale vieții normale înseşi. Mai degrabă structurile acestei vieți decât conținutul ei, forme sau categorii printre care s-ar fi putut găsi o mulțime de alte lucruri, dar unde nimic nu a apucat, totuşi, să se cuibărească. Viața aceasta, ca oricare alta, se desfăşoară încet, vegheată de necesitate, orânduită de legi, înzestrată cu nişte cantități precise de deznădejde şi speranță, mergând dintr-o serie cauzală într-alta, cu efecte dinainte ştiute, fie ele mici, fie mari, cu exact atâta iluzie câtă trebuie ca să te simți determinat. Suntem nevoiți să credem că mecanismul acesta de ceasornic este excelent şi cât se poate de bine pus la punct, de vreme ce oamenii, în majoritatea lor, fac casă bună cu el. Până şi nenorocirile sunt, în el, distribuite cu atâta eleganță şi cu un asemenea simț al dreptății, încât ajung să pară necesare. Toate înțelepciunile omeneşti cad de acord asupra acestui punct: anume că suntem conduşi de Soarta oarbă, marea artă constând în a şti să i te supui; cu cât mai supus, cu atât mai bine; s-ar putea crede că diferitele înțelepciuni s-au luat la întrecere care se va supune mai dihai; am putea numi această întrecere: resemnare la dragoste; creştinismul îşi găseşte în ea cea mai mare virtute: aceea a sfințeniei.
Faptul acesta înseamnă că fiecare om trece prin experiența destinului, a fatum-ului, dar cum fatum-ul este numitorul comun al fiecărei existențe, şi cum nu-l poți \nvinui fără să cazi \n absurd nimic nu modifică raportul, nimic nu ajunge să ridice ființa împotriva existenței, aşa încât avem dreptul de a afirma că este exagerat când se acordă numele de experiență la ceea ce este doar obişnuință, o stare de fapt pe care reflecția şi conştiința n-au apucat încă s-o prindă. Ceea ce oamenii numesc pe bună dreptate un eveniment este îndeobşte un fapt cu frecvență mică, dar care, tocmai de aceea, rupe lanțul obişnuințelor şi ne îndeamnă la reflecție; este tocmai cazul unei nenorociri ieşite din comun, precum dublul incest al lui ?dip, care, în mod vizibil, exagerează, punând în cârca unui singur om nelegiuiri pe care, îndeobşte, soarta le aruncă asupra mai multora. Se înțelege atunci, fie şi cu titlu excepțional, că omul lovit peste măsură se simte prins într-o experiență a existenței şi, ca atare, reacționează personal la o nenorocire ea însăşi personală, în felul său. Avem de-a face, în cazul acesta, cu o favoare specială pe care o acordă Cetatea, cu o toleranță ieşită din comun; s-ar abuza dacă existența ar fi făcută vinovată doar pentru faptul că cineva există şi pentru vinile pe care acesta le-ar putea avea. Ar însemna să susținem că tragedia sălăşluieşte în fiecare om şi că fiecare om are dreptul, de ce nu şi datoria?, de a se lamenta şi zbuciuma într-atâta, încât să facă imposibilă viața împreună. Iată de ce autorul tragic se împopoțonează cu un pretext şi inventează o poveste; iată de ce susțineam că este un revoltat dinainte de orice experiență.
Deoarece se înțelege de la sine că numai experiența, faptul de a trăi, condiția umană trăită şi suportată, doar ea poate da naştere greței spirituale, atât a lui Sofocle, cât şi a lui Rimbaud. Această silă de a trăi nu iese chiar din nimic: ea este urmarea a mii de poticneli, a mii de st~lciri, de contacte obscure şi imponderabile, fie cu realitatea morală, fie cu realitatea cosmică, fie, în sfârşit, cu această inteligență îndelung elaborată care şi-a luat sarcina de a justifica şi canoniza ceea ce s-a brodit să fie, dându-i numele de necesitate. Se întâmplă ca, uneori, conştiința să se simtă şocată de o anumită serie de fapte; cutare se revoltă împotriva zeilor, dar morala i se pare întru totul satisfăcătoare; cutare altul se împacă foarte bine cu zeii, în schimb are ce are cu morala; şi există şi inşi care disprețuiesc înțelepciunea şi Soarta, dar pe care faptul de a mânca, de a bea sau de a face dragoste nu-i incomodează în mod deosebit. Inutil să mai dau şi exemple. Un caz mai puțin întâlnit este acela al lui Rimbaud, care trece prin dezgustul moral, apoi prin cel religios, pentru a sfârşi în dezgustul metafizic; nimic nu rezistă acestui dezgust: nici poezia, nici iubirea; şi iată-l atacând ceea ce teologii numesc desăvârşirea supremă: faptul însuşi de a exista.
Da, Rimbaud urăşte existența, iar ura aceasta îşi are izvorul în chiar faptul că el există, că a luat cunoştință de faptul de a exista. Această ură nu i-a venit toată dintr-o dată, într-o clipă, ci picătură cu picătură, pe măsură ce înainta în viață, pe măsură ce-şi croia un drum şi se murdărea; el începe prin a-i detesta pe cei apropiați: mama, oraşul în care s-a născut, „dintre toate cel mai idiot“, apoi pe scriitori şi, în sfârşit, Parisul; detestă ceea ce începuse să iubească: poezia, iubirea însăşi, pe Verlaine; de fiecare dată îşi închipuie că nu detestă decât atât, apoi îl ia valul şi iată-l detestând totul. Totul, adică nu doar universul, pe Iisus, cununile martirilor, ştiința, ci până şi faptul de a trăi, până şi actele mărunte din care se compune trăirea, trăirea lui, precum iubirea însăşi, scrisul, excreția. El nu e rău cu cineva anume şi insolent cu altcineva, la fel de bine determinat; el nu distruge căsnicia lui Verlaine din ură pentru Verlaine; nu-şi părăseşte mama pentru că e mama lui; după cum nu întoarce spatele poeziei sale, ci poeziei. „Dar, văzând că vremea bună îi e fiecăruia de folos şi că fiecare nu este decât un porc... urăsc vara...“ Ceea ce detestă el reprezintă interesele fiecăruia, şi aici rămâne, acestui lucru i se conformează, în el se complace; detestă faptul că vara, lumea, spiritul s-au grăbit să existe pentru acest soi de indivizi. Fără îndoială, ura lui se îndreaptă spre omul care e mulțumit de lumea ce îl înconjoară, dar şi spre universul care se mulțumeşte cu omul şi îl suportă. Nu că, aşişderea lui Céline, s-ar înverşuna să-l denunțe pe om; aşa ceva ne-ar lăsa să credem că gândul îi stă la răutatea omului, cerând să fie răzbunată, iar omul torturat; câtuşi de puțin, la urma urmei, căci omul îi este indiferent; şi nici nu vrea să îndrepte lumea, nu, căci lumea e deja condamnată, după cum şi oamenii sunt osândiți; ce vrea el, întocmai ca Baudelaire, acest „împărat al vizionarilor“, este să evadeze din lume. Precum Baudelaire, ar scrie pe panoul visului său aceste cuvinte incendiare:


ORIUNDE, DAR ÎN AFARA LUMII4.


Capitolul V


Sunt revolte şi revolte! Dacă nu este vorba decât de o revoltă morală, într-o singură clipită se şi ajunge la înțelegere. E de neînchipuit în ce măsură se simte omul animal moral. El este mereu nemulțumit de faptul că lucrurile nu merg; toți sunt nemernici, toți vicioşi, exploatatori, invidioşi şi intriganți, fie ei preoți, politicieni sau bancheri, filosofi sau martiri, îngeri sau zei. Doar el, înger pur! adevărat martir! un neînțeles! Doar el şi-ar împărți semenilor avutul, dacă l-ar avea, doar el s-ar lăsa tăiat în bucăți, doar el s-ar da peste cap... Ce dovadă mai solidă că existența e necesară decât faptul că eu sunt o ființă morală, că sunt bun – deci exist! Nu eu l-aş snopi în bătăi pe aproapele meu dacă aş fi polițai, nu eu m-aş îmbuiba dacă aş fi bancher, nu eu m-aş război dacă asta mi-ar aduce câştiguri, nu eu aş face negoț cu arme şi poate chiar cu ființe omeneşti dacă aş fi Dumnezeu... Dar, până să ajungem acolo, nimic mai just decât să pretindem viața celor ce se bucură de ea, bunurile – celor ce le au până peste cap, puterea – celor ce se împopoțonează cu ea. N-ar fi, din parte-mi, nici ranchiună, nici invidie... Îndrăzneşte, cumva, cineva să se gândească la resentiment? Spusele mele sunt la îndemână pentru a dovedi contrariul. Iar acum, să le întoarcem cuvintelor spatele şi să trecem la acte. Puneți-mă Şef şi o să vedeți voi.... Am să mă apuc să împart libertatea, bogățiile, fericirea în părți egale, în felii subțiri şi nu-mi voi păstra mie absolut nimic în plus. În sfârşit, iată împlinită Echitatea! Nici linguşitorul cel mai dezmățat nu va egala fățărnicia moralei autonome. Ce dovadă mai bună că există imperativul categoric decât faptul însuşi că eu îl posed? Sunt bun, sunt perfect, sunt intact. Dacă aş fi singur pe lume, totul ar merge ca pe roate. Din păcate, mai există şi ceilalți... Ştia bine Kant ce făcea când a instaurat morala laică. Ne lua în posesie pe fiecare în parte şi ne transforma pe fiecare anume în Dumnezeu, pe fiecare anume în legea însăşi: într-adevăr, se ştie bine ce plăcere poate simți orice om de treabă dacă poate avea parte de ceva îndoielnic. Iar dacă e vorba de mulțime... Gata cu morala religiilor, luată la palme de evidența ştiințifică pentru care e limpede că cel mai de seamă dezmățat, cel mai ticălos, porcul din frunte sunt eu, tocmai eu, un creştin, un sfânt, un om la urma urmei! Se poate, oare, clădi o morală pe un teren atât de şubred?! Pentru ca omul să fie perfectibil, trebuie să găsim, totuşi, măcar pe ici, pe colo, unul care să fie desăvârşit. Dar, ca să fii perfect, bunele intenții şi discursurile pioase... Faceți ce vă trece prin cap, dar atenție la ceea ce spuneți! Aşa se judecă moralitatea.
În excelenta lucrare pe care i-o dedică lui Rimbaud, Jacques Rivi?re5, deşi catolic, uită că e catolic. Se imagina el însuşi în eroul său; şi de aici la a vedea în el un inocent... Deşi cărțile sfinte ar fi trebuit să-l pună în gardă: până şi pentru un catolic, nu chiar toată lumea e inocentă! Când ajungi, precum Rimbaud, să urăşti toți oamenii pentru că ar fi porci, nu înseamnă că ai şi devenit tu însuți nevinovat. Ba chiar că ai scăpat neatins de rana strămoşească, că păcatul ar fi trecut pe lângă tine... Există, totuşi, faptele, mărturiile, câteva poveşti cam îndoielnice... Dar chiar dacă toate acestea n-ar exista şi dacă portăreasa mi-ar da cele mai bune referințe în ceea ce-l priveşte, nimic nu-l împiedică pe un asasin să fie amabil cu portăreasa lui. Lucruri asemănătoare pot fi întâlnite mereu. Nu. Rimbaud nu era inocent – şi, de altfel, nici n-a pretins vreodată aşa ceva. „Ce frumoşi sunt condamnații!, scria el. Noi ne dezgustăm unii pe ceilalți.“ Ceea ce înțelege el prin inocență este cu totul altceva şi ne-o şi spune: „Nu posed simțul moral. Sunt o brută, un negru.“ Există revoltă şi revoltă. Iat-o şi pe cea a lui Rimbaud: nu are simțul moral. Altfel spus, morala îi face greață. Morala, nu doar imoralitatea. Binele, şi nu doar Răul. Morala, care ne lasă să credem că suntem îngeri şi că doar ceilalți sunt nişte porci. Morala, care s-a aranjat să facă din fiecare pentru sine un înger şi din fiecare pentru ceilalți o bestie. Acesta este lucrul care ne vine din experiență – această experiență de care nimeni nu simte nevoia, cum nu simte nici nevoia de ştiință şi de politică, cu atât mai puțin de filosofie şi de dialectică. Cu ideile, treacă-meargă! Sunt ferme, comode, se lasă mânuite. „Rimbaud a trădat spiritul!“ Cine ar îndrăzni să spună aşa ceva în numele experienței? Aşa ceva s-ar întoarce împotrivă-ne, precum un scuipat proiectat împotriva vântului. Experiența, în schimb, este ceva precis, nemijlocit, automat. Dar, dacă este vorba de idei, lucrurile se schimbă. Cu ideile oricine poate trata. Pot să-i torn un copil oricui, apoi să mă apuc s-o înjur pe nenorocita mamă. În ce mă priveşte, rămân fără răspundere. Ba îmi revendic şi autoritatea de a judeca. Pentru că, deşi sunt un porc, sunt totuşi un înger.
Nu, Rimbaud nu este un înger, deşi s-a autointitulat şi vrăjitor, şi înger. El urăşte oamenii. Şi oricine urăşte oamenii, dacă are cât de cât ceva în ființa lui, ajunge până la urmă să se urască pe sine. Şi, în fapt, Rimbaud se urăşte. Atunci este străfulgerat de această intuiție: că n-ai nimic de sperat din partea lumii, nimic de nădăjduit din partea oamenilor. Că trebuie să ieşi din lume, să fugi oriunde! Există mai multe mijloace.... Există credință... Dar ea e plicticoasă, şi vom vedea de ce. Mai este şi poezia, dar să nu anticipăm.


Capitolul VI


Nimic nu poate fi înțeles din Rimbaud dacă nu se admite că, în scurta lui activitate literară, care nu durează mai mult de trei ani, el ne arată, arzând etapele, dând timpului o densitate şi o condensare excepționale, nu exprimarea unei țâşniri lirice continue, maturizând un dat originar ajuns la explicitarea motivelor sale, ci expresia unei produceri în trei timpi, discontinuă (deşi neîntreruptă), în funcție de stările succesive ale unei dezvoltări morale şi metafizice a cărei mişcare accelerată cedează în fața unei analize făcute pe îndelete. Lui Rimbaud îi ajung trei ani ca să trăiască o experiență unică în istoria poeziei, pentru epuizarea căreia altora le-ar trebui treizeci. Degeaba îi reunim poemele într-un întreg; ele nu se simt la largul lor sudate aşa împreună: fiecare din aceste etape parcurse are o semnificație aparte, separată de etapa următoare printr-un salt. La fiecare sfârşit de serie, Rimbaud se părăseşte, se reneagă, îşi condamnă trecutul şi întreprinde altceva – ceva pe care de asemenea îl reneagă fără întârziere. Această lege, căreia i se supun operele de artă cunoscute, a lentei transformări a unui dat mai dens şi mai profund, această traiectorie care întotdeauna ni s-a părut a fi o coacere îndelungată a aceluiaşi prin acelaşi, asemănătoare creşterii unui copac sau a unei frunze, această lege, cum spuneam, a constanței, nu pare a funcționa în cazul operei rimbaldiene; să fie, oare, iluzia pe care ne-o produce lipsa timpului necesar? Se pare că Rimbaud duce lipsă de timpul indispensabil creşterii vitalității sale extensive, rotunjirii trunchiului, desfăşurării frunzelor; el trece din mutație în mutație: de-abia i s-a ivit trunchiul, că şi începe să dea frunza, abia ce creşte frunza, hop şi florile grăbite să dea rod. Intervalele, tranzițiile, aproximările de parcurs, ceea-ce-este-pe-punctul-de-a-se-face, toate acestea ne-au fost sustrase; aşa încât nu vom şti niciodată dacă fructul pe care îl avem în față a trecut cu adevărat prin faza de floare, dacă cireşele pe care le avem în față provin dintr-un cireş şi nu cumva dintr-un dovleac. Această legătură logică pe care noi o stabilim între fecundarea unei femei de către un bărbat şi naşterea unui copil, primitivii o trec cu vederea, ei nevăzând între ele nici un fel de legătură, decât, cel mult, o intervenție supranaturală insolită, în pofida sarcinii înseşi, care „le sare în ochi“. Dacă sarcina nu ar fi vizibilă, copilul nu ni s-ar părea, oare, ca ivindu-se pe lume prin generare spontană?
Spuneam că opera lui Rimbaud ni se prezintă în trei timpi: o primă etapă pe care am putea-o denumi, după cum ne convine, etapa cacografă, dacă ceea ce ne interesează este descrierea ei (poezia latrinelor, a ulcerului anal al Clarei Venus, a lăsatului pe vine, a iubițelelor), sau revoluționară, dacă ne interesează semnificația ei (ura față de preoți sau politicieni, față de Iisus Hristos, ca hoț de energii, dragostea față de popor, de comunarzi etc.). A doua etapă a lui Rimbaud, el însuşi a denumit-o, în timp ce scria Les Illuminations, etapa vizionarului. Cât priveşte a treia – şi ultima – etapă poetică, aceea a ciclului Une saison en enfer, am putea-o numi, cu voia dumneavoastră, etapa eşecului. Cea dintâi, precum şi aceasta din urmă, sunt rezultatul unei cunoaşteri directe a concretului; cea de-a doua este rezultatul unei fugi, a unei evaziuni.
Nu vom înțelege nimic din aceste distincții dacă nu vom restrânge dezbaterea exclusiv la planul poemului. Poetul nu cunoaşte decât o singură dimensiune şi, deşi mingea i se umflă şi i se dezumflă, el rămâne mereu acelaşi; este inuzabil, nimic nu-l clinteşte de pe poziție. Punându-l deoparte pe Hölderlin cu poemele din timpul nebuniei, poetul este în general un dansator pe sârmă, cu sau fără plasă de salvare, judecătorul riscurilor pe care şi le asumă este chiar el: el le măsoară, el le prevede, el le previne, aşa încât să nu cadă niciodată mai departe decât plasa lui de salvare! Poezia este într-adevăr fructul copt al eului, despre care vorbeşte Bergson; ea se îmbogățeşte din propriu-i trecut şi-l transformă pas cu pas în prezent: saltul nu mai este posibil, deci nici eşecul nu este de aşteptat. De la cel dintâi poem până la cel din urmă al poetului celui mai îndrăzneț, precum, de pildă, Baudelaire, se întruchipează o minunată continuitate, pe jumătate căzută din cer, pe jumătate ticluită cu bună ştiință. Această discontinuitate caracteristică lui Rimbaud, aceste salturi, acest eşec final, această nenorocită de cădere tragică la sol, cu organele esențiale sfărâmate – trebuie să recunoaştem că nu se află în cercul magic al destinului poetic. Nu poezia este cea care face aceste salturi periculoase până la punctul de a-şi răni propriul autor, atât fizic, cât şi spiritual, deoarece poeziei nu-i stă în fire să se părăsească pe sine, întorcându-se împotriva propriului ei autor. Poezia lui Rimbaud posedă un motor situat în afara ei: capriciile, umorile, convulsiile acestui motor care acționează asupră-i, o comandă şi o sfărâmă.
Stă în firea omului natural, a omului obişnuit, să găsească tocmai în viață leacul de care are nevoie pentru a se supune vieții. Este adevărat că desfăşurarea trăirii aduce după sine o destul de mare producție de nimicnicie. Orice viață omenească fabrică neant şi, pe măsură ce omul urcă pe scara valorilor, devenind conştient de el însuşi, creşte şi producția sa de neant.
Problema vitală care se pune oricărei ființe este următoarea: cum să te descotoroseşti de acest neant pe care îl secretezi, ca să nu sfârşească el prin a te ucide. Nu e cazul să credem că problema ar fi fără soluție: cei mai mulți dintre oameni o găsesc cu destulă uşurință; aici îşi are izvorul sanctificarea muncii de către orice societate omenească. Spiritelor mai pretențioase, ambiția, voința de putere, cercetarea ştiințifică, desfrâul, ba chiar eroismul sau sfințenia le oferă acelaşi rezultat. În ceea ce îl priveşte pe poet, acesta are putința de a scrie, adică de a scoate din el imense cantități de neant, care îl stânjenesc, şi de a le ridica la nivelul exprimării, de a le conferi o formă. Ceea ce face ca poetul să pară un om satisfăcut –, iar nu ceea ce este el îndeobşte: un nenorocit. Pentru bunul motiv că vederea noastră se opreşte la forma pe care el i-a dat-o acestui neant, formă care este vindecarea sa specifică, şi nu asupra imensei scurgeri de neant, care este rana sa specifică. Operațiunea poetică este o terapie de prim ordin: ea îl protejează pe poet de pericolul pe care îl reprezintă propriu-i neant, dar ea îl şi împiedică să rişte întâlnirea, lupta corp la corp, îl împiedică să rişte înhățarea adevărului pe care îl presimte, pe care îl proslăveşte, dar pe care nu îl îmbrățişează. Superioritatea poetului asupra omului de rând constă în faptul că el nu se vindecă datorită celuilalt, ci cu ajutorul lui însuşi, transformând în poezie propriu-i neant; de aici şi evidența neantului despre care aduce mărturie; tot de aici şi nostalgia lucrului de care te-ai vindecat prea repede; el nu apucă să fie ceva anume decât în scurtul răstimp în care munceşte; nu este erou decât atâta vreme cât ține inspirația; totul îl face să creadă, în clipa aceea, că se va ridica până la piscul actului său, după care se va reîntoarce la punctul lui de plecare. A fost. Acel Eu care fusese un altul redevine un simplu eu cartezian. Viteazul de mai adineaori, iată-l prefăcându-se pe loc într-un fricos, un laş. Până la următoarea inspirație. Aşa se desfăşoară ciclul poetic; aceasta este condiționarea sa metafizică.
Puțini sunt oamenii care nu vor sau nu pot să se descotorosească de neantul lor şi se străduiesc să-l depăşească. Pot să învingă sau să fie zdrobiți. Dar, în general, şi victoria, şi eşecul rămân, în acest domeniu, anonime; nici căutarea, nici bătălia nu s-au petrecut în zona generalului; acțiunea lor nu se lasă descifrată pe plan social, inteligența nu o poate deduce; nici victoria, nici eşecul nu ajung să fie resimțite ca atare decât dacă bătălia spirituală s-a desfăşurat la vedere, în domeniul public al făptuirii umane, în cazul victoriei; iar, în caz contrar, dacă va fi căzut dincolo de sine, nu se ştie unde. Prudentă şi luându-şi precauțiile de rigoare, naturii nu-i convine să ne destăinuiască rezultatele operațiunilor sale; seriile ei cauzale nu se încrucişează niciodată; ea nu îl înzestrează niciodată pe omul care se dedică cercetării cu tehnici potrivite doar pentru renunțare. Ea reuşeşte să împiedice publicitatea când este vorba de întâmplător, miraculos sau paradoxal: fricosul nu creşte prea des într-un cireş; dar, la urma urmei, oricâte precauții ți-ai lua, sfârşeşti prin a te da de gol. Este ca şi cum ai avea de-a face cu voința deliberată de a obține o excepție care să confirme, să instaureze regula. Taman atunci, providența face să se ivească în lume un temperament metafizic dublat de un poet, adică situat într-un anumit loc; ...iar cercetătorul începe să se căznească mânuind o unealtă ticluită pentru a obține finitul; încercând să se descurce, mai rău se încurcă: tocmai această căutare a unei ieşiri îi conferă poeziei lui Rimbaud aceste țâşniri, aceste salturi aparente, aceste rupturi; în interiorul poemului, se află un poet, care se grăbeşte să prelungească la nesfârşit clipa creației, clipa căutării, cea plină de forță; încearcă furibund să evite oprirea, clipa poemului. Or, poemul nu se poate sfărâma de unul singur; poetul nu are nici o putere asupra lui; nu poemul se află în mâinile poetului, ci poetul este în mâinile poemului său; aici se află întreg eşecul suprarealiştilor: din condeiul lor disperat şi care nega poezia, tot poezie a ieşit. Tocmai dimpotrivă, altceva decât poemul ar putea să-l sfărâme. Aşa se face că „celălalt“-ul din Rimbaud va fi sfărâmat poemul şi va fi fost aruncat dincolo de el. Poezia va fi căzut în real. Nu te mai ridici întreg după astfel de fracturi. Dar cum eşecul s-a produs într-un loc public, în domeniul inteligibilului, acesta a fost văzut. A încetat să mai fie un raport obscur, imponderabil, imaterial, un raport personal şi tainic între om şi necunoscut; a devenit un fapt istoric, un eveniment aflat la limita dintre istoria poeziei şi această absență a istoriei care este Necunoscutul. Este o punte între noi şi altceva.


Capitolul VII


Statu quo–ul reprezintă rolul care îi revine, metafizic vorbind, poetului. În cel mai bun caz, el este cel care trâmbițează deşteptarea, iar nu voința care duce la deşteptare. Metafizic vorbind, nu este un erou; nu e nici laş; este un trândav, adesea împătimit, adesea înduioşat sau indignat, dar care nu izbuteşte să iasă din cercul său şi să aibă la îndemână o acțiune eficace. Când cea din urmă problemă va fi fost rezolvată – independent de el –, când va veni vremea „reconcilierii nesfârşite la capătul unei contradicții nesfârşite“, în termenii lui Hegel, poetul va sparge în sfârşit cochilia, dar va înceta să mai fie poet. Nu va mai avea nevoie de poezie. Adică poetul nu poate fi închipuit decât într-o lume a contradicției, a absenței. El este marele profitor al acestei contradicții, al acestei absențe. De aici fumurile sale de actor. Chiar dacă l-ar vedea pe Dumnezeu, el L-ar cânta, fie şi dacă, aşa făcând, L-ar pierde. Însă, pentru moment, şi atâta vreme cât durează clipa îndelungată a provizoriului veşnic, el nu se poate împiedica să cânte.
La şaptesprezece ani, la prima sa întâlnire cu poezia, Rimbaud acceptă condițiile acesteia. Desigur, îi cere să lase cât de cât loc pentru ura care îl macină, pentru spiritul său muşcător şi batjocoritor; desigur, nu face altceva decât să-şi reverse neantul care îl mistuie, fără să brodeze stele, floricele şi alte legume lirice, dar acceptă, în cele din urmă, echilibrul pe care i-l oferă ea, clădeşte, prin ea, o punte de înțelegere cu oamenii, se situează în ceva şi față de ceva. Starea lui este cam ca aceea a lui Baudelaire, un Baudelaire mai tânăr, mai precoce, mai aspru, un Baudelaire care încă i-ar mai imita pe Banville şi Hugo, care va fi înlocuit păcatul strămoşesc cu răul social, un Baudelaire care, născut fiind după Baudelaire, ar împinge otrăvurile acestuia şi mai departe, preluându-i şi gustul, şi oroarea, deopotrivă, atât față de spurcăciune, cât şi față de viciu ori țicneală. Poezia mai este şi un mijloc de obişnuire cu lumea, un mod de a viețui în pace cu oamenii, vreau să spun o tribună liberă de la care poți să-ți arunci injuriile şi blestemele asupra oamenilor. Poetul este un înger, iar oamenii sunt nişte porci. Şi iată-l pe Rimbaud ponegrindu-i pe preoți, pe cumpătați, pe Hristos cel prădător de vigoare, pe iubițele, pe înțelepți şi pe drepți. Nu vorbesc de „volatilizarea lui Thiers şi-a lui Picard“6, de „drumul de onoare“7 al patriei. S-a cățărat în vârful tribunei, judecă, osândeşte, dă verdicte. Puțin mai tare decât restul lumii, dar de fapt ca tot restul lumii. Se află pe linia burgheză, fără îndoială, trage concluzii împotriva celorlalți, dar, la urma urmei, important nu este împotriva cui tragi concluzii, ci să o faci împotriva cuiva, deci să tragi, pur şi simplu, concluzii. De altfel, în clipa aceea el este poet, iubeşte poezia, publică, scrie versuri în formă fixă, compară o tânără poetesă cu Sofocle, citeşte lucruri deşucheate, este comunard şi pune la cale proiecte pentru alcătuirea unei constituții sau a unui falanster, mai ştii... De-ar fi continuat aşa, după ce vârsta i-ar fi strunit primele pasiuni, ar fi ajuns în Academie, la Paris ori la Moscova, ce contează?... Are, desigur, talent, dar, dacă ne gândim bine, toată lumea are talent şi, cu vremea...
Ideile sale din acele timpuri nu îi aparțin în totalitate; ele plutesc în aerul vremii, în lecturile rele pe care le face, mai cu seamă în Hugo. Ceea ce îi este personal, este ura față de toate şi, pentru moment, nu face decât să-şi imite maeştrii, însă de-a-ndăratelea, maimuțărindu-i, umilindu-i; le preface sublimul în josnic. Cât despre curajul expresiei, despre îndrăzneala de a cânta răul, urâtul, mârşavul, scormoneşte în Baudelaire şi îl întrece. Este etapa revoluționară a lui Rimbaud, cea comunardă şi anticlericală: ceva pozitiv, pământ solid, fir-ar să fie8! Versurile sale din această perioadă nu sunt de soiul cel mai bun şi, dacă n-ar fi fost semnate „Rimbaud“, ar trece astăzi drept o simplă „curiozitate“. Dar este limpede că el se află pe tărâmul poeziei; zece ani mai târziu, aveam un poet.
Fără îndoială, Rimbaud are lecturi înfiorătoare; lista de cărți şi de autori care încheie Scrisoarea Vizionarului stă mărturie. Dar printre aceste deşeuri se disting, după cum aminteam, Florile Răului. Rimbaud pătrunde în această carte tot mai mult, îi simte densitatea, forța, şi îl descoperă, la spatele acelui Baudelaire artist, pe adevăratul Baudelaire, „regele vizionarilor, un adevărat Dumnezeu“. Pe de altă parte, Rimbaud se înăbuşă în poezia sa, în viața de toate zilele, îi este silă de propria-i vorbărie. Atunci are loc cel dintâi salt, când, odată cu veritabila sa activitate poetică, începu o alta, antipoetică, sfidând orice morală, aş cum îl sfidează şi pe Baudelaire. Este momentul în care devine, în sfârşit, el însuşi, coborât de la tribună, întorcând spatele mesei de scris, eliberat de visele sale socialiste, anticlericale şi antipatriotice, prins în încleştarea cu lumea prin mijlocirea poemului, în încleştarea cu poemul cu prețul propriei vieți. Are, fără nici o îndoială, nevoie de un loc şi de o formulă. Trebuie să trăiască! Poemului îi va cere – oh, ce paradox! – taina viețuirii.


Capitolul VIII


1

Nu există nici un romantic care să nu fi crezut, fie şi doar pentru o clipă, în misiunea providențială a poetului: profet, vizionar, călăuză a popoarelor şi, de ce nu?, poate chiar martir al unei cauze nobile, al unei cauze disperate; în clipa aceea, el se crede un revoltat, un împuternicit „al celor care suferă“. Nu încape îndoială că Rimbaud, cel al primei perioade, a trecut şi el pe aici; este un excelent profesor de morală, răzvrătit împotriva tuturor. Chiar epitetul de vizionar pe care îl va utiliza mai târziu poate fi găsit pe toate drumurile, la romantici: Baudelaire combătând adversarii lui Joseph de Maistre nu credea el, oare, că-i lua acestuia apărarea, numindu-l un vizionar?
Sub semnul romantismului va ataca Rimbaud conceptul de poezie, aşa cum ne-a fost el lăsat moştenire de către Evul Mediu şi clasici: „După Racine, jocul prinde mucegai. A ținut două mii de ani.“ Schițează în câteva linii un tablou pătrunzător al istoriei poeziei: „În Grecia, spuneam, versuri şi lire, ritmuri: Acțiunea. După aceea, muzicile şi ritmurile devin joc, delăsare. Studiul acestui trecut îl încântă pe orice curios: mulți se desfată să reînnoiască aceste antichități: – să fie pentru ei. Inteligența universală şi-a împărțit mereu ideile cu dezinvoltură; oamenii culegeau o parte din aceste roade ale minții: acționai prin, scriai cărți despre; acesta era demersul, omul nemailucrând, nefiind încă trezit, sau nu încă în deplinătatea marelui vis. Funcționari, scriitori! Autor, creator, poet? Omul acesta nu a existat niciodată.“
Am spus că Rimbaud nu avusese decât lecturi dubioase; poeți francezi şi încă de mâna a treia; în chip cu totul natural, judecă poezia universală în funcție de poezia franceză; nu-i ştie pe Shakespeare, Byron, Shelley, Keats; îi uită pe Dante, Blake; din tot romantismul german, nu a auzit vorbindu-se decât de Goethe şi de Schiller, şi nu ştie nimic de Novalis, de Tieck, de Hölderlin. Şi totuşi, se dă drept teoreticianul romantismului, şi, în numele romantismului francez, îşi lansează adevărul: „Romantismul nu a fost niciodată judecat cum se cuvine. Cine să-l fi judecat? Criticii!! Romanticii? care dovedesc din plin că şansoneta este atât de rar operă, adică gândirea cântată şi înțeleasă a şansonetistului“. Într-adevăr, Rimbaud îi va numi spontan pe cei dintâi vizionari: Lamartine, Hugo, Gautier, Leconte de Lisle, Banville... Nu sunt alegeri prea fericite. Lucrurile stau ceva mai bine când îi arată cu degetul pe adversarii acestora, pe anti-poeți: „acest geniu respingător care i-a inspirat pe Rabelais, pe Voltaire, pe Jean de la Fontaine, comentat de H. Taine“. Iar când, mergând mai departe cu enumerarea, ajunge să-l numească pe Baudelaire „cel dintâi vizionar, regele poeților, un adevărat zeu“, atunci măcar a țintit cum se cuvenea. Drumul a fost descoperit.
Dacă Scrisoarea Vizionarului nu s-ar fi oprit pe îndelete asupra însuşirilor poetului vizionar, l-am fi luat pe Rimbaud, sprijinându-ne pe ceea ce precedă, drept omul care, printre primii, a văzut esența poeziei. Poezia nu are nimic de-a face cu acel „geniu respingător“ care a prezidat la naşterea unor Voltaire, La Fontaine...; nimic de-a face cu această respingătoare disciplină, care, vai, l-a măcinat pe Jean Racine. Inteligența, ştiința au fost fără preget monopolizate de către rațiune, ca să-i servească acesteia; dar există şi o inteligență, o cunoaştere poetică. Poetul nu este un făcător, un tehnician, un pedagog; nu face doar să rimeze gândirea omului de rând; mai există şi o gândire cântată, ireductibilă la legile rațiunii şi care, dacă e raportată la aceasta, ia înfățişarea unui paradox. Grecii aveau dreptate; Socrate spunea adevărul: poetul îşi are demonul său, prin el se exprimă forțe obscure, este inspirat, adesea este străin de ceea ce spune; nu orice cântec este şi operă! De fapt, „Eu este un altul. Dacă alama se trezeşte goarnă, nu e meritul ei. E limpede că nu fac decât să asist la ecloziunea gândirii mele; o privesc, o ascult; ridic bagheta: simfonia îşi deapănă cursul în adâncuri, şi, dintr-o dată, iat-o pe scenă“.
Este evident că, odată ajuns acolo, Rimbaud atinge esența poeziei, că el pledează cu îndrăzneală şi hotărâre pentru iresponsabilitatea poetului. Se mulțumeşte, însă, doar cu pura descriere a unei stări de fapt: poetul este asta şi nimic altceva. Când scrie „Eu este un altul“, să nu-i cereți informații despre acel ALTUL; habar nu are de nimic; se uită, ascultă, spune ce-a văzut. Totul este perfect până aici, totul este în ordine; Rimbaud dă la iveală noțiunea uitată şi disprețuită de poezie; romanticii sunt cei dintâi care au reînviat-o; dar ea va exista întotdeauna. Termenul de „vizionar“ aplicat poetului nu are nimic nou.


2

Dintr-o dată, fără nici o tranziție, în focul scrisului, o a doua noțiune de vizionar se suprapune peste cea dintâi, o devoră. Ea se prezintă ca o urmare, dar nu este decât o ruptură. De acum înainte, Rimbaud nu-i mai continuă pe romantici; depăşeşte tot ce spuseseră aceştia, îl întrece chiar şi pe regele poeților, zeul adevărat; nu mai este o teorie a poeziei, nu mai este simpla constatare a unei realități poetice, lasă deoparte referințele, trecutul, pământul cel tare de sub picioare şi, de sus, de pe eşafodaj, îşi dă drumul în... necunoscut. Poetul nu mai este câtuşi de puțin alama care se trezeşte goarnă; nu asistă la ivirea gândirii sale, simfonia nu mai țâşneşte dintr-o dată pe scenă. Nu cântarea mai dă naştere operei, gândirii cântate. Ne înşelasem crezând că, în propoziția citată: „inteligența universală şi-a împărțit mereu ideile cu dezinvoltură; oamenii culegeau o parte din aceste roade ale minții: acționai prin, scriai cărți despre; acesta era demersul, omul nemailucrând, nefiind încă trezit, sau nu încă în deplinătatea marelui vis“, Rimbaud îi purta pică inteligenței universale; ne înşelasem crezând că, dacă „gândirea cântată“ fusese înlocuită cu acest „geniu respingător“ care aruncase poezia sub jugul său, poetului nu-i mai rămânea decât să adune roadele acestei gândiri cântate. Nu, ceea ce îi displăcea lui Rimbaud, era marşul, precum şi faptul că poetul nu va mai fi trudit, că nu se va fi trezit, că devenise un funcționar; cât despre roadele minții, ele aveau şi ceva bun, iar Rimbaud le păstrează, poate că nu tocmai pe aceleaşi, în mod sigur nu pe aceleaşi, dar, la urma urmei... Ceea ce este, însă, neîndoielnic este faptul că alama nu se mai trezeşte goarnă; nu mai asistă la ecloziunea poemului; nu mai țâşneşte dintr-o dată pe scenă....
Căci, acum, alama devine goarnă cu de la sine putere, printr-o lungă, nesfârşită şi rezonabilă dereglare a tuturor simțurilor sale; este „un studiu al omului care vrea să fie poet“; înseamnă să lucrezi asupra sufletului tău, să-l cultivi; vizionarul este totodată un poet care îşi doreşte poezia; acum, Rimbaud îi batjocoreşte pe cei care ar crede într-o inspirație lipsită de efort, în una picată din cer: „Cel dintâi studiu al omului care vrea să fie poet este propria-i cunoaştere desăvârşită. Îşi caută sufletul, îl scrutează, îl pune la încercare, îl învață. De îndată ce îl află, trebuie să-l cultive; acest lucru pare simplu; în orice minte are loc o dezvoltare naturală; atâția egoişti se declară autori; alții îşi atribuie lor înşişi progresul intelectual!“
Este limpede că apar din nou roadele minții; desigur, nu cele ale lui Boileau; dar chiar şi acelea vor să aibă un Boileau al lor; şi nu este, oare, vorba despre o poezie condusă? Fără îndoială, Rimbaud se află la antipozii lui Boileau; nu are nicicum grija Binelui; nici cea mai mică grijă pentru moralitate; cu atât mai puțin se va îngriji el de regulile şi de atributele discursului, ale rațiunii; puțin îi pasă... Dar, întocmai aşa cum, la Boileau, poetul se făurea printr-o lungă, nesfârşită şi rezonabilă reglare a simțurilor sale, când îşi înfigea silogisme pe chip şi ochii i se împăienjeneau de lacrimi, întocmai cum Boileau voia ca poetul să-şi făurească un suflet îngeresc şi să devină cel Pur, cel Drept, cel Înțelept, să fie responsabil de gestul său, tot la fel Rimbaud răstoarnă arta poetică stabilită şi descoperă, punct cu punct, drumul de întoarcere: „Trebuie făurit sufletul hidos: sufletul de căpcăun9, ce mai! Imaginați-vă un om înfigându-şi şi crescându-şi negi pe față. Spun că trebuie să fii Vizionar, să devii Vizionar. Poetul devine vizionar printr-o lungă, nesfârşită şi rezonabilă dereglare a tuturor simțurilor sale. Toate formele de iubire, de suferință, de nebunie: caută în străfundul ființei lui, vine de hac tuturor otrăvurilor, pentru a nu păstra decât esențele. Inefabilă tortură, pentru care are nevoie de toată credința, de toată forța supraomenească, în care devine, printre toți ceilalți, marele bolnav, marele criminal, marele blestemat şi supremul Savant! – Căci intră în Necunoscut!...“10


3

Căci intră în Necunoscut... Şi tocmai de aceea iese din poezie. Nu precum Boileau, desigur, nici aşişderea clasicilor, pe scara de serviciu a tăgăduinței, ci pe uşa mare a curajului Acțiunii. Este cu adevărat vorba, acum, de gândire cântată, de şansonetă care devine operă! Este cu adevărat vorba, acum, de poem, de goarnă şi de țâşnire pe scenă... Alte ambiții izbucnesc, şi care nu duc nicăieri... cunoscutul se prăbuşeşte ca scop, ca țesătură poetică... a raporturilor, a imaginilor, a metaforelor, a viselor, nu-i de colo! Altceva intră în joc; de data aceasta, însă, nu Poetul este cel care vorbeşte; Rimbaud de unul singur pe imensul eşichier al universului; Rimbaud care înhață poezia, o domesticeşte, îi pune zăbală şi hățuri, face din ea un vehicul... pentru a evada din viață, pentru a cuceri Necunoscutul. Nu mai este vorba despre „țâşnire“: poezia începe să meargă, puțin câte puțin, ea se clădeşte din împliniri lente, îşi fixează un scop de atins, îşi caută colaboratori. Ah, ce de timp îți ia ştiința... Deoarece poezia a devenit un fel de ştiință – ce spun? – ştiința lentă prin excelență... Ea va prinde din urmă scopul ratat al celeilalte. „Căci intră în Necunoscut!, de vreme ce şi-a cultivat sufletul, încă de pe acum mai bogat decât al oricui. Şi când, înnebunit, este cât pe ce să piardă înțelegerea viziunilor sale, le şi vede! Chiar de-ar fi s-o mierlească în saltul său printre lucrurile uluitoare şi inomabile, vor veni şi alți groaznici lucrători, şi-şi vor începe treaba la orizontul unde celălalt se va fi surpat!“
Acest text ar merita o analiză amplă şi răbdătoare; de ce Rimbaud se apucă să definească poeții drept groaznici lucrători? Cum îşi poate el închipui un poet reluând cuceririle înfăptuite de un altul şi continuându-le? Ca un fizician, cum altfel?! Şi ce vrea el să spună prin „pierzând inteligența11 viziunilor sale, le-a văzut“? Aceasta este o excelentă definiție a viziunii mistice; misticul îşi poate pierde viziunile sale, le-a văzut. Dar poetul nu trebuie, oare, tocmai dimpotrivă, să-şi păstreze viziunile? Dacă poetul şi-ar pierde viziunile şi nu le-ar introduce în poem, s-ar mulțumi el, oare, vreodată spunându-şi că le-a avut? Iar, dacă s-ar mulțumi, ar mai fi el, oare, poet? Să fie, oare, poetul acest cineva care vrea să vadă în afara poeziei? Şi căruia puțin îi pasă dacă poezia nu i-a reținut viziunile? Dacă le are aşa, pur şi simplu, în afara poeziei, în viața de zi cu zi? Nu ajunge că trupul lui rămâne sleit după inspirație; el cade iarăşi într-o vacuitate internă; dar poemul este şi dă mărturie că spiritul a trecut pe acolo. Ce s-ar întâmpla dacă poetul nu ar mai reuşi să prindă în poem mărturia uluitorului şi a inomabilului, vreau să spun a miraculoasei favori care i-a fost acordată? S-ar putea să fie aici o căutare considerabilă, temerară, spirituală, uluitoare...., dar mai este ea, oare, o căutare poetică, anume căutarea unei „gândiri cântate“?
Urmarea Scrisorii Vizionarului este un amestec de profeție, de mitologie, de utopie, de toată frumusețea, fără îndoială, şi cu o elocință redutabilă – , dar nu mai este vorba despre poet, despre puterile sale, despre putințele acestuia. Ai spune că este idealism hegelian în toată regula, rupând echilibrul dintre idee şi real, şi acordându-i ideii, în detrimentul realului, virtuțile Îngerului: „Aşadar, poetul este realmente Hoțul Focului. A primit această sarcină de la omenire, ba chiar de la animale; va trebui să-şi facă simțite, pipăite, ascultate invențiile. Dacă ceea ce aduce de dincolo are o formă, atunci el făureşte o formă; dacă este inform, atunci îl face inform. A găsi o limbă; – de altfel, orice cuvânt fiind idee, va veni şi vremea unui limbaj universal! Trebuie să fii academician – mai mort decât o fosilă – pentru a duce la capăt un dicționar, oricare ar fi limba lui. Unii mai slabi de înger ar începe să gândească prima literă din alfabet, ceea ce i-ar putea duce repede la nebunie!
„Limba aceasta va fi suflet pentru suflet, rezumând totul: parfumuri, sunete, culori, gândire agățând o altă gândire şi scoțând-o la lumină. Poetul ar defini cantitatea de necunoscut ce se trezeşte în sufletul universal al timpului în care trăieşte: ar oferi mai mult decât doar formula sa de gândire, decât buna-vestire a mersului spre Progres! Enormitate devenită normă interiorizată de toată lumea, poetul ar fi cu adevărat un multiplicator al Progresului!
Acest viitor va fi materialist, după cum vedeți. – Mereu încărcate cu Număr şi Armonie, poemele vor fi alcătuite pentru a rămâne. În fond, ar fi din nou puțină Poezie greacă. Arta eternă ar avea funcții proprii, tot aşa cum poeții sunt cetățeni. Poezia nu va mai ritma acțiunea; ea va ieşi în față.“ (Sar peste un pasaj deosebit de tâmpit, care începe în felul următor: „Când va lua sfârşit infinita sclavie a femeii...“) „Până una, alta, să-i cerem poetului noutate, idei şi forme.“
Rimbaldienii cei mai autorizați au vrut să vadă în acest text o gândire care îşi trage seva (la Biblioteca din Charleville!) din gândirea hindusă, din gnostici, din scrierile cabalistice etc. Ar fi mai corect să vedem aici, pe lângă exaltare, descoperirea de către Rimbaud a filosofiei idealiste. Într-adevăr, nimic mai idealist decât această „gândire agățând o altă gândire şi scoțând-o la lumină“, nimic mai hegelian decât această înaintare spre progres, acest limbaj universal, acest viitor materialist. „Gândirea agățând o altă gândire şi scoțând-o la lumină“ nu este nimic altceva decât rațiunea concretă. Nu că aş pretinde că Rimbaud îl citise pe Hegel. După cum nu-i citise nici pe gnostici şi pe cabalişti. Iar aceasta pentru simplul motiv că îi cunoaştem lecturile din scrisori: nici o carte serioasă, nici una de critică, de filosofie, de economie. Aşa cum nici Rimbaud comunardul nu citise nici o carte socialistă, iar Rimbaud metafizicianul şi filosoful – nici una de metafizică şi filosofie. Se poate spune despre el, precum despre Pascal care inventase geometria euclidiană, că inventase şi el gândirea idealistă şi socialistă! Este tipul însuşi al omului rebel față de orice cultură!
Jacques Rivi?re, la rândul său, s-a înşelat amarnic asupra înțelesului pe care putea să-l aibă Scrisoarea Vizionarului; bazându-se pe Une saison en enfer şi poate pe convertirea lui in extremis, Rivi?re vede în cuvintele lui Rimbaud o semnificație pe care nu o au; el crede că Necunoscutul ar fi totuna cu Împărăția lui Dumnezeu, iar termenul acolo – un fel de arătare cu degetul spre dincolo. Este ca şi cum am vorbi de creştinismul lui Hegel, de creştinismul filosofiei idealiste în general. Nu, câtuşi de puțin: este vorba, pur şi simplu, de o cucerire progresivă, voită, deliberată, prin mijloace la îndemâna omului, a realului care îi scapă omului, de o reducere a concretului la gândirea acestuia. Este de asemenea vorba de a termina odată cu „o lume în care acțiunea nu este sora visului“, făcând nu din acțiune un vis, ci din vis o acțiune. Dialectică hegeliană tradusă pe plan poetic, pe care, mai târziu, o vor relua şi suprarealiştii. 
Oricum, nu este cazul să vedem în acest sfârşit de Scrisoare a Vizionarului un program poetic, ci doar un program de acțiune, un mijloc extrem de a se obişnui cu viața, de a face pace cu ea prin mijlocirea instrumentului poetic. Totul depinde, în momentul de față, de rezistența instrumentului la scopurile ce i-au fost propuse. Ca şi când ar fi răspuns dialogului Ion al lui Platon (pe care, de altfel, nu-l cunoştea), unde poezia trecea drept un dar divin, inconştient, incompatibil cu o deliberare ştiințifică deplină, Rimbaud se încăpățânează să transforme poezia într-un act deopotrivă inconştient şi conştient, vis şi acțiune, misticism şi ştiință.
Însă deocamdată nu am studiat Scrisoarea Vizionarului decât dintr-un punct de vedere exterior, logic. Există un al doilea curent, subiacent, în lipsa căruia Scrisoarea ar putea fi înțeleasă, dar nu şi urmarea ei: renegarea textelor din Une saison en enfer, şi părăsirea poeziei.


4

După Scrisoarea Vizionarului şi experiența care i-a urmat, Rimbaud găseşte că-i amară Frumusețea pe care o luase în brațe; el ştie, acum, din câte spune, să dea binețe Frumuseții. Mărturiseşte că această experiență îl condusese departe; devenise un Spectacol de Operă fabulos; se obişnuise cu halucinația cea de toate zilele; îşi bătuse în cuie vârtejurile; găsise, în cele din urmă, că dezordinea spiritului său era sfântă. I se pare că deosebeşte, pentru o clipă, vechiturile poetice pe care le întrebuințează de această căutare a noului; dar, imediat apoi, cele două experiențe se confundă una cu cealaltă; Frumusețea era, într-adevăr, amară; mirosea a rânced; nimic mai potrivit decât să-i arzi două la spate, înainte de a o părăsi pentru totdeauna.
Dar cum se face că un Rimbaud îşi permite să deschidă un proces împotriva poeziei, tăbărând pe ea, chinuind-o cu întrebări? De ce să-i punem sub semnul întrebării nevinovăția, înainte de a o avea la mână cu dovezile vinovăției ei? Inchizitor nemilos, Rimbaud cere capul victimei sale, şi atât de mare este farmecul lui, încât i se şi dă: primul cap obținut nu este, oare, tocmai al său? Şi iată că o generație întreagă, deşi informată asupra riscurilor pe care le înfruntă, vine cu de la sine putere să şi-l revendice ca teribil dictator. Ea îşi asumă pe cont propriu procesul pe care Rimbaud îl intentase deja Frumuseții. „De ce scrieți?“, întreabă ea. Trebuie să recunoaştem că inculpații se apără cum nu se poate mai rău, ca şi când, într-adevăr, ar fi fost prinşi pe picior greşit. Cauza pare să fie închisă; poeții sunt somați pe loc să se abțină să scrie, sau, dacă totuşi îi roade scrisul, să aibă aerul că le-ar fi ruşine, că nu este decât un succedaneu de bolnavi, şi să invoce, la nevoie, scuza majoră că nu încearcă, prin aceste practici infame, decât un fel de experiență, un fel de cunoaştere, adică ceva riguros, valabil, ştiințific, căreia, din poezie, nu i-a rămas decât numele. Un lucru fără precedent în istorie se produce dintr-o dată, sub impulsul inițial dat de Rimbaud –, vreau să spun: conştiința ruşinată a poetului; poetul ajunge să se disprețuiască pe sine şi să disprețuiască operația care face ca munca să-i fie specifică, dându-i un înțeles.
„De ce scrieți?“, îi întreabă pe poeți şi o mare revistă franceză. Îi mai întreabă, de asemenea, când s-au născut etc. Iată o anchetă care nu ar fi fost posibilă, ba nici măcar imaginabilă, înainte de aventura Rimbaud. Dar să presupunem o clipă că el nici nu ar fi existat; în cazul acesta, ne-ar fi, poate, îngăduit să întoarcem întrebările puse astfel şi să-i întrebăm pe poeți: „De ce v-ați născut?“ Pentru că, la urma urmei, nu mi-e cu nimic mai limpede de ce scriu decât de ce m-am născut. O metodă bună ar trebui, nu-i aşa?, să respecte ordinea cronologică. Dar să se fi ajuns până acolo încât faptul de a scrie să pară straniu? Că nu ştii de ce, anume, te-ai apucat de scris, asta nu înlătură problema; scriu, voi scrie mereu, şi întotdeauna vor exista poeți pe lume, chiar dacă li s-ar tăia capul de-adevăratelea, şi nu doar în efigie. Sunt deci de acord că nu este un răspuns, nici măcar unul de bun-simț; dar poate că întrebarea aceasta nu are un răspuns de bun-simț; un răspuns de bun-simț – nici vorbă de aşa ceva.


Referința originală:

Benjamin Fondane – Rimbaud le voyou et l’expérience poétique, Édition présentée par Michel Carassou, Paris, Éditions Plasma, 1979, 205 p. in 8°, ISBN 2-901376-45-2, pp. 15-18 (pentru prefața la ediția a doua), pp. 177-203 (pentru capitolele inedite, numerotate de la IV la VIII).


Referința traducerii:

Benjamin Fondane – Rimbaud vântură-lume şi experiența poetică, Traducere din limba franceză, studiu, note, comentarii şi anexe de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora (Volum în pregătire la Editura Limes, seria „Benjamin Fondane“ – Opere complete franceze).


1 Les Nouvelles Littéraires, 23 decembrie 1933, p. 4. (n. ed. fr.)
2 Jean Cassou (1897–1986), scriitor, critic de artă şi poet francez; a fost secretarul lui Pierre Lou?s, cronicar la revista Le Mercure de France, din 1921, inspector al monumentelor publice, din 1932, director al revistei Europe, simpatizant al Partidului Comunist Francez, de care se desparte în urma Pactului germano-sovietic din 1939. Intră în Rezistența franceză încă din 1940, este făcut prizonier, eliberat în 1943. După război, îşi reia activitatea de conservator al muzeelor naționale. Este autorul unei opere vaste, de la eseul Éloge de la folie, publicat în 1925, la romane, studii, sonete: La clef des songes (1928), Pour la poésie (1935), Trente-trois sonnets composés au secret (1944), La mémoire courte (1954), Panorama des arts plastiques contemporains (1960), La création des mondes (1971), Une vie pour la liberté (1981) etc. Jean Cassou va sprijini şi prefața volumul Baudelaire et l’expérience du gouffre, al lui Fondane, publicat postum, în 1947, la Éditions Seghers. (n. tr.)
3 Friedrich-Wilhelm Murnau (1888–1931), regizor german, unul din reprezentanții cinematografiei expresioniste. Der letzte Mann este realizat în 1924, după un scenariu de Carl Mayer. (n. tr.)
4 « N’importe o? hors du monde », în Le spleen de Paris (n. tr.)
5 Este vorba despre volumul Rimbaud, publicat de Jacques Rivi?re în 1930, la Éditions Kra, în colecția «Vingti?me Si?cle». (n. tr.)
6 « Le vol des Thiers et des Picards », apare în Chant de guerre parisien, inserat în Scrisoarea Vizionarului, din 15 mai 1871, împreună cu Mes petites amoureuses şi Accrupissements. Poemul lui Rimbaud, al cărui titlu vine de la parnasianul François Coppée şi al său Chant de guerre circassien, nu reprezintă doar o adeziune la spiritul revoluționar al Comunei din Paris, ci şi un pamflet împotriva poeziei sentimentale şi bucolice a romanticilor parnasieni. Thiers, şeful puterii executive, din februarie 1871, şi Picard, Ministrul de interne, sunt comparați cu Eros şi Psyché. Cuvântul vol, utilizat de Rimbaud, are o semnificație dublă, atât de zbor (reamintind de fuga în balon a lui Gambetta, câteva luni mai devreme), cât şi de furt. (n. tr.)
7 « Le sentier de l’honneur », în Mauvais sang, din Une saison en enfer. Fragmentul se prezintă sub forma unui monolog, pe care critica rimbaldiană îl mai numeşte şi al conscrisului; se regăsesc, aici, tema mercenarului, cea a spectrului unei morți pe câmpul de luptă. (n. tr.)
8 Fondane utilizează interjecția « tudieu », din « tue Dieu », care a intrat în limbă odată cu textele comediei clasice – Moli?re, de pildă, în L’Amphytrion: «Tudieu! L’ami, sans vous rien dire, / Comme vous baillez des soufflets!». (n. tr.)
9 Fondane utilizează cuvântul comprachicos, din spaniolul comprapequeños – negustori de copii (odată cumpărați, aceştia erau mutilați, transformați în monştri); cuvântul este utilizat de Victor Hugo într-unul din romanele sale, L’Homme qui rit, din 1869. (n. tr.)
10 Fragment extras din scrisoarea lui Rimbaud către Paul Demeny, din 15 mai 1871, supranumită şi Scrisoarea Vizionarului. (n. tr.)
11 Un bun clasicist, Rimbaud utilizează, desigur, cuvântul „inteligență" în sens etimologic, de înțelegere (de la intelligere). (n. tr.)