Atitudini
Ion Zubaşcu
ZECE ANI FĂRĂ LAURENȚIU ULICI
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2010
Laurențiu Ulici a avut un sfârşit straniu, în 16 noiembrie 2000, neelucidat pe deplin nici până azi. Dar se pare că e soarta multor scriitori români să moară când nimeni nu se aşteaptă, în moduri şi împrejurări ieşite din comun, a căror sinistră originalitate tinde să concureze cu vitala unicitate a operei. În 16 noiembrie 2000, Laurențiu Ulici se afla găzduit într-o locuință din localitatea Pârâu-Braşov, invitat de Paul Ghițiu, colegul de partid UFD, la lansarea cărții căruia participase cu o zi înainte, în oraşul Făgăraş. În dimineața de 16 noiembrie, Laurențiu Ulici, împreună cu şoferul USR, au fost găsiți morți, intoxicați cu monoxid de carbon, într-o casă în care mai muriseră oameni în acelaşi fel. Nimeni n-a putut explica însă scăpările de gaze, pentru că locuința respectivă era încălzită cu calorifere racordate între timp la o centrală termică nouă, amplasată în subsolul casei. Cu un an şi jumătate înainte şi foştii proprietari ai imobilului muriseră intoxicați cu monoxid de carbon, dar atunci încălzirea se făcea cu lemne, nu cu calorifere alimentate de o centrală termică modernă din subsol. La zece ani de absență a lui Laurențiu Ulici din arena literară şi din viața publică, poetul Echim Vancea, directorul Bibliotecii Municipale Sighet (care îi poartă numele criticului), intenționează să marcheze momentul acestei comemorări cu un volum dedicat celui care a însuflețit ani de zile Festivalul de Poezie de la Sighet, pe unde au trecut o bună parte din vocile distincte ale poeziei româneşti actuale. Într-una din zilele festivalului, de la începutul lui octombrie al acestui an, girat acum de prestigioasa prestație a criticului Gheorghe Grigurcu, ca într-o pre-luare de ştafetă, scriitorii participanți au marcat deceniul scurs de la stupefiantul deces al lui Laurențiu Ulici prin evocările lor.
Am scris deja într-un text apărut în volumul Portret de grup cu Laurențiu Ulici, publicat cu admirabila devoțiune a poeților şi publiciştilor maramureşeni Gheorghe Pârja, Echim Vancea şi Ioana Petreuş, la Editura Dacia, în 2002, cât de mult l-am prețuit pe Laurențiu Ulici, pentru calitățile şi polivalența sa spirituală, şi n-aş vrea să repet nimic din ce-am spus acolo. Mai degrabă intenționez să adaug câteva precizări complementare, pentru întregirea adevărului istoric în ceea ce priveşte întâlnirea unor oameni de spirit, din generații diferite, într-o istorie convulsivă, cum a fost şi este vremea noastră. Am optat, însă, să scriu câteva rânduri despre Laurențiu Ulici mai neconvenționale, în ideea că adevărul slujeşte întotdeauna zilei de mâine mai mult şi mai eficient decât mistificarea sacralizantă, oricât de binevoitoare ar fi. Nici Laurențiu Ulici şi nici unul dintre cei care l-au cunoscut şi au trăit spiritual din generozitatea personalității sale literare şi umane n-au fost sfinți, ci oameni, şi tocmai de aceea despre oameni se cuvine să vorbim întotdeauna omeneşte. Partea cerească a fiecăruia dintre noi, cu atât mai mult a unei personalități literare de dimensiunile şi anvergura lui Laurențiu Ulici, se va vedea cu trecerea timpului de la sine, aşa cum Pământul de sub picioarele noastre luminează abia văzut de departe.
Decizia care mi-a schimbat destinul
Nu ştiu din ce pricini, cu totul străine de voința mea, nu am putut comunica niciodată cum s-ar fi cuvenit cu Laurențiu Ulici, deşi toate circumstanțele biografice şi istorice erau favorabile unei relații spirituale profunde. Care nu s-a legat, însă, niciodată. Debutul meu editorial, cu volumul Gesturi şi personaje, la Editura Albatros, 1982, i se datorează în întregime şi nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu destinul meu literar dacă nu ieşeam cu această carte în acel an, pierzând trenul optzecist. Aveam deja 34 de ani, Cărtărescu era cu 8 ani mai tânăr ca mine, apariția volumului său în 1980, dar şi ale lui Coşovei şi Magdalena Ghica, ca şi cărțile celorlalți colegi de generație, au fost o presiune teribilă asupra mea şi dacă Ulici nu m-ar fi ajutat să debutez editorial atunci, după 13 ani de singurătate într-un sat de pe Valea Izei şi apoi în Borşa, sub Pietrosul Rodnei, cred c-aş fi înnebunit, m-aş fi ruinat în alcool şi aş fi eşuat biografic pentru totdeauna.
Atât de important a fost pentru mine debutul literar cu volumul Gesturi şi personaje, girat de Laurențiu Ulici la concursul Editurii Albatros ( mi-a spus mai târzu că acele trei cărți de debut ieşite câştigătoare, între care şi a mea, au fost selectate dintr-un număr de 800 de volume depuse la concurs!), încât imediat după apariția cărții am luat decizia de-a mă retrage ireversibil din Cenaclul Flacăra, mi se părea că pot în sfârşit să nu mai depind de nimeni şi că e momentul să-mi iau pentru prima dată în viață destinul pe cont propriu. Şi aşa am şi făcut. În 1983, mi-am părăsit catedra din Borşa şi m-am mutat în Bucureşti, unde am stat câțiva ani fără slujbă şi casă, cu patru copii, la limita subzistenței, dar nemaivoind să mă întorc în Cenaclul Flacăra, unde nu mai eram compatibil cu ce se întâmpla pe acolo.
Nu ştiu dacă îşi poate acum imagina cineva exact ce a însemnat acea decizie a mea de atunci: erau anii de vârf ai Cenaclului Flacăra, se cânta pe stadioane şi în săli polivalente, în piețele centrale ale marilor oraşe, cu mulțimi uriaşe, cântecele lansate aveau un succes nebun şi, totuşi, am luat decizia să părăsesc cea mai înaltă creastă a gloriei publice, inclusiv financiară, posibilă în acei ani ai dictaturii comuniste, şi să mizez doar pe scris şi pe sărăcia lucie. Pot să mai spun, ca o picanterie acum, că retragerea mea bruscă l-a înfuriat foarte tare pe poetul Adrian Păunescu, m-am trezit într-o noapte, acasă, cu primarul oraşului Borşa, unde trăiam, venit să mă preseze să mă întorc urgent la următorul spectacol de nu mai ştiu unde, pentru că primise el însuşi telefon de la prim-secretarul județului Maramureş şi că avea sarcină de partid să mă facă să revin, „am şi eu doi copii de crescut...” etc, etc. Şi nu m-am întors! Iar această decizie definitivă m-a ajutat s-o iau Laurențiu Ulici, sprijinindu-mi debutul editorial din 1982, dar şi do-rința fermă de-a mă afirma exclusiv prin scris, cu orice risc. Că lucrurile n-au mers deloc cum mi-am imaginat (şi nici nu era posibil în cei mai duri ani ai dictaturii ceauşiste, când capitala era închisă, nu puteai să-ți găseşti loc de muncă, nici casă, dacă nu aveai buletin de Bucureşti), asta e cu totul altă poveste.
Dacă aceste rânduri vor fi citite întâmplător de un poet foarte tânăr, din ultimele valuri literare, s-ar putea să nu înțeleagă nimic din importanța pe care o acord debutului editorial, acum când se debutează cu volum încă de pe băncile şcolii, dar în acei ani ai comunismului, cu orizonturile afirmării spirituale căzute la pământ, ca nişte obloane grele, debutul literar şi ieşirea în largul literaturii printr-o carte era un fapt de viață şi de moarte, în orice caz ceva de natură aproape mitologică.
Lista lui Ulici
Aşadar, deşi îi datorez lui Laurențiu Ulici cotitura radicală a destinului meu, prin mutarea din Maramureş în Bucureşti, nu am fost din păcate un apropiat al său, între mine şi critic a stat tot timpul un zid, pe care n-am fost în stare să-l trec niciodată. După venirea în Bucureşti, ştiam deja că sunt colegi de generație care îl cultivau cu asiduitate, îşi beau cafeaua aproape zilnic cu el sau jucau şah la redacția revistei Contemporanul, unde lucra, nimic rău în asta, desigur, toate țin însă de o ştiință a cultivării relațiilor pe care nu am avut-o şi n-o am, nici acum. Poate şi din acest motiv al neştiinței de a socializa, deşi mi-a girat debutul editorial din 1982, la un concurs atât de asaltat, Laurențiu Ulici n-a mizat niciodaă în mod clar pe mine, cum a mizat vizibil pe alți poeți optzecişti, pe soră-mea Ileana, de exemplu, şi nu m-a inclus nici în Antologia poeților tineri. 1978-1982 (realizată chiar în acei ani, dar apărută abia în... 2005, la Editura Muzeului Literaturii Române), nici în masiva antologie O mie şi una de poezii româneşti, 1997, în 10 volume, care cuprinde 300 de poeți. În mod paradoxal, Laurențiu Ulici a mizat foarte tare pe Ileana Zubaşcu, nu pe mine, deşi sunt cu 2 ani mai mare decât sora-mea şi ştiu mai bine decât criticul cum au stat lucrurile în familia noastră de cuvinte. Evident că am suferit ca un câine, tot timpul, că tocmai criticul căruia îi datorez intrarea editorială în literatură şi decizia de a miza definitiv pe scris şi citit, nu pe cântec, m-a exclus cu consecvență de la masa celor aleşi, lăsându-mă înafara a ceea ce aş putea numi acum lista lui Ulici, cu 83 de poeți incluşi în substanțiala sa Antologie a poeților tineri. 1978-1982, ca fiind nucleul de rezistență al generaței 80.
Dar mai sunt şi alți poeți din Maramureş pe care Ulici nu i-a selectat în evaluările sale din anii 80, deşi scriau bine încă de pe atunci. Un caz specta-culos ar putea fi, în acest sens, poetul Ioan Es. Pop, pe care Ulici îl cunoştea încă de pe când era profesor în Maramureş (am fost martor la o astfel de întâlnire poetică, evocată des de autorul celebrului deja volum Ieudul fără ieşire), dar pe care criticul l-a recuperat abia după 1989, când poetul îşi luase şi el lumea în cap şi se mutase în Bucureşti (nu-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă Es. Pop ar fi rămas mai depate în Maramureş!). Aşa se face că Antologia poeților tineri a rămas fără cel mai proeminent poet al acestui moment istoric românesc, dar Ioan Es. Pop ar putea povesti mult mai bine decât mine cum se face că un destin literar de valoare nu are o ascensiune liniară, ci mai degrabă sinuoasă, cu multe suferințe şi multă speranță investite în cuvinte, dar şi cu adevărul inclus că rămâne în istoria durabilă, până la urmă, cel ce sacrifică mai mult, neaşteptând nimic, de la nimeni, niciodată.
Accelerarea uzurii limbajelor
Dincolo de aceste mărturisiri personale, ce țin mai degrabă de precaritatea biografiei, care rămâne întotdeauna sub înălțimea istorică a creației durabile, Laurențiu Ulici a avut o intuiție majoră privind literatura română de ansamblu: natura spiritului românesc este ambivalentă, având o componentă nocturnă şi una diurnă, polarizată în două extreme emblematice, Hyperion şi Mitică, un eu matern al dacismului arhetipal şi unul patern, al romanității istorice, care implică adaptabilitatea continuă la evenimente şi agresiuni, sau boicotul istoriei. O altă intuiție şocantă a lui Ulici vine din cunoaşterea de anvergură a literaturii noastre, dar şi a lumii (a se vedea antologiile Laureații Premiului Nobel pentru literatură şi Nobel contra Nobel), care i-a permis observația că începând cu secolul XX, şi mai ales din a doua sa jumătate, se accelerează viteza de schimbare a limbajelor literare şi gradul lor de uzură, acestea nu mai respectă stabilitatea tradițională a generațiilor istorice, consacrate ca având o durată biologică de 30 de ani. Prin urmare, stabilitatea pa-radigmei expresive nu mai dublează generația biologică, ci se uzează în prezent cu o viteză de trei ori mai mare, schimbându-se accelerat din 10 în 10 ani. Oricât de multe contestații şi ironii mefiente am auzit de-a lungul anilor despre această teorie a lui Ulici, descoperiri ştiințifice de ultimă oră, privind „rezonanța Schumann” ( câmpul care înfăşoară protector Pămâtul, ca o constantă unificatoare a tuturor structurilor vii, valoare stabilă de mii de ani, dar care a început brusc să-şi accelereze frecvența vibratorie, accelerând şi timpul real al planetei), par să valideze ipoteza propusă de Ulici că limbajele poetice se uzează şi se schimbă acum din 10 în 10 ani. Tocmai pe baza acestei observații surprinzătoare, jumătate din poeții incluşi în cele 10 vo-lume ale antologiei O mie şi una de poezii româneşti aparțin perioadei contemporane, aşa cum masiva sa istorie-dicționar a literaturii române era structurată pe valuri ale noului generaționism accelerat, contrase la o durată de 10 ani. Această teorie a fost expusă pe larg de Laurențiu Ulici în prefața la masivul volum Literatura română contemporană, Editura Eminescu, 1995, dedicat promoției 70, care include sute de nume, dar a fost întâmpinată cu malițiozitate de comunitatea literară, deşi realitatea poetică românească de după anul 2000, cu schimbări din ce în ce mai accelerate de registre de limbaj, pare să-i consolideze din plin intuiția.
Deasupra acestor idei controversabile, rămâne însă evidența că Laurențiu Ulici s-a înhămat la proiecte mari, tot ce făcea avea deschiderea de monumentalitate a construcțiilor maramureşene, dar şi o curajoasă dimensiune vizionară, înnoitoare, aşa cum s-ar cuveni să aibă toate operele artistice din această secvență istorică dintre milenii, când se schimbă mari paradigme istorice şi de civilizație. Dacă ne gândim la antologiile dedicate Premiilor Nobel, dar şi poeziei româneşti de la origini până în prezent, în 10 volume, sau la cărțile dedicate promoțiilor 70 şi 80 (cu Antologia poeților tineri, dar şi cu cele 4 volume Prima verba), ne putem imagina uşor că dacă n-ar fi murit atât de neaşteptat, inexplicabil şi nedrept, Laurențiu Ulici ar fi putut finaliza o serie de sinteze monumentale, care ar fi rămas ca repere de neocolit în literatura română de totdeauna.
Am scris deja într-un text apărut în volumul Portret de grup cu Laurențiu Ulici, publicat cu admirabila devoțiune a poeților şi publiciştilor maramureşeni Gheorghe Pârja, Echim Vancea şi Ioana Petreuş, la Editura Dacia, în 2002, cât de mult l-am prețuit pe Laurențiu Ulici, pentru calitățile şi polivalența sa spirituală, şi n-aş vrea să repet nimic din ce-am spus acolo. Mai degrabă intenționez să adaug câteva precizări complementare, pentru întregirea adevărului istoric în ceea ce priveşte întâlnirea unor oameni de spirit, din generații diferite, într-o istorie convulsivă, cum a fost şi este vremea noastră. Am optat, însă, să scriu câteva rânduri despre Laurențiu Ulici mai neconvenționale, în ideea că adevărul slujeşte întotdeauna zilei de mâine mai mult şi mai eficient decât mistificarea sacralizantă, oricât de binevoitoare ar fi. Nici Laurențiu Ulici şi nici unul dintre cei care l-au cunoscut şi au trăit spiritual din generozitatea personalității sale literare şi umane n-au fost sfinți, ci oameni, şi tocmai de aceea despre oameni se cuvine să vorbim întotdeauna omeneşte. Partea cerească a fiecăruia dintre noi, cu atât mai mult a unei personalități literare de dimensiunile şi anvergura lui Laurențiu Ulici, se va vedea cu trecerea timpului de la sine, aşa cum Pământul de sub picioarele noastre luminează abia văzut de departe.
Decizia care mi-a schimbat destinul
Nu ştiu din ce pricini, cu totul străine de voința mea, nu am putut comunica niciodată cum s-ar fi cuvenit cu Laurențiu Ulici, deşi toate circumstanțele biografice şi istorice erau favorabile unei relații spirituale profunde. Care nu s-a legat, însă, niciodată. Debutul meu editorial, cu volumul Gesturi şi personaje, la Editura Albatros, 1982, i se datorează în întregime şi nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu destinul meu literar dacă nu ieşeam cu această carte în acel an, pierzând trenul optzecist. Aveam deja 34 de ani, Cărtărescu era cu 8 ani mai tânăr ca mine, apariția volumului său în 1980, dar şi ale lui Coşovei şi Magdalena Ghica, ca şi cărțile celorlalți colegi de generație, au fost o presiune teribilă asupra mea şi dacă Ulici nu m-ar fi ajutat să debutez editorial atunci, după 13 ani de singurătate într-un sat de pe Valea Izei şi apoi în Borşa, sub Pietrosul Rodnei, cred c-aş fi înnebunit, m-aş fi ruinat în alcool şi aş fi eşuat biografic pentru totdeauna.
Atât de important a fost pentru mine debutul literar cu volumul Gesturi şi personaje, girat de Laurențiu Ulici la concursul Editurii Albatros ( mi-a spus mai târzu că acele trei cărți de debut ieşite câştigătoare, între care şi a mea, au fost selectate dintr-un număr de 800 de volume depuse la concurs!), încât imediat după apariția cărții am luat decizia de-a mă retrage ireversibil din Cenaclul Flacăra, mi se părea că pot în sfârşit să nu mai depind de nimeni şi că e momentul să-mi iau pentru prima dată în viață destinul pe cont propriu. Şi aşa am şi făcut. În 1983, mi-am părăsit catedra din Borşa şi m-am mutat în Bucureşti, unde am stat câțiva ani fără slujbă şi casă, cu patru copii, la limita subzistenței, dar nemaivoind să mă întorc în Cenaclul Flacăra, unde nu mai eram compatibil cu ce se întâmpla pe acolo.
Nu ştiu dacă îşi poate acum imagina cineva exact ce a însemnat acea decizie a mea de atunci: erau anii de vârf ai Cenaclului Flacăra, se cânta pe stadioane şi în săli polivalente, în piețele centrale ale marilor oraşe, cu mulțimi uriaşe, cântecele lansate aveau un succes nebun şi, totuşi, am luat decizia să părăsesc cea mai înaltă creastă a gloriei publice, inclusiv financiară, posibilă în acei ani ai dictaturii comuniste, şi să mizez doar pe scris şi pe sărăcia lucie. Pot să mai spun, ca o picanterie acum, că retragerea mea bruscă l-a înfuriat foarte tare pe poetul Adrian Păunescu, m-am trezit într-o noapte, acasă, cu primarul oraşului Borşa, unde trăiam, venit să mă preseze să mă întorc urgent la următorul spectacol de nu mai ştiu unde, pentru că primise el însuşi telefon de la prim-secretarul județului Maramureş şi că avea sarcină de partid să mă facă să revin, „am şi eu doi copii de crescut...” etc, etc. Şi nu m-am întors! Iar această decizie definitivă m-a ajutat s-o iau Laurențiu Ulici, sprijinindu-mi debutul editorial din 1982, dar şi do-rința fermă de-a mă afirma exclusiv prin scris, cu orice risc. Că lucrurile n-au mers deloc cum mi-am imaginat (şi nici nu era posibil în cei mai duri ani ai dictaturii ceauşiste, când capitala era închisă, nu puteai să-ți găseşti loc de muncă, nici casă, dacă nu aveai buletin de Bucureşti), asta e cu totul altă poveste.
Dacă aceste rânduri vor fi citite întâmplător de un poet foarte tânăr, din ultimele valuri literare, s-ar putea să nu înțeleagă nimic din importanța pe care o acord debutului editorial, acum când se debutează cu volum încă de pe băncile şcolii, dar în acei ani ai comunismului, cu orizonturile afirmării spirituale căzute la pământ, ca nişte obloane grele, debutul literar şi ieşirea în largul literaturii printr-o carte era un fapt de viață şi de moarte, în orice caz ceva de natură aproape mitologică.
Lista lui Ulici
Aşadar, deşi îi datorez lui Laurențiu Ulici cotitura radicală a destinului meu, prin mutarea din Maramureş în Bucureşti, nu am fost din păcate un apropiat al său, între mine şi critic a stat tot timpul un zid, pe care n-am fost în stare să-l trec niciodată. După venirea în Bucureşti, ştiam deja că sunt colegi de generație care îl cultivau cu asiduitate, îşi beau cafeaua aproape zilnic cu el sau jucau şah la redacția revistei Contemporanul, unde lucra, nimic rău în asta, desigur, toate țin însă de o ştiință a cultivării relațiilor pe care nu am avut-o şi n-o am, nici acum. Poate şi din acest motiv al neştiinței de a socializa, deşi mi-a girat debutul editorial din 1982, la un concurs atât de asaltat, Laurențiu Ulici n-a mizat niciodaă în mod clar pe mine, cum a mizat vizibil pe alți poeți optzecişti, pe soră-mea Ileana, de exemplu, şi nu m-a inclus nici în Antologia poeților tineri. 1978-1982 (realizată chiar în acei ani, dar apărută abia în... 2005, la Editura Muzeului Literaturii Române), nici în masiva antologie O mie şi una de poezii româneşti, 1997, în 10 volume, care cuprinde 300 de poeți. În mod paradoxal, Laurențiu Ulici a mizat foarte tare pe Ileana Zubaşcu, nu pe mine, deşi sunt cu 2 ani mai mare decât sora-mea şi ştiu mai bine decât criticul cum au stat lucrurile în familia noastră de cuvinte. Evident că am suferit ca un câine, tot timpul, că tocmai criticul căruia îi datorez intrarea editorială în literatură şi decizia de a miza definitiv pe scris şi citit, nu pe cântec, m-a exclus cu consecvență de la masa celor aleşi, lăsându-mă înafara a ceea ce aş putea numi acum lista lui Ulici, cu 83 de poeți incluşi în substanțiala sa Antologie a poeților tineri. 1978-1982, ca fiind nucleul de rezistență al generaței 80.
Dar mai sunt şi alți poeți din Maramureş pe care Ulici nu i-a selectat în evaluările sale din anii 80, deşi scriau bine încă de pe atunci. Un caz specta-culos ar putea fi, în acest sens, poetul Ioan Es. Pop, pe care Ulici îl cunoştea încă de pe când era profesor în Maramureş (am fost martor la o astfel de întâlnire poetică, evocată des de autorul celebrului deja volum Ieudul fără ieşire), dar pe care criticul l-a recuperat abia după 1989, când poetul îşi luase şi el lumea în cap şi se mutase în Bucureşti (nu-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă Es. Pop ar fi rămas mai depate în Maramureş!). Aşa se face că Antologia poeților tineri a rămas fără cel mai proeminent poet al acestui moment istoric românesc, dar Ioan Es. Pop ar putea povesti mult mai bine decât mine cum se face că un destin literar de valoare nu are o ascensiune liniară, ci mai degrabă sinuoasă, cu multe suferințe şi multă speranță investite în cuvinte, dar şi cu adevărul inclus că rămâne în istoria durabilă, până la urmă, cel ce sacrifică mai mult, neaşteptând nimic, de la nimeni, niciodată.
Accelerarea uzurii limbajelor
Dincolo de aceste mărturisiri personale, ce țin mai degrabă de precaritatea biografiei, care rămâne întotdeauna sub înălțimea istorică a creației durabile, Laurențiu Ulici a avut o intuiție majoră privind literatura română de ansamblu: natura spiritului românesc este ambivalentă, având o componentă nocturnă şi una diurnă, polarizată în două extreme emblematice, Hyperion şi Mitică, un eu matern al dacismului arhetipal şi unul patern, al romanității istorice, care implică adaptabilitatea continuă la evenimente şi agresiuni, sau boicotul istoriei. O altă intuiție şocantă a lui Ulici vine din cunoaşterea de anvergură a literaturii noastre, dar şi a lumii (a se vedea antologiile Laureații Premiului Nobel pentru literatură şi Nobel contra Nobel), care i-a permis observația că începând cu secolul XX, şi mai ales din a doua sa jumătate, se accelerează viteza de schimbare a limbajelor literare şi gradul lor de uzură, acestea nu mai respectă stabilitatea tradițională a generațiilor istorice, consacrate ca având o durată biologică de 30 de ani. Prin urmare, stabilitatea pa-radigmei expresive nu mai dublează generația biologică, ci se uzează în prezent cu o viteză de trei ori mai mare, schimbându-se accelerat din 10 în 10 ani. Oricât de multe contestații şi ironii mefiente am auzit de-a lungul anilor despre această teorie a lui Ulici, descoperiri ştiințifice de ultimă oră, privind „rezonanța Schumann” ( câmpul care înfăşoară protector Pămâtul, ca o constantă unificatoare a tuturor structurilor vii, valoare stabilă de mii de ani, dar care a început brusc să-şi accelereze frecvența vibratorie, accelerând şi timpul real al planetei), par să valideze ipoteza propusă de Ulici că limbajele poetice se uzează şi se schimbă acum din 10 în 10 ani. Tocmai pe baza acestei observații surprinzătoare, jumătate din poeții incluşi în cele 10 vo-lume ale antologiei O mie şi una de poezii româneşti aparțin perioadei contemporane, aşa cum masiva sa istorie-dicționar a literaturii române era structurată pe valuri ale noului generaționism accelerat, contrase la o durată de 10 ani. Această teorie a fost expusă pe larg de Laurențiu Ulici în prefața la masivul volum Literatura română contemporană, Editura Eminescu, 1995, dedicat promoției 70, care include sute de nume, dar a fost întâmpinată cu malițiozitate de comunitatea literară, deşi realitatea poetică românească de după anul 2000, cu schimbări din ce în ce mai accelerate de registre de limbaj, pare să-i consolideze din plin intuiția.
Deasupra acestor idei controversabile, rămâne însă evidența că Laurențiu Ulici s-a înhămat la proiecte mari, tot ce făcea avea deschiderea de monumentalitate a construcțiilor maramureşene, dar şi o curajoasă dimensiune vizionară, înnoitoare, aşa cum s-ar cuveni să aibă toate operele artistice din această secvență istorică dintre milenii, când se schimbă mari paradigme istorice şi de civilizație. Dacă ne gândim la antologiile dedicate Premiilor Nobel, dar şi poeziei româneşti de la origini până în prezent, în 10 volume, sau la cărțile dedicate promoțiilor 70 şi 80 (cu Antologia poeților tineri, dar şi cu cele 4 volume Prima verba), ne putem imagina uşor că dacă n-ar fi murit atât de neaşteptat, inexplicabil şi nedrept, Laurențiu Ulici ar fi putut finaliza o serie de sinteze monumentale, care ar fi rămas ca repere de neocolit în literatura română de totdeauna.