Cale-ntoarsă
Marian Drăghici
ROLF A MURIT, DAR HERTA TRĂIEŞTE – ŞI NU NUMAI
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2010
Revista-carte Apoziția, serie nouă, condusă de Gheorghe Săsărman, girată de Gelu Ionescu (consultant literar) şi Radu Anton Maier (consultant artistic), apare anual la München, în condiții tipo-grafice impecabile, „nemțeşti”, ca publicație a Societății culturale româno-germane omonime. Trebuie spus din capul locului că fondatorul şi animatorul inubliabil al APOZIȚIEI, cenaclu-societate culturală-revistă-carte, este poetul şi editorul de mare inimă, falimentar sans façons, Ion Dumitru.
Cele aproape 500 de pagini ale celui mai recent număr, 5 (2010), încep printr-un dublu documentar de impact: Herta Müller, laureată a Premiului Nobel 2009, succedat de Scriitorii germani din România şi Securitatea. Dat fiind circuitul restrâns al excelentei publicații-anuar, câteva cuvinte de prezentare, fie şi pe diagonală, cred că se impun.
Ei bine, la prima „temă” de mai sus – gardată cu un fotoportret al Hertei Müller citind în fața publicului din Atemschaukel (Leagănul respirației) – scriu admirativ-aplicat cinci invitați. Stefan Sienerth, referindu-se la Atemschaukel, îl consideră „text dens de o intensitate atmosferică rar întâlnită, şi stilistic desăvârşit”. Michael Fernbach adaugă eseul „Intensitate şi traumă la Herta Müller”, cu subtitlurile grăitoare în sine „1.Premiul Nobel şi descoperirea unui mare scriitor”, „2.Surse ale traumei: biografie şi sensibilitate” şi „3.Limbaj şi supraviețuire”. Referitor la recenta capodoperă, zice clar şi bine: „Punctul culminant al creației autoarei este romanul Atemschaukel, cea mai intensă şi puternică dintre scrierile de până acum ale Hertei Müller.” Mai departe, Edward Kanterian, analizând romanul Heute wäre ich mir lieber nicht begegnet – Azi mai bine nu-mi ieşeam în cale –, glosează pe ceea ce critica deja a numit metastazarea realității la Herta Müller, cu întrebarea, retorică după părerea mea, „dacă literatura ei nu dobândeşte însemnătate şi în afara aspectelor regionale şi istorice”, devreme ce „descrie şi mizeria cotidiană din viața umană, fie ea la şvabii bănățeni, în comunism, sau de altundeva”? Tot aici, Horst Samson notează: „felul ei extraordinar de a vedea lucrurile, de a le auzi glasul şi a ni-l transmite şi nouă o face capabilă să descrie cimentul cel mai prăfuit şi cenuşiu ca pe o materie plină de mistere, să zugrăvească precis şi plastic dar în acelaşi timp cu intensitate şi tensiune, încât admirația față de atare măiestrie îți taie pur şi simplu respirația”). În fine, Ernest Wichner, curatorul, alături de Lutz Diettrich, al expoziției despre Herta Müller deschisă, din aprilie anul trecut, la Literaturhaus München şi itinerată până la sfârşitul anului la Berlin şi Stuttgardt, sub genericul Herta Müller, Der kalte Schmuck des Lebens (Al vieții rece giuvaer), „povesteşte” expoziția şi istoria ei, de fapt viața scriitoarei în toate articulațiile cu scrisul, cu literatura, „drumul parcurs invers de cum l-a parcurs autoarea, şi asta nu doar în timp, din prezentul anului 2010 la părinți, bunici, locul naşterii, şcoală şi socializarea literară până la scriitoarea de succes – ci şi de la proza autoficțională spre realitate, de la realitățile inventate până la substratul real al ficțiunii.”
Peste tot, în expoziție şi în textul curatorului, citate memorabile, emoționante – din Herta Müller fireşte. Cel ce urmează, extras din discursul rostit la banchetul de după decernarea Premiului Nobel, spune mult, cred eu, despre caracterul fetei plecate de la țară, din Nițchidorful Banatului şvăbesc, la Timişoara, şi ajunsă celebră, în decembrie 2009, la Stockholm: „Norocul meu că am întâlnit în oraş prieteni, o mână de poeți tineri din Grupul de Acțiune Banat. Fără ei nu aş fi citit şi nu aş fi scris cărți. Ceea ce este însă mai important: aceşti prieteni au fost pentru mine de o importanță vitală. Fără ei nu aş fi suportat represaliile. Azi mă gândesc la aceşti prieteni. Şi la aceia care zac la cimitir, pe care serviciul secret român îi are pe conştiință”.
Cine a citit Animalul inimii, şi nu numai, ştie că pentru Herta Müller si-nuciderea lui Rolf Bossert, în februarie 1987, la Frankfurt pe Main, „aruncându-se pe fereastră”, nu e sinucidere, e altceva. Explică Ernest Wichner: „(Rolf Bossert) este o victimă a Securității, căci el fusese înjosit şi terorizat peste puterile lui. Poezia Erdhartz / Răşina pământului, scrisă în ianuarie 1984, a trimis-o Hertei Müller cu o notiță:
Dragă Herta, îți mulțumesc! Cum vezi, am făcut uz de opțiunea mea şi am ocupat trotuarul din inimă. Sper că ăsta e trotuarul bun: Rolf
Răşina pământului// Rigide cuțite: că/ până şi moartea/ vă pare flexibilă,/ o vargă mlădie.//Voi caldarâm în inima mea/ verde-mplântați./ Spre templul cel palid al pielii/ pătrund macete.// A mea speranță frica:/ sclipitoare pasăre colibri,/ părăsind colivia. Astfel/ rămân singur/ cu astfaltul/ lângă plămâni./ Coaja// unei definiții/ a neatârnării.
Trupul neînsuflețit de pe trotuar – comentează în continuare Wichner, în traducerea Marianei Săsărman – cu asfaltul lângă plămâni, este coaja / unei definițiii / a neatârnării, definiție impusă cu forța şi se pare acceptată, căci, la trei ani după scrierea ei, această poezie a realizat, nudă şi deloc ca metaforă, saltul în realitate. Autorul ei zăcea fără viață pe un trotuar din plăci de beton.”
Am mai pomenit nu o dată despre Rolf Bossert în Viața Românească, am reprodus prefața consistentă a lui Gerhardt Csejka la volumul Stau pe treptele vântului, dar şi grupaje de poeme, în germană şi română, pentru a atrage încă atenția asupra acestui excepțional liric dispărut în împrejurări mai mult decât tulburi. Urât complicate, rău încâlcite –, criminale, în fond.
Secțiunea Scriitorii germani din România şi Securitatea propune câteva din contribuțiile la simpozionul internațional Deutsche Literatur in Rumänien im Spiegel und Zerrspiegel de Securitatea-Arten (Literatura germană din România în oglinda deformatoare a dosarelor Securității) organizat de Institutul pentru cultura şi istoria germană a Europei de Sud-Est de pe lângă Universitatea Ludwig Maximilian din München şi de CNSAS Bucureşti. Semnează: Gerhardt Csejka, Rolf Bossert, William Totok şi Dieter Schlesak. Titlul articolului lui Csejka, Am dibuit duşmanul de clasă, spune totul despre spiritul ironic-trist al intervenției sale, comentariu în marginea unui dosar de 3.584 pagini, deschis din 1974 până în 1987, când criticul şi traducătorul, sătul de absurdul unei lumi ițite din crimă şi suspiciune, din teroare şi oroare, emigrează în Germania de Vest. William Totok colaborează cu poeme „arestate”, preluate din dosarul de Securitate, unele traduse de informatoarea cu numele de cod „Eva”. Notele de final aparțin „sursei”. Sunt parțial comice, dacă n-ar fi, şi azi, înspăimântătoare.
Rolf Bossert este cuprins cu o Declarație dată la Securitate, pe 13 august 1984, unde fusese chemat, zice-se, în scopul „avertizării”. De emoție sau de frică, poetul a datat declarația în loc de 13.8.1984 –, 3.8.1984. Fiind un do-cument emblematic pentru acele timpuri, de o valoare intelectuală şi morală excepțională, fără reproş, îl citez integral. Merită, mai ales pentru cei mai tineri cititori-poeți sau nepoeți:
“Subsemnatul Bossert Rolf-Gunther-Horst, fiul lui Emil-Otto şi Alice-Dorothea, născut la data de 16 decembrie 1952 în Reşița, neîncadrat politic, fără antecedente penale, căsătorit, domiciliat în Bucureşti, St. Veteranilor 13, bloc M6, ap. 11, redactor la editurile Meridiane şi Kriterion, declar următoarele:
În fața organelor de stat afirm că eu personal ca individ simt lipsa unei perspective de viitor pentru mine şi familia mea, datorită multiplelor probleme cotidiene cu care sînt confruntat: stress-ul provenit din greutățile de aprovizionare, din lipsa permananentă de bani, din oboseala sufletească şi nervozitatea de care sunt cuprins. Mă preocupă situația populației germane din România, faptul că foarte mulți pleacă şi ca scriitor de limba germană (neputînd să scriu decât în limba mea maternă) voi rămâne peste 10-20 de ani fără cititori. Mă apasă lipsa de încredere cu care sînt întîmpinat (în 1973 am fost primit în PCR la Facultate, însă primirea nu a fost confirmată de Centrul Universitar; am avut o bursă – tot în timpul studenției – şi nu mi s-a dat voie să călătoresc la Münster în RFG pt. un semestru de vară; la o excursie organizată de BTT nu mi s-a dat viza pentru Polonia în 1979).
Multe din necazurile mele nu pot fi numite concret, nu au contur precis, complexitatea existenței omeneşti resimțită din plin nedîndu-mi posibilitatea să le stabilesc un lanț cauzal clar, să încerc o sistematizare quasi-ştiințifică a lor. Multe din aceste frământări am încercat să le exprim în poeziile mele, care constituie o tentativă de a-mi clarifica trăirile subiective prin mijloace estetico-literare. Prin aceste poezii cred că am contribuit la cultivarea unui gust estetic, îndreptându-mă împotriva non-valorii literare pe care o văd de multe ori în jurul meu: necunoaşterea limbii, nestăpânirea abecedarului prozodic şi poetologic etc.
Bucureşti, 3 (sic!) 8.1984.”
Nu angoasă –, spaimă şi oroare induce şi textul lui Dieter Schlesak, SECURITATE. Refuz şi frică de moarte, cu subtitlul Cele două epoci ale Securității, metodele ei de tortură, dizidenții şi informatorii ei. Experiențe personale. Schlesak etalează o regie sigură a gradației paroxistice, tensiunea instalându-se, fără efecte stilistice, sec, insuportabilă din capul locului. Căci iată ce urmează brusc, după titlul lung, pedant, de mai sus:
“1.Interogatul a fost spânzurat cu capul în jos… I-au fost smulse unghiile de la degete cu un cleşte special… Tălpile i-au fost pârjolite cu o flamă… Testiculele erau lovite cu un creion sau cu o nuia subțire de salcie până când victima leşina în urlete teribile şi în multe cazuri murea. (Metode ale torționarului Securității Franț Țandără care utiliza şi saci umezi cu nisip pentru lovituri în coloana vertebrală sau la rinichi. Mărturisirea sa a apărut la 21 martie în revista Singur din Bucureşti). Erau aduse la urechile victimei strigătele de groază sau gemetele rudelor apropiate… Lovituri cu o bâtă în capul victimei…. Lovituri cu călcâiul cizmei în gură, în dinții interogatului… Asmuțirea unui câine lup asupra victimei legate, în pielea goală, de un stâlp… Izolarea arestatului cu săptămânile sau lunile în cele mai strâmte celule, unde nu putea decât să stea în picioare…”
În cele patru secvențe ale eseului se indică, metodic, sursele documentare, o bibliografie cvasi-completă, de la Raport final apărut la Humanitas, „deosebit de acribic, debordând de material documentar referitor la dictatura roşie”, până la „cercetările celui mai recunoscut în Europa centru de prelucrare a crimelor roşii din România, Memorialul Sighet, întemeiat de cunoscuta poetă Ana Blandiana împreună cu soțul ei Romulus Rusan, al cărui cutremurător raport, cronologia asupririi comuniste în România, Fundația Academia Civică, 2008, a apărut de puțin timp şi în limba germană”. Eseul, amplu, documentat, nuanțat, imposibil de rezumat aici, gravitează spre final în jurul „cazului” (ghilimele – D.S.) lui Werner Söllner, „prezentat acum şi celor străini de literatură ca informator ticălos, ajungând cunoscut peste tot în medii ca un cal breaz”. Eginald Schlattner e descris „asemănător lui Söllner”, cu mențiunea că acesta din urmă nu a făcut, totuşi, închisoare, nici măcar nu a fost amenințat cu închisoarea, ci numai cu exmatricularea din facultate. Or, spune esistul în continuare, după ce-l omagiază pe Schlattner ca autor al romanului Rote Handschuhe/ Mănuşa roşie, viitorul pastor de la Roşia de Braşov a stat închis doi ani, fiind prelucrat de „organe” în regim de detenție pentru a depune ca martor împotriva a cinci tineri scriitori de limbă germană. E un joc al nuanțelor în judecata aceasta. Se înțelege că din „trădarea” lui Eginald Schlattner, celor cinci condamnați li s-au distrus viețile, familiile, viitorul. Hans Bergel, am citit în altă parte, a trăit în puşcării 15 ani, pentru „vina” de a fi scris o proză devoalată de E.S. ca subversivă. Pe când singurul „delict” al lui Werner Söllner este că „a trebuit, din însărcinarea Securității, să expliciteze” textele celor din Grupul de Acțiune.
Documentarul lui Dieter Schlesak, edificator pentru spectrul psihomental, juridic şi moral-etic, al lumii în care trăim, trage şi un semnal, cum altfel decât deznădăjduit. L-au mai tras şi alții, din bun simț, dar aici privirea, panoramică, acuză întreg sistemul, rețeaua lui monstruos interesată, despre care Herta Müller, şi nu doar, asigură că funcționează şi azi. Citez din Schlesak, cu senzația – să mă ierte autorul – de déjà lu: „ Vreau să atrag atenția că adevărații făptaşi, torționarii ale căror nume sunt chiar cunoscute, ofițerii coordonatori care mai sunt încă în viață, sunt liberi, îşi primesc pensia (foarte grasă – n.m., M.D.) ca funcționari de stat, în timp ce victimele lor, racolate prin frică, sunt trase la răspundere acum în ‘libera Europă’, riscă distrugerea carierei şi vieții profesionale, da, chiar ca viața să le fie distrusă. În Germania de Est la fel ca în România sau ca în fostele țări-satelit, până şi în Rusia, adevărații vinovați nu au fost pedepsiți, ci numai victimele lor!”
Ce-i de făcut? – te întrebi, copleşit. Dacă te întrebi. Răspunsul, încet-încet, vine, simplu: da, Rolf a murit, dar Herta trăieşte. Şi nu doar că trăieşte, dar a dat lovitura. A învins. Or, în războiul ăsta, deloc simbolic, unul, dacă învinge, învinge pentru doi. Cel puțin...
Mai citim în APOZIȚIA nr. 5 proză (densă) de Hans Bergel şi Mirel Brateş, doi scriitori foşti deținuți politic în comunism, de Carmen-Francesca Banciu, Gheorghe Săsărman, Horia Gârbea şi Franz Hodjak (o bijuterie „sud-americană”, Im Schlosspark/ În parcul castelului), eseuri de George Banu, Sanda Golopenția, S. Damian, Ioan Irineu Fărcaş, Cristian Bratu, Matei Chihaia, Anneli Ute Gabanyi, Cristian Istrătescu, Călin-Andrei Mihăilescu, Ioan Aurel Popa, Mariano Martin Rodriguez, „critice” de Gelu Ionescu, Dumitru Radu Popa, corespondența lui C. Noica către Constantin Virgil Negoiță şi invers, a lui Pavel Chihaia către Alexandru George, poeme de Dinu Flămând, Liviu Georgescu, Dan Culcer, Carmen Firan, Johann Lippet, Mirela Roznoveanu, Andrei Zanca, Horst Samson, Elena Ştefoi, Werner Söllner – şi lista poate continua.
Un cuvânt aparte pentru plastică, inclusiv fotografie, divers-proaspătă şi bogat-ilustrativă. Şi aici Herta Müller, cu 7 pagini de reproduceri din expoziția Al vieții rece giuvaer, deține prim-planul.
Cele aproape 500 de pagini ale celui mai recent număr, 5 (2010), încep printr-un dublu documentar de impact: Herta Müller, laureată a Premiului Nobel 2009, succedat de Scriitorii germani din România şi Securitatea. Dat fiind circuitul restrâns al excelentei publicații-anuar, câteva cuvinte de prezentare, fie şi pe diagonală, cred că se impun.
Ei bine, la prima „temă” de mai sus – gardată cu un fotoportret al Hertei Müller citind în fața publicului din Atemschaukel (Leagănul respirației) – scriu admirativ-aplicat cinci invitați. Stefan Sienerth, referindu-se la Atemschaukel, îl consideră „text dens de o intensitate atmosferică rar întâlnită, şi stilistic desăvârşit”. Michael Fernbach adaugă eseul „Intensitate şi traumă la Herta Müller”, cu subtitlurile grăitoare în sine „1.Premiul Nobel şi descoperirea unui mare scriitor”, „2.Surse ale traumei: biografie şi sensibilitate” şi „3.Limbaj şi supraviețuire”. Referitor la recenta capodoperă, zice clar şi bine: „Punctul culminant al creației autoarei este romanul Atemschaukel, cea mai intensă şi puternică dintre scrierile de până acum ale Hertei Müller.” Mai departe, Edward Kanterian, analizând romanul Heute wäre ich mir lieber nicht begegnet – Azi mai bine nu-mi ieşeam în cale –, glosează pe ceea ce critica deja a numit metastazarea realității la Herta Müller, cu întrebarea, retorică după părerea mea, „dacă literatura ei nu dobândeşte însemnătate şi în afara aspectelor regionale şi istorice”, devreme ce „descrie şi mizeria cotidiană din viața umană, fie ea la şvabii bănățeni, în comunism, sau de altundeva”? Tot aici, Horst Samson notează: „felul ei extraordinar de a vedea lucrurile, de a le auzi glasul şi a ni-l transmite şi nouă o face capabilă să descrie cimentul cel mai prăfuit şi cenuşiu ca pe o materie plină de mistere, să zugrăvească precis şi plastic dar în acelaşi timp cu intensitate şi tensiune, încât admirația față de atare măiestrie îți taie pur şi simplu respirația”). În fine, Ernest Wichner, curatorul, alături de Lutz Diettrich, al expoziției despre Herta Müller deschisă, din aprilie anul trecut, la Literaturhaus München şi itinerată până la sfârşitul anului la Berlin şi Stuttgardt, sub genericul Herta Müller, Der kalte Schmuck des Lebens (Al vieții rece giuvaer), „povesteşte” expoziția şi istoria ei, de fapt viața scriitoarei în toate articulațiile cu scrisul, cu literatura, „drumul parcurs invers de cum l-a parcurs autoarea, şi asta nu doar în timp, din prezentul anului 2010 la părinți, bunici, locul naşterii, şcoală şi socializarea literară până la scriitoarea de succes – ci şi de la proza autoficțională spre realitate, de la realitățile inventate până la substratul real al ficțiunii.”
Peste tot, în expoziție şi în textul curatorului, citate memorabile, emoționante – din Herta Müller fireşte. Cel ce urmează, extras din discursul rostit la banchetul de după decernarea Premiului Nobel, spune mult, cred eu, despre caracterul fetei plecate de la țară, din Nițchidorful Banatului şvăbesc, la Timişoara, şi ajunsă celebră, în decembrie 2009, la Stockholm: „Norocul meu că am întâlnit în oraş prieteni, o mână de poeți tineri din Grupul de Acțiune Banat. Fără ei nu aş fi citit şi nu aş fi scris cărți. Ceea ce este însă mai important: aceşti prieteni au fost pentru mine de o importanță vitală. Fără ei nu aş fi suportat represaliile. Azi mă gândesc la aceşti prieteni. Şi la aceia care zac la cimitir, pe care serviciul secret român îi are pe conştiință”.
Cine a citit Animalul inimii, şi nu numai, ştie că pentru Herta Müller si-nuciderea lui Rolf Bossert, în februarie 1987, la Frankfurt pe Main, „aruncându-se pe fereastră”, nu e sinucidere, e altceva. Explică Ernest Wichner: „(Rolf Bossert) este o victimă a Securității, căci el fusese înjosit şi terorizat peste puterile lui. Poezia Erdhartz / Răşina pământului, scrisă în ianuarie 1984, a trimis-o Hertei Müller cu o notiță:
Dragă Herta, îți mulțumesc! Cum vezi, am făcut uz de opțiunea mea şi am ocupat trotuarul din inimă. Sper că ăsta e trotuarul bun: Rolf
Răşina pământului// Rigide cuțite: că/ până şi moartea/ vă pare flexibilă,/ o vargă mlădie.//Voi caldarâm în inima mea/ verde-mplântați./ Spre templul cel palid al pielii/ pătrund macete.// A mea speranță frica:/ sclipitoare pasăre colibri,/ părăsind colivia. Astfel/ rămân singur/ cu astfaltul/ lângă plămâni./ Coaja// unei definiții/ a neatârnării.
Trupul neînsuflețit de pe trotuar – comentează în continuare Wichner, în traducerea Marianei Săsărman – cu asfaltul lângă plămâni, este coaja / unei definițiii / a neatârnării, definiție impusă cu forța şi se pare acceptată, căci, la trei ani după scrierea ei, această poezie a realizat, nudă şi deloc ca metaforă, saltul în realitate. Autorul ei zăcea fără viață pe un trotuar din plăci de beton.”
Am mai pomenit nu o dată despre Rolf Bossert în Viața Românească, am reprodus prefața consistentă a lui Gerhardt Csejka la volumul Stau pe treptele vântului, dar şi grupaje de poeme, în germană şi română, pentru a atrage încă atenția asupra acestui excepțional liric dispărut în împrejurări mai mult decât tulburi. Urât complicate, rău încâlcite –, criminale, în fond.
Secțiunea Scriitorii germani din România şi Securitatea propune câteva din contribuțiile la simpozionul internațional Deutsche Literatur in Rumänien im Spiegel und Zerrspiegel de Securitatea-Arten (Literatura germană din România în oglinda deformatoare a dosarelor Securității) organizat de Institutul pentru cultura şi istoria germană a Europei de Sud-Est de pe lângă Universitatea Ludwig Maximilian din München şi de CNSAS Bucureşti. Semnează: Gerhardt Csejka, Rolf Bossert, William Totok şi Dieter Schlesak. Titlul articolului lui Csejka, Am dibuit duşmanul de clasă, spune totul despre spiritul ironic-trist al intervenției sale, comentariu în marginea unui dosar de 3.584 pagini, deschis din 1974 până în 1987, când criticul şi traducătorul, sătul de absurdul unei lumi ițite din crimă şi suspiciune, din teroare şi oroare, emigrează în Germania de Vest. William Totok colaborează cu poeme „arestate”, preluate din dosarul de Securitate, unele traduse de informatoarea cu numele de cod „Eva”. Notele de final aparțin „sursei”. Sunt parțial comice, dacă n-ar fi, şi azi, înspăimântătoare.
Rolf Bossert este cuprins cu o Declarație dată la Securitate, pe 13 august 1984, unde fusese chemat, zice-se, în scopul „avertizării”. De emoție sau de frică, poetul a datat declarația în loc de 13.8.1984 –, 3.8.1984. Fiind un do-cument emblematic pentru acele timpuri, de o valoare intelectuală şi morală excepțională, fără reproş, îl citez integral. Merită, mai ales pentru cei mai tineri cititori-poeți sau nepoeți:
“Subsemnatul Bossert Rolf-Gunther-Horst, fiul lui Emil-Otto şi Alice-Dorothea, născut la data de 16 decembrie 1952 în Reşița, neîncadrat politic, fără antecedente penale, căsătorit, domiciliat în Bucureşti, St. Veteranilor 13, bloc M6, ap. 11, redactor la editurile Meridiane şi Kriterion, declar următoarele:
În fața organelor de stat afirm că eu personal ca individ simt lipsa unei perspective de viitor pentru mine şi familia mea, datorită multiplelor probleme cotidiene cu care sînt confruntat: stress-ul provenit din greutățile de aprovizionare, din lipsa permananentă de bani, din oboseala sufletească şi nervozitatea de care sunt cuprins. Mă preocupă situația populației germane din România, faptul că foarte mulți pleacă şi ca scriitor de limba germană (neputînd să scriu decât în limba mea maternă) voi rămâne peste 10-20 de ani fără cititori. Mă apasă lipsa de încredere cu care sînt întîmpinat (în 1973 am fost primit în PCR la Facultate, însă primirea nu a fost confirmată de Centrul Universitar; am avut o bursă – tot în timpul studenției – şi nu mi s-a dat voie să călătoresc la Münster în RFG pt. un semestru de vară; la o excursie organizată de BTT nu mi s-a dat viza pentru Polonia în 1979).
Multe din necazurile mele nu pot fi numite concret, nu au contur precis, complexitatea existenței omeneşti resimțită din plin nedîndu-mi posibilitatea să le stabilesc un lanț cauzal clar, să încerc o sistematizare quasi-ştiințifică a lor. Multe din aceste frământări am încercat să le exprim în poeziile mele, care constituie o tentativă de a-mi clarifica trăirile subiective prin mijloace estetico-literare. Prin aceste poezii cred că am contribuit la cultivarea unui gust estetic, îndreptându-mă împotriva non-valorii literare pe care o văd de multe ori în jurul meu: necunoaşterea limbii, nestăpânirea abecedarului prozodic şi poetologic etc.
Bucureşti, 3 (sic!) 8.1984.”
Nu angoasă –, spaimă şi oroare induce şi textul lui Dieter Schlesak, SECURITATE. Refuz şi frică de moarte, cu subtitlul Cele două epoci ale Securității, metodele ei de tortură, dizidenții şi informatorii ei. Experiențe personale. Schlesak etalează o regie sigură a gradației paroxistice, tensiunea instalându-se, fără efecte stilistice, sec, insuportabilă din capul locului. Căci iată ce urmează brusc, după titlul lung, pedant, de mai sus:
“1.Interogatul a fost spânzurat cu capul în jos… I-au fost smulse unghiile de la degete cu un cleşte special… Tălpile i-au fost pârjolite cu o flamă… Testiculele erau lovite cu un creion sau cu o nuia subțire de salcie până când victima leşina în urlete teribile şi în multe cazuri murea. (Metode ale torționarului Securității Franț Țandără care utiliza şi saci umezi cu nisip pentru lovituri în coloana vertebrală sau la rinichi. Mărturisirea sa a apărut la 21 martie în revista Singur din Bucureşti). Erau aduse la urechile victimei strigătele de groază sau gemetele rudelor apropiate… Lovituri cu o bâtă în capul victimei…. Lovituri cu călcâiul cizmei în gură, în dinții interogatului… Asmuțirea unui câine lup asupra victimei legate, în pielea goală, de un stâlp… Izolarea arestatului cu săptămânile sau lunile în cele mai strâmte celule, unde nu putea decât să stea în picioare…”
În cele patru secvențe ale eseului se indică, metodic, sursele documentare, o bibliografie cvasi-completă, de la Raport final apărut la Humanitas, „deosebit de acribic, debordând de material documentar referitor la dictatura roşie”, până la „cercetările celui mai recunoscut în Europa centru de prelucrare a crimelor roşii din România, Memorialul Sighet, întemeiat de cunoscuta poetă Ana Blandiana împreună cu soțul ei Romulus Rusan, al cărui cutremurător raport, cronologia asupririi comuniste în România, Fundația Academia Civică, 2008, a apărut de puțin timp şi în limba germană”. Eseul, amplu, documentat, nuanțat, imposibil de rezumat aici, gravitează spre final în jurul „cazului” (ghilimele – D.S.) lui Werner Söllner, „prezentat acum şi celor străini de literatură ca informator ticălos, ajungând cunoscut peste tot în medii ca un cal breaz”. Eginald Schlattner e descris „asemănător lui Söllner”, cu mențiunea că acesta din urmă nu a făcut, totuşi, închisoare, nici măcar nu a fost amenințat cu închisoarea, ci numai cu exmatricularea din facultate. Or, spune esistul în continuare, după ce-l omagiază pe Schlattner ca autor al romanului Rote Handschuhe/ Mănuşa roşie, viitorul pastor de la Roşia de Braşov a stat închis doi ani, fiind prelucrat de „organe” în regim de detenție pentru a depune ca martor împotriva a cinci tineri scriitori de limbă germană. E un joc al nuanțelor în judecata aceasta. Se înțelege că din „trădarea” lui Eginald Schlattner, celor cinci condamnați li s-au distrus viețile, familiile, viitorul. Hans Bergel, am citit în altă parte, a trăit în puşcării 15 ani, pentru „vina” de a fi scris o proză devoalată de E.S. ca subversivă. Pe când singurul „delict” al lui Werner Söllner este că „a trebuit, din însărcinarea Securității, să expliciteze” textele celor din Grupul de Acțiune.
Documentarul lui Dieter Schlesak, edificator pentru spectrul psihomental, juridic şi moral-etic, al lumii în care trăim, trage şi un semnal, cum altfel decât deznădăjduit. L-au mai tras şi alții, din bun simț, dar aici privirea, panoramică, acuză întreg sistemul, rețeaua lui monstruos interesată, despre care Herta Müller, şi nu doar, asigură că funcționează şi azi. Citez din Schlesak, cu senzația – să mă ierte autorul – de déjà lu: „ Vreau să atrag atenția că adevărații făptaşi, torționarii ale căror nume sunt chiar cunoscute, ofițerii coordonatori care mai sunt încă în viață, sunt liberi, îşi primesc pensia (foarte grasă – n.m., M.D.) ca funcționari de stat, în timp ce victimele lor, racolate prin frică, sunt trase la răspundere acum în ‘libera Europă’, riscă distrugerea carierei şi vieții profesionale, da, chiar ca viața să le fie distrusă. În Germania de Est la fel ca în România sau ca în fostele țări-satelit, până şi în Rusia, adevărații vinovați nu au fost pedepsiți, ci numai victimele lor!”
Ce-i de făcut? – te întrebi, copleşit. Dacă te întrebi. Răspunsul, încet-încet, vine, simplu: da, Rolf a murit, dar Herta trăieşte. Şi nu doar că trăieşte, dar a dat lovitura. A învins. Or, în războiul ăsta, deloc simbolic, unul, dacă învinge, învinge pentru doi. Cel puțin...
Mai citim în APOZIȚIA nr. 5 proză (densă) de Hans Bergel şi Mirel Brateş, doi scriitori foşti deținuți politic în comunism, de Carmen-Francesca Banciu, Gheorghe Săsărman, Horia Gârbea şi Franz Hodjak (o bijuterie „sud-americană”, Im Schlosspark/ În parcul castelului), eseuri de George Banu, Sanda Golopenția, S. Damian, Ioan Irineu Fărcaş, Cristian Bratu, Matei Chihaia, Anneli Ute Gabanyi, Cristian Istrătescu, Călin-Andrei Mihăilescu, Ioan Aurel Popa, Mariano Martin Rodriguez, „critice” de Gelu Ionescu, Dumitru Radu Popa, corespondența lui C. Noica către Constantin Virgil Negoiță şi invers, a lui Pavel Chihaia către Alexandru George, poeme de Dinu Flămând, Liviu Georgescu, Dan Culcer, Carmen Firan, Johann Lippet, Mirela Roznoveanu, Andrei Zanca, Horst Samson, Elena Ştefoi, Werner Söllner – şi lista poate continua.
Un cuvânt aparte pentru plastică, inclusiv fotografie, divers-proaspătă şi bogat-ilustrativă. Şi aici Herta Müller, cu 7 pagini de reproduceri din expoziția Al vieții rece giuvaer, deține prim-planul.