Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu
REVISTA REVISTELOR
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2010
ROMÂNIA LITERARÃ 40. Din 22 octombrie 2010. Directorul revistei, N. Manolescu: De ce, aşadar, este consi-derată periculoasă literatura de către inchizitorii de toate spețele? Nici unuia dintre ei nu-i convine, în primul rând, faptul că, lăsată liberă, imaginația lite-rară scorneşte lumi care nu sunt croite după chipul şi asemănarea lumii religiei, a moralei sau a ideologiei politice. Toți vor, într-un fel sau altul, să instrumentalizeze literatura, dar care, dacă e bună, n-are cum să se lase călăuzită de tendințe străine de natura ei. Şi nici să asculte de alte legi decât acelea ale artei dintotdeauna. Inamicul numărul unu al cenzurii din toate timpurile este, altfel spus, gratuitatea firească a literaturii, nobila ei inutilitate. Contra acestei naturi a literaturii pornesc cenzorii cruciadele lor, care au drept scop să convertească o creație liberă, menită să-l smulgă pe om din imperiul necesității imediate, într-un instrument care să nu-i procure nici cea mai mică plăcere şi care să nu-i îngăduie nici măcar să se bucure de viață. În alte pagini, „Ştefan Augustin Doinaş şi Ştefan Popa. Două semnături, acelaşi autor” de George Neagoe (despre cerchistul Doinaş în anii ’50: După o tăcere publicistică de circa opt ani – întreruptă de intervalul 1950-1951, când, sub pseudonimul Ion Motoarcă, i s-au publicat poezii de propagandă –, primul şi singurul laureat al Premiului „Sburătorul” pentru poezie (1947) iese din „exilul interior”. Numai că puțini îşi aminteau de baladele ce alcătuiau o parte din proiectatul volum de debut, Alfabet poetic. După ideologia oficială, versurile din studenție erau anacronice, fiindcă nu ilustrau „ura de clasă” şi „omul nou”. Reîntoarcerea în câmpul literar reprezenta o acomodare cu re-gulile jocului. Totuşi, scriitorul căuta să plătească un tribut redus). Versuri de Ion Pop şi Emilian Galaicu Păun. Apoi, Contrafort de Mircea Mihăieş, Cronica edițiilor de Răzvan Voncu, Lecturi libere de Gabriel Dimisianu, Tropice Surâzătoare de Mihai Zamfir.
LUCEAFÃRUL DE DIMINEAȚÃ 42 . 27 octombrie 2010. Traian T. Coşovei: Generația ’80 este, înainte de toate, o irepetabilă stare de spirit ce a unit scriitori din toată țara... Liantul: crearea unei noi sensibilități, aver-siunea față de falsele valori impuse de comunism, resimțirea claustrofobiei citadine (asemănătoare cu claustrofobia ideologică), descoperirea spațiului cultural de peste Ocean... La 1 octombrie 2010, Ion Stratan ar fi împlinit 55 de ani, dar caligrafia tra-gică, aproape ireală, a unui destin poetic irepetabil s-a scris altfel... În acel miez întunecat de octombrie 2005, când bunul meu prieten a dispărut tra-gic, inexplicabil şi absurd pentru noi toți cei care l-am cunoscut şi iubit, am vrut să scriu: Generația ’80 a murit! Pagini cu In Memoriam: „Mircea Ghițulescu – un prieten, un Scriitor, un Om” (Matei Vişniec, Horia Gârbea, Lucia Verona). Au rubricile lor Dan Cristea, Constantin Stan, Bogdan Ghiu, Horia Gârbea, Iolanda Malamen. Interviu cu Bujor Nedelcovici (luat de Anastasia Dumitru): Le nouveau roman a schimbat concepția asupra romanului şi a personajului. Aici se punea accentul pe „discursul interior” şi mai puțin pe personajul ca individ ipotetic. Alain Robbe-Grillet, Michel Butor, Nathalie Sarraute au contestat structura literaturii tradiționale. În viziunea lor, personajul este purtătorul unor stări inexplicabile care se găsesc în noi înşine: naratorul vorbeşte despre el însuşi, este un je qui observe et il est observé. Personajul are un rol mai diminuat, punându-se accentul pe l’écriture automatique. Serge Doubrovsky a lansat ideea literaturii autoreferențiale, în care autorul este personaj şi, în acelaşi timp, narator. În aria cuprinzătoare a acestei literaturi în vogă s-au afirmat Catherine Millet, Justine Lévy, Denyse Simenon şi Marie Billetdoux care a scris un roman de 1.482 de pagini în care regăsim co-respondență, jurnale, articole, fişele clinice ale unor maladii şi chiar ecografiile făcute. Este o cronologie a unui interval de 40 de ani de istorie recentă (1968-2008), în care totul este consemnat cu o minuțiozitate de grefier. La noi i s-a spus textualism, de ce nu scoate Bujor Nedelcovici o vorbă despre asta? Textualismul românesc n-are gloria lui?
TIMPUL, 10 / 2010. Gabriel Andreescu, „Liviu Antonesei despre Paul Goma, la aniversare”: Liviu Antonesei a întîmpinat cei 75 de ani împliniți de fostul disident la 2 octombrie a.c. cu un articol aniversar: „La Mulți Ani, Paul Goma!“. A inventariat cu această ocazie arestările şi domiciliul prin care a trecut scriitorul, a invocat exemplul său de curaj, verticalitatea şi fantasticul său talent lingvistic. A pus în contrapunct cinstirea memoriei lui Goma la Chişinău – feli-citări oficiale, numere speciale, simpozioane, propunerea de a fi membru de onoare al Academiei de Ştiințe a Republicii Moldova (unde însă va sta alături de Adrian Păunescu) – cu „securea tăcerii“ din țară. Nu a contat că Liviu a fost aşezat de către Goma în categoria „zbiară ca din gură de şarpe, arătînd cu degetul lor de adolescenți pîrîcioşi pe cel care îndrăzneşte să riposteze“ şi alte asemenea. Dintr-un fair-play, care la el creşte din proverbiala sa generozitate (sau în devenire proverbială), Liviu a întîmpinat un important scriitor şi opozant anticomunist cu salutul pe care, desigur, acesta îl merităla împlinirea unei frumoase vîrste. Şi a dat Cezarului ce-i al Cezarului: „cel mai important disident român din vremea comunismului, a împlinit 75 de ani.“ Aici m-aş opri. Ultima frază mă îndeamnă să împărtăşesc cîteva gînduri. A apărut acum cîțiva ani un ciudat obicei de a face ierarhii între disidenți. Unii ar fi cei mai decenți, alții, cei mai curajoşi etc. Precum în sport, se premiază la bursa personală doar primii trei ajunşi la linie, ori doar fruntaşul. În alte pagini semnează Sorin Bocancea („Eşecurile anticomunismului în România postcomunistă” – despre Legea lustrației), Aliona Grati („Cine nu are basarabean să şi-l cumpere!” sau despre cum să înveți a rezista) sau Bogdan Suceavă: „Noaptea când cineva a murit pentru tine”. Semnează în acest număr al revistei şi Dorin Mironescu, Mihail Vaculovski, Leo Butnaru, Valeriu Gherghel, Constantin Arcu. Interviu cu Silviu Purcărete.
ANTITEZE 3 / 2010. A reapărut într-o nouă serie revista de la Piatra Neamț (director, criticul Cristian Livescu). Scrie redactorul-şef Vasile Baghiu: Vizita recentă în România a Hertei Müller şi intervențiile ei publice, clarificările pe care le-a făcut în legătură cu „rezistența prin cultură” (despre care falsa elită intelectuală a noastră spune că ar fi însemnat o rezistență reală la comunism), modestia ei, normalitatea gândirii, toate m-au încântat şi mi-au reaprins speranțele. Vocea ei, care poate azi să răsune mai clar decât a noastră, a spus ceea ce şi Paul Goma spune de ani şi ani. Pe el însă l-au etichetat, l-au ignorat, l-au pus la index. Cu Herta Müller nu vor reuşi. Gabriel Liiceanu a trebuit să accepte public replica fără dubii a laureatei Nobel, care i-a spus că preocuparea pentru cultură şi izolarea în cultură din timpul comunismului au însemnat de fapt preocuparea pentru confortul individual şi absolut nimic relevant sau folositor pentru ceilalți, pentru popor. În alte pagini, ancheta revistei: „Europa văzută de scriitorii români de azi”, la care răspund Flori Stănescu, Liviu Antonesei, Ion Fercu, Dorin Plos-caru. Interviu cu Monahia Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga), luat de poetul Gh. Simon, călugăr şi el, într-o chilie a Mănăstirii Văratic. Alte pagini, Jurnal de Paul Goma.
ARGEŞ 10 / 2010. Noutăți în redacție: redactor-şef Dumitru Augustin Doman, consilier N. Oprea, redactor Mircea Bârsilă. Scrie Şerban Foarță: În tot acest răstimp, Securitatea, dar şi colegi de breaslă ai lui Goma, oportunişti sau resentimentari, din complex de culpabilitate, sunau din surle şi băteau în tobe cum că „Goma nu are talent”! Ca şi cum de asta era vorba; nu de curajul, demnitatea, ținuta unui singuratic în luptă cu o liotă feroce. A venit, în fine, anul de pomină şi groază, 1977: „le tremblement des hommes”, „le tremblement de terre”, apoi, din nou, „des hommes”. Scriu astfel, căci seismul propriu-zis fusese devansat, cu nişte zile, de un eveniment seismic (în sens politic şi moral), anume Carta 77, de natură să zgâlțâie Puterea şi să zguduie vreo câteva conştiințe. Sau, baremi, să le tulbure adânc. Un tulburat am fost şi eu. Simțeam, ştiam că e o laşitate să nu aderi, pe față, la gestul lui Paul Goma; să stai pe margine sau să-ți pui vată în urechi; să nu te-„ada-ugi la convoi”... Mai încolo, Dumitru Ungureanu scrie şi de premiatul Nobel pentru literatură din acest an, că: N-am să ratez prilejul de-a reaminti cum, la o vizită în România, Llosa declara că singurul scriitor de la noi pe care îl cunoaşte (în sensul de: l-a citit) este Paul Goma! Rememorări semnate de Luca Pițu, Aurel Sibiceanu. Nicolae Oprea: „Deschiderea spre europeism şi universalitate a Cercului Literar”. Interviu cu Cassian Maria Spiridon: „Pe umerii acestei generații se sprijină partea activă şi prezentă a literaturii române contemporane”. Întreabă D.A. Doman: – Acum aproape 15 ani te întrebai câți dintre optzecişti „vor rămâne etic în picioare până la sfârşit”, consi-derând că vor fi foarte puțini. Acum, la 2010, eşti la fel de sceptic? – După cum menționam la o altă întrebare, am trecut de scepticism, suntem în imperiul certitudinii – majoritatea, cu un oportunism incredibil, a trecut cu arme şi bagaje acolo unde i-a dictat interesul econo-mic. Cine ar fi gândit în anii ‘80 că oamenii care n-au cedat presiunii ideologice, o vor face cu mare uşurință la destul de firava presiune economică. Alt intervievat: Radu Mareş („născut şi copilărit în Bucovina”) – „Trăiesc la Cluj ca Ulise legat de catarg” (întrebat de Ion Beldeanu). Radu Mareş: La Cluj, într-un moment de inspirație norocoasă, breasla scriitoricească şi-a pus soarta în mâna femeilor, cu Irina Petraş şef. Trebuie să spun că asta înseamnă şi acordarea unui mandat de autoritate administrativă la care nu cârteşte nimeni. Văd că în alte părți sunt nemulțumiri, reclamații, nesfârşite lupte pentru putere. La Cluj, draga de Irina a instaurat, cred că prin vrăji specifice, pace absolută. Ca nişte furnicuțe neobosite, femeile fac şi dreg şi pe toate ireproşabil: de la festivaluri, comemorări, simpozioane, coroane de flori, treburi editoriale, înmormântări şi încă multe altele, până la relații internaționale, plata facturilor şi încasare cotizației. Şi asta cu bani pe care numai ele ştiu cum îi obțin. Ce a realizat Irina încă şi mai grozav e un sediu de top, cu toate dotările şi logistica, unde ar putea fi primit şi Obama, fără să te jenezi. Bărbaților, regimul matriarhal, cu vagi nuanțe dictatoriale, le prieşte: scriu şi scriu.
TRIBUNA 194. 1-15 octombrie 2010. Ce se mai întâmplă în lume? Thiery Menissier (într-un dialog cu Ion Vezeanu) este conferențiar la Universitatea din Grenoble, Franța. Specializat în filosofie morală şi politică: Sunt preşedintele Societății Alpine de Filosofie... Şi mi-am dat seama că persoane care dădeau impresia că vin să caute în mod real filosofie, în realitate nu aşteptau decât un singur lucru, să fie puse sub influență... De fapt, aceste persoane vin să caute subiecte de gândire, materie de reflecție. În mod evident, noi ne aflăm în sânul democrației, această asociație este profund democratică; deciziile sunt supuse biroului, care este ales în mod regulat de Adunarea generală. Pur şi simplu, oamenii vin să ne ceară nouă filosofilor profesionişti, care organizăm un pic lucrurile, ce trebuie să gândească despre cutare sau cutare lucru şi ce autor trebuie mobilizat ca să gândească; altfel spus căutarea unei autorități apare ca o cerere indirectă. Cum trebuie să gândim, de fapt? În altă pagină a revistei, Radu Preda – „Ortodoxia şi criza”: Ce spune Biserica Ortodoxă din Grecia că e vinovat pentru falimentul țării? Diagnosticul pus crizei de către Biserica Ortodoxă, reprezentantă a peste 90 % din cei 11 milioane de greci care trăiesc în țară, cei din diaspora fiind sub autoritatea canonică a Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, este un verdict cu valabilitate mai extinsă: cupiditatea şi consumerismul i-au determinat pe indivizi, asemeni statului, să cheltuiască nechibzuit. Prin urmare, cauza principală a crizei este de natură spirituală: criza valorilor. În condițiile date, recunoscând mai bine decât oricare altă instanță publică adevăratul substrat, Biserica face un apel la înțelepciune şi unitate națională, la efortul comun de înfruntare a crizei. Cauzată fiind de criza valorilor, adică de un deficit etic, criza financiară poate fi combătută doar la rădăcină. În mod concret, scrisoarea pastorală îndeamnă la regăsirea sensului modului simplu de viață al creştinilor din Biserica primară, ceea ce nu înseamnă o pledoarie utopică, ruptă de realitate, ci revenirea la o măsură şi o cumpătare pierdute între timp din cauza consumismului exacerbat. Semnează pagini şi în acest număr Ion Pop, Octavian Soviany, Irina Petraş, Laszlo Alexandru, Şerban Foarță, Ştefan Manasia, Vlad Moldovan, Ioan Muşlea, Radu Țuculescu, Ioan Pavel Azap, Claudiu Groza.
Liviu Ioan Stoiciu
LUCEAFÃRUL DE DIMINEAȚÃ 42 . 27 octombrie 2010. Traian T. Coşovei: Generația ’80 este, înainte de toate, o irepetabilă stare de spirit ce a unit scriitori din toată țara... Liantul: crearea unei noi sensibilități, aver-siunea față de falsele valori impuse de comunism, resimțirea claustrofobiei citadine (asemănătoare cu claustrofobia ideologică), descoperirea spațiului cultural de peste Ocean... La 1 octombrie 2010, Ion Stratan ar fi împlinit 55 de ani, dar caligrafia tra-gică, aproape ireală, a unui destin poetic irepetabil s-a scris altfel... În acel miez întunecat de octombrie 2005, când bunul meu prieten a dispărut tra-gic, inexplicabil şi absurd pentru noi toți cei care l-am cunoscut şi iubit, am vrut să scriu: Generația ’80 a murit! Pagini cu In Memoriam: „Mircea Ghițulescu – un prieten, un Scriitor, un Om” (Matei Vişniec, Horia Gârbea, Lucia Verona). Au rubricile lor Dan Cristea, Constantin Stan, Bogdan Ghiu, Horia Gârbea, Iolanda Malamen. Interviu cu Bujor Nedelcovici (luat de Anastasia Dumitru): Le nouveau roman a schimbat concepția asupra romanului şi a personajului. Aici se punea accentul pe „discursul interior” şi mai puțin pe personajul ca individ ipotetic. Alain Robbe-Grillet, Michel Butor, Nathalie Sarraute au contestat structura literaturii tradiționale. În viziunea lor, personajul este purtătorul unor stări inexplicabile care se găsesc în noi înşine: naratorul vorbeşte despre el însuşi, este un je qui observe et il est observé. Personajul are un rol mai diminuat, punându-se accentul pe l’écriture automatique. Serge Doubrovsky a lansat ideea literaturii autoreferențiale, în care autorul este personaj şi, în acelaşi timp, narator. În aria cuprinzătoare a acestei literaturi în vogă s-au afirmat Catherine Millet, Justine Lévy, Denyse Simenon şi Marie Billetdoux care a scris un roman de 1.482 de pagini în care regăsim co-respondență, jurnale, articole, fişele clinice ale unor maladii şi chiar ecografiile făcute. Este o cronologie a unui interval de 40 de ani de istorie recentă (1968-2008), în care totul este consemnat cu o minuțiozitate de grefier. La noi i s-a spus textualism, de ce nu scoate Bujor Nedelcovici o vorbă despre asta? Textualismul românesc n-are gloria lui?
TIMPUL, 10 / 2010. Gabriel Andreescu, „Liviu Antonesei despre Paul Goma, la aniversare”: Liviu Antonesei a întîmpinat cei 75 de ani împliniți de fostul disident la 2 octombrie a.c. cu un articol aniversar: „La Mulți Ani, Paul Goma!“. A inventariat cu această ocazie arestările şi domiciliul prin care a trecut scriitorul, a invocat exemplul său de curaj, verticalitatea şi fantasticul său talent lingvistic. A pus în contrapunct cinstirea memoriei lui Goma la Chişinău – feli-citări oficiale, numere speciale, simpozioane, propunerea de a fi membru de onoare al Academiei de Ştiințe a Republicii Moldova (unde însă va sta alături de Adrian Păunescu) – cu „securea tăcerii“ din țară. Nu a contat că Liviu a fost aşezat de către Goma în categoria „zbiară ca din gură de şarpe, arătînd cu degetul lor de adolescenți pîrîcioşi pe cel care îndrăzneşte să riposteze“ şi alte asemenea. Dintr-un fair-play, care la el creşte din proverbiala sa generozitate (sau în devenire proverbială), Liviu a întîmpinat un important scriitor şi opozant anticomunist cu salutul pe care, desigur, acesta îl merităla împlinirea unei frumoase vîrste. Şi a dat Cezarului ce-i al Cezarului: „cel mai important disident român din vremea comunismului, a împlinit 75 de ani.“ Aici m-aş opri. Ultima frază mă îndeamnă să împărtăşesc cîteva gînduri. A apărut acum cîțiva ani un ciudat obicei de a face ierarhii între disidenți. Unii ar fi cei mai decenți, alții, cei mai curajoşi etc. Precum în sport, se premiază la bursa personală doar primii trei ajunşi la linie, ori doar fruntaşul. În alte pagini semnează Sorin Bocancea („Eşecurile anticomunismului în România postcomunistă” – despre Legea lustrației), Aliona Grati („Cine nu are basarabean să şi-l cumpere!” sau despre cum să înveți a rezista) sau Bogdan Suceavă: „Noaptea când cineva a murit pentru tine”. Semnează în acest număr al revistei şi Dorin Mironescu, Mihail Vaculovski, Leo Butnaru, Valeriu Gherghel, Constantin Arcu. Interviu cu Silviu Purcărete.
ANTITEZE 3 / 2010. A reapărut într-o nouă serie revista de la Piatra Neamț (director, criticul Cristian Livescu). Scrie redactorul-şef Vasile Baghiu: Vizita recentă în România a Hertei Müller şi intervențiile ei publice, clarificările pe care le-a făcut în legătură cu „rezistența prin cultură” (despre care falsa elită intelectuală a noastră spune că ar fi însemnat o rezistență reală la comunism), modestia ei, normalitatea gândirii, toate m-au încântat şi mi-au reaprins speranțele. Vocea ei, care poate azi să răsune mai clar decât a noastră, a spus ceea ce şi Paul Goma spune de ani şi ani. Pe el însă l-au etichetat, l-au ignorat, l-au pus la index. Cu Herta Müller nu vor reuşi. Gabriel Liiceanu a trebuit să accepte public replica fără dubii a laureatei Nobel, care i-a spus că preocuparea pentru cultură şi izolarea în cultură din timpul comunismului au însemnat de fapt preocuparea pentru confortul individual şi absolut nimic relevant sau folositor pentru ceilalți, pentru popor. În alte pagini, ancheta revistei: „Europa văzută de scriitorii români de azi”, la care răspund Flori Stănescu, Liviu Antonesei, Ion Fercu, Dorin Plos-caru. Interviu cu Monahia Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga), luat de poetul Gh. Simon, călugăr şi el, într-o chilie a Mănăstirii Văratic. Alte pagini, Jurnal de Paul Goma.
ARGEŞ 10 / 2010. Noutăți în redacție: redactor-şef Dumitru Augustin Doman, consilier N. Oprea, redactor Mircea Bârsilă. Scrie Şerban Foarță: În tot acest răstimp, Securitatea, dar şi colegi de breaslă ai lui Goma, oportunişti sau resentimentari, din complex de culpabilitate, sunau din surle şi băteau în tobe cum că „Goma nu are talent”! Ca şi cum de asta era vorba; nu de curajul, demnitatea, ținuta unui singuratic în luptă cu o liotă feroce. A venit, în fine, anul de pomină şi groază, 1977: „le tremblement des hommes”, „le tremblement de terre”, apoi, din nou, „des hommes”. Scriu astfel, căci seismul propriu-zis fusese devansat, cu nişte zile, de un eveniment seismic (în sens politic şi moral), anume Carta 77, de natură să zgâlțâie Puterea şi să zguduie vreo câteva conştiințe. Sau, baremi, să le tulbure adânc. Un tulburat am fost şi eu. Simțeam, ştiam că e o laşitate să nu aderi, pe față, la gestul lui Paul Goma; să stai pe margine sau să-ți pui vată în urechi; să nu te-„ada-ugi la convoi”... Mai încolo, Dumitru Ungureanu scrie şi de premiatul Nobel pentru literatură din acest an, că: N-am să ratez prilejul de-a reaminti cum, la o vizită în România, Llosa declara că singurul scriitor de la noi pe care îl cunoaşte (în sensul de: l-a citit) este Paul Goma! Rememorări semnate de Luca Pițu, Aurel Sibiceanu. Nicolae Oprea: „Deschiderea spre europeism şi universalitate a Cercului Literar”. Interviu cu Cassian Maria Spiridon: „Pe umerii acestei generații se sprijină partea activă şi prezentă a literaturii române contemporane”. Întreabă D.A. Doman: – Acum aproape 15 ani te întrebai câți dintre optzecişti „vor rămâne etic în picioare până la sfârşit”, consi-derând că vor fi foarte puțini. Acum, la 2010, eşti la fel de sceptic? – După cum menționam la o altă întrebare, am trecut de scepticism, suntem în imperiul certitudinii – majoritatea, cu un oportunism incredibil, a trecut cu arme şi bagaje acolo unde i-a dictat interesul econo-mic. Cine ar fi gândit în anii ‘80 că oamenii care n-au cedat presiunii ideologice, o vor face cu mare uşurință la destul de firava presiune economică. Alt intervievat: Radu Mareş („născut şi copilărit în Bucovina”) – „Trăiesc la Cluj ca Ulise legat de catarg” (întrebat de Ion Beldeanu). Radu Mareş: La Cluj, într-un moment de inspirație norocoasă, breasla scriitoricească şi-a pus soarta în mâna femeilor, cu Irina Petraş şef. Trebuie să spun că asta înseamnă şi acordarea unui mandat de autoritate administrativă la care nu cârteşte nimeni. Văd că în alte părți sunt nemulțumiri, reclamații, nesfârşite lupte pentru putere. La Cluj, draga de Irina a instaurat, cred că prin vrăji specifice, pace absolută. Ca nişte furnicuțe neobosite, femeile fac şi dreg şi pe toate ireproşabil: de la festivaluri, comemorări, simpozioane, coroane de flori, treburi editoriale, înmormântări şi încă multe altele, până la relații internaționale, plata facturilor şi încasare cotizației. Şi asta cu bani pe care numai ele ştiu cum îi obțin. Ce a realizat Irina încă şi mai grozav e un sediu de top, cu toate dotările şi logistica, unde ar putea fi primit şi Obama, fără să te jenezi. Bărbaților, regimul matriarhal, cu vagi nuanțe dictatoriale, le prieşte: scriu şi scriu.
TRIBUNA 194. 1-15 octombrie 2010. Ce se mai întâmplă în lume? Thiery Menissier (într-un dialog cu Ion Vezeanu) este conferențiar la Universitatea din Grenoble, Franța. Specializat în filosofie morală şi politică: Sunt preşedintele Societății Alpine de Filosofie... Şi mi-am dat seama că persoane care dădeau impresia că vin să caute în mod real filosofie, în realitate nu aşteptau decât un singur lucru, să fie puse sub influență... De fapt, aceste persoane vin să caute subiecte de gândire, materie de reflecție. În mod evident, noi ne aflăm în sânul democrației, această asociație este profund democratică; deciziile sunt supuse biroului, care este ales în mod regulat de Adunarea generală. Pur şi simplu, oamenii vin să ne ceară nouă filosofilor profesionişti, care organizăm un pic lucrurile, ce trebuie să gândească despre cutare sau cutare lucru şi ce autor trebuie mobilizat ca să gândească; altfel spus căutarea unei autorități apare ca o cerere indirectă. Cum trebuie să gândim, de fapt? În altă pagină a revistei, Radu Preda – „Ortodoxia şi criza”: Ce spune Biserica Ortodoxă din Grecia că e vinovat pentru falimentul țării? Diagnosticul pus crizei de către Biserica Ortodoxă, reprezentantă a peste 90 % din cei 11 milioane de greci care trăiesc în țară, cei din diaspora fiind sub autoritatea canonică a Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, este un verdict cu valabilitate mai extinsă: cupiditatea şi consumerismul i-au determinat pe indivizi, asemeni statului, să cheltuiască nechibzuit. Prin urmare, cauza principală a crizei este de natură spirituală: criza valorilor. În condițiile date, recunoscând mai bine decât oricare altă instanță publică adevăratul substrat, Biserica face un apel la înțelepciune şi unitate națională, la efortul comun de înfruntare a crizei. Cauzată fiind de criza valorilor, adică de un deficit etic, criza financiară poate fi combătută doar la rădăcină. În mod concret, scrisoarea pastorală îndeamnă la regăsirea sensului modului simplu de viață al creştinilor din Biserica primară, ceea ce nu înseamnă o pledoarie utopică, ruptă de realitate, ci revenirea la o măsură şi o cumpătare pierdute între timp din cauza consumismului exacerbat. Semnează pagini şi în acest număr Ion Pop, Octavian Soviany, Irina Petraş, Laszlo Alexandru, Şerban Foarță, Ştefan Manasia, Vlad Moldovan, Ioan Muşlea, Radu Țuculescu, Ioan Pavel Azap, Claudiu Groza.
Liviu Ioan Stoiciu