Eseuri
Sorin Vieru
DESPRE AFILIERI
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2011
Acest text face parte din volumul de dialoguri Noile riscuri ale gândirii politice, de Terente Robert şi Sorin Vieru. Iată cum îşi prezintă autorii cartea:
După mai bine de două decenii de ezitări şi căutări, L, cu gândirea lui chibzuită, a reuşit, în ultima duminică din septembrie 2006, să-şi adune prietenii: tânărul M, caracterizat ca şi defunctul său părinte prin spirit stăpânit ofensiv, mult pățitul N, care ar fi devenit relativ lucid, bătrânul cârcotaş V, nedespărțit de plăcerea de a pendula între diferite stiluri şi opinii şi Z, cel care susține cu dârzenie că ar reprezenta gândirea fără ca-lificativ., cu un text intitulat
Despre stilurile de gândire chibzuită, ofensivă, relativ lucidă, ca şi despre gândirea care oscilează între stiluri diferite şi gândirea fără calificativ, din Terente Robert şi Sorin Vieru, Riscul gândirii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.
Motto
Încotro vei merge tu voi merge şi eu, unde vei locui tu voi locui şi eu; poporul tău va fi poporul meu, şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu.
VT, Rut, I, 16
L: Sper că ne-am înțeles să ne vedem în vreo câteva duminici – nu neapărat consecutive – pentru a mai vorbi pe tema gândirii la întâlnirea dintre două epoci: cea care stă să se încheie şi cea oarecum invitată să înceapă. Propun să vorbim despre afilieri.
V: Mă aştept la o conversație plăcută şi interesantă. Dar de ce tocmai despre afilieri?
N: Pentru a răspunde la întrebarea ta, hai să ne amintim ce anume sunt afilierile. În sociologie şi în psihologia persoanei, ideea de afiliere intervine în anumite contexte, iar în dicționarele şi enciclopediile de specialitate vom găsi – nu întotdeauna şi nu în mod abundent – trimiteri la acest termen, împrumutat din limbajul comun şi având un înțeles intuitiv imediat accesibil. Din Oxford Dictionary of Psychology, putem afla că termenul need for affiliation (sau affiliation need) a fost introdus, în 1938, în psihologia persoanei, de către psihologul american H.A. Murray. Trebuința de afiliere a unei persoane este înțeleasă ca formă socială de motivație constând în căutarea şi întreținerea unor forme strânse de relații de cooperare cu anumite alte persoane. E vorba, aşadar, de „nevoia de asociere cu ceilalți indivizi, bazată pe relații de prietenie, atracție, iubire, cooperare“1. În eseul Riscul gândirii (ed. cit.), termenul „afiliere“ este utilizat într-un sens mult extins (vezi paginile 36-37, 38-39, 45, 226-227). Se vorbeşte astfel despre tripla afiliere a gândirii – la ființa purtătoare de gândire, la sfera conținuturilor specifice ale gândirii şi la propria îngrijire de sine a gândirii. Extinderea sferei de utilizare a ideii de afiliere mi se pare a fi un procedeu riscant. Dar, pe de altă parte, s-ar putea ca demersul de extindere a înțelesului afilierii să fie complinit printr-un demers de adâncire a problemelor gândirii în lumea de azi. Riscul merită a fi asumat.
V: Oare interesele nu sunt, ele, mai importante decât afilierile?
M: Ba da, atunci când sunt cunoscute. Partea proastă însă este că nu le prea cunoaştem.
V: La drept vorbind, nici afilierile propriei noastre ființe nu le prea cunoaştem şi nici măcar nu le conştientizăm întotdeauna ca afilieri.
N: Fiindcă nu acordăm destul interes cunoaşterii. Şi nici afilierilor ei.
Z: Are şi cunoaşterea afilieri?
L: Cred că da; este afiliată curiozității, poate chiar subordonată acesteia...
M: Dar nu despre acest lucru avem de vorbit astăzi… Ni s-au instalat, ni s-au impus şi am acceptat diferite afilieri, uitând să ne afiliem la cunoaştere.
N: Fiindcă e mai comod să te adăposteşti într-o afiliere la o persoană individuală sau colectivă decât să te străduieşti a o cunoaşte. Iar uneori este chiar mai util.
Z: Când, anume, este util?
N: Când e vorba de afiliere, de cunoaşterea afilierii… Ce este, care îi sunt parametrii, ce permite, ce pretinde. Uneori merită efortul de a afla, alteori însă…
M: Afilierile se opun intereselor. Un exemplu tipic: dragostea.
I: Care e neapărat oarbă?
M: Nu neapărat. Un om politic oarecare, chiar dacă nu prea dotat, ştie bine care îi sunt interesele; dar dacă se îndrăgosteşte, deşi le vede, nu-şi mai vede de ele. Şi pierde…
V: Ei, nici chiar aşa. Un interes se poate transforma într-o afiliere, ceea ce este, într-adevăr, periculos. Te alături unui partid ca să-ți faci o carieră şi iată că te trezeşti capturat, devii fidel partidului, deşi nici familia ta, nici prietenii tăi nu te aprobă. Proastă situație! Cu totul altceva se întâmplă, cu totul altfel te simți când afilierea e rezultatul unui demers hotărât al tău. Pe de altă parte, o afiliere dată poate genera un interes – sau mai multe – care te consumă.
N: Ai dreptate. Este de preferat ca interesul sau afilierea ta să fie rezultatul unui demers al tău. Al unei cunoaşteri.
L: Chiar şi atunci te poți înşela.
N: Nu încape îndoială. Dar ai realizat un interes condiționat; asociat cu anumite aşteptări. Dacă aşteptările îți sunt contrazise, începi să te dezinteresezi. Tot aşa şi cu afilierile care rezultă în urma unor investigații. Fiind condiționate, adică asociate cu anumite aşteptări, dacă aşteptările îți sunt contrazise, eşti liber să te dezafiliezi; sau să te reafiliezi, când vezi că te-ai pripit.
L: Eu văd afilierea ca o dependență. Fie în sensul că eşti obligat să te supui firmei, organizației, familiei la care eşti afiliat, fie în sensul că nu te poți lipsi de prezența unei persoane, a unui drog sau a unui tic…
Z: Nu cumva mai sunt şi alte soiuri de dependență?
L: S-ar putea să mai fie. Dar, pentru moment, să trecem peste asta. Să precizăm întâi şi întâi deosebirea dintre afiliere şi interes.
V: Toate deosebirile sau numai unele dintre ele?
L: Deosebirea esențială. Adică ce considerăm noi că ar fi deosebire esențială.
Z: Cred că esențială ar fi relația cu trebuințele. Avem diferite, foarte diferite afilieri pentru că avem diferite trebuințe: de a ne îngriji ființa, de a ne îngriji gândirea, de a ne adăposti de diferite agresivități, de a ne dezvolta autostima în lipsa căreia viața e un chin. Interese nu putem avea atât de multe, este greu, foarte greu să ne împărțim între diferite interese, căci fiecare cere efort, acțiune, activitate, atenție. De obicei, ne mulțumim cu două: interesul pentru un câştig bănesc şi interesul pentru divertisment şi diversificare. Acesta din urmă, cu titlu de distragere de la interesul pentru bani.
V: N-aş crede. Nu e rar cazul când interesul şi afilierea fac una. Interesele sunt generate în primul rând de trebuințe (una dintre acestea fiind chiar trebuința omului de a se afilia, de a se găsi afiliat) sau de ceea ce este resimțit subiectiv ca trebuință. Omul stăpânit de Eros, de pildă, dă curs unei trebuințe, unei pasiuni, eventual unei afilieri sau concomitent unui interes care îl motivează, interes ce poate intra în conflict cu alte interese… Este foarte greu, ai spus, să ne împărțim între interese diferite.
M: E greu, desigur, foarte greu. Dar putem constata că imposibil nu este şi că, alături de politicianul care din interes uită de dragoste, or mai fi fiind şi naturi fericite care le armonizează. Iar o afiliere intensă şi stabilă nu se naşte neapărat din interes, dar poate da naştere unui interes, care să nu fie nici de ordin material, nici de distragere. Un interes, ca să zicem aşa, dezinteresat, adică motivat numai de partea necunoscută a gândirii.
N: E şi asta, nu o pot nega. Totuşi, e cazul să observăm că sistemul afilierilor – precizez că afilierile constituie un sistem de conexiune inversă şi cu autoînvățare (cum funcționează acestea este o altă poveste) – nu acoperă întregul spectru al trebuințelor. Pe de altă parte, cele două interese se pot asocia în mai multe feluri, conducând la un larg evantai de interese pentru cunoaştere, pentru studiu, pentru siguranță... Suntem interesați să aflăm cine pe cine şi cum anume înşeală, tot aşa cum foarte interesați suntem să nu aflăm veşti neplăcute.
L: Iar deosebirea esențială?
M: Deosebirea esențială dintre interese şi afilieri ar fi tendința intereselor de a se preface, de a se ascunde, ba chiar de a minți „la nevoie“, pe când afilierile tind spre sinceritate, adesea supărătoare. Să nu uităm că nu orice afiliere este fie o subordonare (unei persoane, unei instituții), fie o supunere (unui obicei, unei obişnuințe, unei superstiții preluate sau formate de noi înşine). Abnegația, de pildă. Mi s-a întâmplat să servesc cu abnegație interesele şi afilierile unui client…
Z: Nu ale unui stăpân?
N: Nu asta contează. Orice stăpân, indiferent cât de bine îl slujeşti, câtă vreme îl slujeşti este clientul serviciilor tale; el îți este client; iar tu, lui, furnizor.
M: Voiam doar să spun că am servit cu o abnegație ce m-a uimit. Îmi cunoşteam afilierea, dar nu-i ştiam tipul. În cazul unui interes, aşa ceva nu se poate întâmpla.
N: Oricum, dincolo de orice diferență, atât interesele, cât şi afilierile noastre depind nu atât de noi, cât mai degrabă de contextul în care ne aflăm.
V: Da, dar depind şi de situarea noastră față de context, adică față de cadrul de referință. Dacă raportez costul unei excursii la venitul meu lunar, mi se pare inadmisibil de mare şi îmi pierd interesul pentru ea. Alta este situația dacă raportăm acest cost la contul meu bancar, care va continua să existe când eu mă voi fi metamorfozat în oale şi ulcele… În alte ocazii, îmi place să mă refer la familia mea; familie în sens larg: totalitatea persoanelor şi lucrurilor care îmi sunt familiare. Dar mă pot referi şi la „Marele licurici“, la discrepanța dintre puterea sa (militară) şi influența sa (politică): mai ales atunci când optez pentru o atitudine politică.
N: Tocmai. Acest cadru la care mă refer (explicabil sau nu) atunci când îmi stabilesc un interes (pentru o afacere, pentru o carte, pentru un spectacol, pentru un drum) poate să fie cu totul altul decât cadrul care îmi fixează – sau doar mă îndeamnă la – o afiliere. Nu neapărat mai larg sau mai restrâns; pur şi simplu total diferit.
Z: Ai putea să-mi serveşti un exemplu?
N: Când vreau să deschid televizorul pentru a şti ce se mai întâmplă – aşa, în general –, cadrul mi-l stabileşte programul diferitelor posturi, aşa cum îl prezintă ziarul preferat. Când A şi B nu se prea înțeleg, iar eu sunt afiliat la amândoi, pentru a decide (complet dezinteresat) dacă să mă dezafiliez de unul dintre ei sau de amândoi, cadrul mi-l oferă istoricul relațiilor dintre ei. În măsura în care îl cunosc.
Z: Nu-i prea concludent. Mai bine să vă spun eu care-i deosebirea esențială dintre afilieri şi interese. Afilierile ne lărgesc orizontul, interesul îl îngustează.
N: Mai degrabă invers; interesul este o manifestare, o expresie a libertății noastre de a ne lărgi sau chiar de a schimba orizontul. Când orizontul se restrânge, pierzi ba un interes, ba altul; la limită, pierzi interesul pentru orice, inclusiv pentru propria-ți viață, pentru ce anume mănânci (şi cu cine anume alături), pentru cum te îmbraci şi de ce anume; te limitezi la afi-lierea la Marele Tot, pentru care toate acestea chiar că nu contează.
L: Ceva dreptate ai, însă ar fi bine să ținem seamă şi de diversele tipuri de afilieri, precum şi de diverşii lor parametri, cum ar fi: superficialitatea (respectiv profunzimea), rezistența la perturbări, temeri, ispite etcaetera.
V: În ce priveşte tipurile, aici a venit vorba de abnegație, un tip foarte actual de afiliere, pentru că e termenul tocmai potrivit pentru marea amenințare a zilelor noastre: terorismul.
Z: Oare crima organizată nu este şi mai periculoasă? Nu zdruncină ea şi mai puternic finanțele statului? Nu-l serveşte ea mai eficient atunci când e aliată cu el? Iar crima organizată nu are nevoie de abnegație, îi ajunge devotamentul.
L: Aş zice că această crimă organizată pune în pericol statul, funcționarea lui, atunci când i se împotriveşte, şi-i subminează credibilitatea, atunci când îl ajută. Terorismul însă amenință nu doar statul, ci întreaga societate, alimentând sentimentul de insecuritate.
N: Eu îl văd cu adevărat periculos doar atunci când se asociază cu crima organizată, o ideală sursă de fonduri şi informație, practic inepuizabilă. Câtă vreme este subvenționat doar de un stat sau altul, se menține speranța de a convinge acel stat să renunțe la acest suport. Ceea ce, după cum bine ştiți, s-a şi întâmplat cu Libia. Iar abnegația, jertfa de sine se poate folosi şi constructiv, pentru diverse experimente somatopsihice. Sau psihosomatice. Acest tip de afiliere nu ar trebui ostracizat. Mai ales pentru specificul parametrilor săi: necondiționare şi fermitate maximă. Abnegația este imună la orice teamă sau tentație; n-o erodează nici timpul, nici diversele insuccese şi nu lasă gândirii respective nicio posibilitate de a lua cunoştință de fapte şi/sau argumente care să se opună acțiunii pentru care se pregăteşte.
V: Abnegația, aşa admirabilă cum este în sine, anulează spiritul critic, discernământul şi distanțarea. Poate fi deci şi foarte bună, şi foarte rea. Depinde de cauza în slujba căreia se pune.
L: Oricum ar fi, este o afiliere excentrică, rar întâlnită în Europa.
M: În Europa, şi dragostea e rar întâlnită în viață; mai frecvent o întâlneşti în cărți; iar când apare, este repede erodată de Timp. Sau, pur şi simplu, o dizolvă prima decepție. Europenii preferă mai curând afecțiunea.
Z: Da? Şi cum o defineşti?
M: Drept dispoziția de a face orice pentru cei/cele cărora le oferi afecțiune, dar numai nu ceea ce ți se cere, păstrându-ți totodată dispoziția de a nu primi sfaturi, ajutoare etc. Se întâlneşte la adulții tineri în relațiile cu părinții, dar şi în alte medii.
L: Eu nu înțeleg de ce ar fi dragostea mai dificilă decât devotamentul; or, devotamentul există indiscutabil; îl întâlneşti şi la administratorul unui patrimoniu, şi la curatorul unui muzeu sau la o soră de caritate. Uneori, întâlneşti dragostea numai ca disponibilitate pentru devotament, care nu-şi găseşte vad din cauza condițiilor sociale. Economia nu ar putea funcționa fără devotamentul unui mare număr de salariați. Supunerea singură nu poate administra problemele unei economii în continuă pendulare între fărâmițarea şi concentrarea resurselor, între concurența şi comasarea capitalurilor.
N: Ai dreptate. Aşa cum devotamentul este mai slab decât abnegația, tot aşa şi dragostea este mai slabă decât devotamentul. Omul devotat nu doreşte decât să-şi mențină poziția, reputația de „persoană de încredere“, însă în dragoste te aştepți să şi primeşti câte ceva, nu te limitezi la a fi furnizor de plăceri. Dragostea este de fapt o tranzacție, o tentativă de „schimb echivalent“. Dacă „termenii tranzacției“ nu se respectă, intensitatea ei scade, stabilitatea oscilează, fermitatea în raport cu alte chemări se clatină… Urmează dezafilierea, un pic prea devreme sau – mai ştii? – poate prea târziu. Totuşi, reafilierea (la un partid, la un slogan, la o religie) nu este exclusă. Dragostea e frecventă, dar nu acolo unde e căutată îndeobşte. Între bărbat şi femeie se epuizează rapid, în special din cauza monotoniei, care contrazice total spiritul vremii. Acesta cere în permanență „ceva nou“, schimbări sau pseudo-schimbări, evenimente, variații… Mai uşor de obținut în viața politică. Poate şi în cea bisericească.
Z: Iar cu afecțiunea cum rămâne?
M: Afecțiunea – cred că ți-am mai spus – se întâlneşte mai ales în prie-tenii. Prietenii mei – sigur, nu cei de față! – sunt totdeauna gata să-mi dea „orice“, numai nu ceea ce le cer… Am înțeles de mult că, dacă vrei să se mențină nu doar prietenia, ci şi intensitatea ei, e necesar să te hotărăşti a nu le cere nimic prietenilor, dar şi a nu le oferi nimic. Am constatat că prieteni, dintre cei mai vechi, chiar nu doresc să primească nimic de la mine. Nici măcar o urare de succes.
L: Poate că, în materie de prietenie, ai o experiență limitată la un anumit tip de fire – la firi închise.
M: Indiferent dacă firea e închisă sau nu, avantajul afecțiunii, oricât de rece ar fi ea, constă în faptul că ea persistă, chiar dacă este instabilă, lipsită de fermitate şi înzestrată cu foarte slabă intensitate. Se dezactivează lesne, se reactivează mai greu, dar dispare foarte, foarte rar; în pofida unor evidențe, prietenia întemeiată pe afecțiune există, iar, dacă există, te şi încălzeşte.
V: Am trecut în revistă câteva tipuri de afilieri. Oare acestea să fie toate?
N: Ei, toate! Să zicem că acestea ar fi tipurile principale, în stare să le producă unora cele mai mari satisfacții, iar altora cele mai mari necazuri. Asta, aşa, ca o idee provizorie.
Z: Întocmai, provizorie. Până acum am avut în vedere mai mult afilie-rile persoanelor individuale la persoane fizice individuale şi la diferite entități colective (grupuri, instituții şi organizații cu sau fără personalitate juridică etc.). Dar ideea de afiliere ar putea fi cu temei extinsă. Relațiile de afiliere presupun, formal vorbind, afiliați şi afiliatori, care toți pot fi în mod primordial persoane fizice, însă nimic nu ne împiedică să vorbim şi despre alte categorii de atraşi şi atractori, afiliați şi afiliatori, ca, de pildă, entități colective, idei, diferite constructe mentale şi alte entități – aparținând celor trei lumi distincte despre care într-un fel sau altul au vorbit filosofii: realitatea fizică, lumea reprezentărilor individuale şi colective şi lumea intersubiectivă, ba chiar direct obiectivă, deşi ireală, a „frumoaselor fără corp“, care sunt ideile. Să vorbim despre toate acestea ca angrenate în afilieri; dar, bineînțeles, să vorbim fără „exagerări poetice“, ca să preiau cuvintele unei reclame televizate. Dar să fie, oare, o simplă exagerare poetică dacă vorbim despre afilierea unei persoane la o idee, începând cu ideea de Dumnezeu, la o cauză, la o obsesie, la o organizație, la diferite tipuri de gândire (gândire statală, religioasă, ştiințifică etc.)? Pentru asemenea afilieri, oamenii au plătit uneori cu viața, s-au ucis între ei în războaie, şi-au cheltuit cei mai frumoşi ani ai vieții lor – din convingere, din dragoste, devotament, din semeție, supunere sau din cine ştie câte alte pricini. Pe de altă parte, afiliatorii pot fi, la rândul lor, afiliați altor afiliatori. Să avem în vedere, de pildă, anumite relații de tip instituțional între diferite entități colective, sau relații neformale între ele. Pe scurt, tema afilierilor ne-a introdus într-o adevărată junglă de relații care îşi aşteaptă exploratorii şi care ne mută din teritoriul de baştină al conceptului de afiliere – psihologia – pe alte tărâmuri. Dar, ca să reducem riscul gândirii neacoperite, ar fi prudent să ne întoarcem la baza de pornire, păstrând în minte faptul că orice afiliere este, în ultimă instanță, o relație de sursă umană, prima categorie de afiliați fiind ființa umană individuală în carne şi oase. Mai târ-ziu, ne vom aventura mai ofensiv pe terenul minat al entităților colective.
L: Mai aproape de o apreciere corectă vom ajunge dacă ne vom da seama de relațiile dintre afilieri şi stilurile gândirii.
Z: Aceasta nu mi se pare imposibil. Dar, mai întâi, să ne lămurim cine răspunde de afiliere, vreun sub-eu, vreun infra-eu? Mai general: afilierea, adică administrarea ei, cade în sarcina unei singure instanțe sau, în diferite ocazii, revine unor instanțe diferite?
N: Probabil că depinde de context. Care favorizează mai curând o activare a unei instanțe sau a câtorva ale gândirii, iar nu a tuturor instanțelor.
V: Voi chiar credeți în aceste instanțe ale gândirii pe care le numiți sub-euri, infra-euri? Cine a văzut vreodată un sub-eu luându-se la trântă sau colaborând cu alt sub-eu? Chiar nu putem conversa în limitele decenței?
L: Nu înțeleg de ce eşti atât de pornit. Sub-eurile sunt constructe teoretice a căror existență nu poate fi justificată decât în mod indirect şi eminamente speculativ. Se justifică prin influențe bazate pe observații asupra manifestărilor gândirii, gânduri exprimate, gânduri retezate, gânduri necoordonate, gânduri discordante; reprezentări şi acte – corespunzătoare sau nu – gândurilor subiacente. Se justifică prin explicații şi interpretări ale unor gânduri, frânturi de gânduri, acte (duse sau neduse până la capăt) sesizate la noi înşine sau la alții; bineînțeles, pornind de la ideea că, dincolo de gândirea pe care o cunoaştem, se află alta, ascunsă, care uneori ne inspiră teamă, iar alteori ne ispiteşte. Iar infra-eurile nu sunt decât cristalizări ale „luptei de opinii“, ale unor „stări de spirit“ pe care le observăm cu uşurință (dacă nu ne opunem, adică nu ne face dificultăți un sub-eu, de obicei sub-eul paznic). Eul nostru, aşa cum îl cunoaştem, este o entitate complexă despre care putem afla (cam) totul la fiecare moment dat, dar nu prea ne putem da seama de ce trece de la o exprimare sobră la una şocantă sau de ce preferă uneori să vorbească (sau să admită ca un sub-eu, sub-eul actor, să vorbească) fără şir, iar alteori să tacă îndelungat sau să renunțe la a spune ceea ce totuşi ar vrea să spună. Unele manifestări ale gândirii se explică lesne cu ajutorul sub-eurilor şi al reducerii eului la ipostaza de simplu spectator, dar acest spectator mai este şi activ din când în când, luând decizia de trecere de la gândirea gânditoare la gândirea gândită sau, cel puțin, aducându-şi contribuția la această trecere.
V: Prea complicat. Poate că sunteți atât de afiliați la gândirea voastră, atât de îndrăgostiți de ea, încât simțiți nevoia de a-i justifica diferitele neajunsuri, poticneli, ezitări şi contradicții. Am şi eu ceva dragoste pentru gândirea mea, îmi place uneori să o observ – mai ales că am timp berechet pentru aşa ceva –, dar, fiind mai bătrân, sunt ceva mai senin şi pornesc de la ideea sănătoasă că, de fapt, toate funcțiile şi relațiile gândirii se întrunesc şi se disociază mult mai simplu decât cred unii teoreticieni şi filosofi. Colaborările şi confruntările diferitelor idei, mai bine sau mai prost captate şi rumegate, eu le văd cum organizează activitatea gândirii trecând de la excursie la examen şi înapoi la excursie.
N: În privința ideilor, se mai poate discuta şi vom discuta. Dar ce te faci cu afilierile? Admit, unele sunt dictate de o idee sau alta, de un raționament. Dar dragostea: sigur nu. Eu aş spune că principalul responsabil pentru dragoste este infra-eul poetic. Dar mai este necesară şi aprobarea paznicului, un sub-eu; în lipsa acestei aprobări, dragostea încetează, iar, dacă opoziția paznicului nu continuă, dacă alte afilieri se prăbuşesc, dragostea revine şi vorbim de reafiliere. Mai general, eu mi-aş îngădui ipoteza că afilierile şi reafilierile rezultă în urma unei colaborări a gândirii cunoscute („eul“), cu cea necunoscută (un sub-eu sau altul) şi tocmai de aceea afilie-rile sunt mai rezistente decât interesele, care sunt produse de gândirea cunoscută (în special de infra-eul pozitiv). Afilierile şi reafilierile.
Z: Personal, nu cred într-o asemenea reafiliere. Soții divorțați care se recăsătoresc? Asta se poate motiva prin diferite interese, temeri sau chiar lăcomii. Mă corectez: se poate explica; nu, însă, şi motiva. Oricum, dragoste nu mai e.
N: Aşa este. Însă dragostea… poate fi, oare, şi pentru un prieten?
L: Prietenia e cea mai liberă dintre relațiile personale. Nu admite reproşuri, gelozie şi alte ingrediente ale iubirii. Omul cel mai ostil mie poate fi prieten cu prietenii mei – asta nu mă poate deranja.
V: N-aş crede. Prietenia ca atare e o relație liberă şi deschisă. Ea se poate extinde. Numeric: prietenia dintre doi poate deveni prietenia dintre două familii; apoi, prieteniile dintre A şi B, A şi C îi pot conduce pe A, B şi C spre constituirea unui grup de prieteni. Iar prietenia se poate extinde şi calitativ, devenind o afiliere… De orice tip. Devotament, dragoste, subordonare… Chiar şi abnegație. Nu am nevoie de infra-euri pentru a constata asemenea stări de fapt.
L: Pentru a constata, nu; dar pentru a explica, da. La o persoană la care predomină infra-eul pozitiv (mai nou i se zice „persoană pragmatică“) nu poți întâlni un devotament real, ci doar unul contrafăcut. Dar subordonare, da, asta e posibil. Pentru devotament sau dragoste este necesară intervenția infra-eului poetic. Care înştiințează asupra existenței sale prin limbaj, gesticulație, mimică, dar şi prin diverse idei, ipostaze, aprecieri.
M: Iar infra-eul pozitiv, ajutat eventual de un infra-eu normativ, acceptă asemenea afilieri doar ca asociate unor aşteptări; când acestea nu sunt satisfăcute, infra-eul pozitiv propune ruptura; iar, dacă infra-eul poetic nu este de acord, eul ajunge într-o stare de tensiune. Tensiunea produce (sau favorizează) un infra-eu rațional, prin desprindere de infra-eul pozitiv. Infra-eul rațional propune o soluție de compromis: deşi se menține, afilierea se dezactivează.
V: Ideea de menținere dezactivată îmi surâde. Am verificat-o pe tărâmul prieteniei, observând-o şi în jurul meu. Am câțiva prieteni pentru care am nutrit o intensă afecțiune. De la un moment dat încolo, s-a produs o îndepărtare din diferite pricini, în parte şi din cauza mea. Nu ne potriveam în privința unor idei. N-am renunțat la prieteniile mele, dar, prin tacitul acord al părților, mi le-am dezactivat. Le-am pus în congelator, ca să spun aşa. Le-am congelat: să nu se strice. Dar să revenim la afilierea pe care, cum spuneam, o propune infra-eul rațional; menținându-se, se dezactivează… sau poate că funcționează numai la zile mari.
N: Într-adevăr, poate că nu se dezactivează, ci doar îşi reduce intensitatea. Sub-eurile, atât paznicul, cât şi alte aspecte ale eului – actorul, regizorul şi autorul – pot sugera şi chiar impune tot felul de prudențe sau, dimpotrivă, asumări ale riscului. Afilierea, oricare ar fi ea, poate fi erodată nu doar de timp, ci şi de „revelațiile“ neaşteptate ale „autorului“, de „oboselile“ actorului sau de neastâmpărul sub-eului regizor, veşnic în cău-tare de ceva nou şi mai interesant. Şi invers, unele afilieri, precum „dragostea la prima vedere“, par a fi inițiate pesemne de sub-eul autor şi aprobate de eu, după ezitări, eventual prelungite.
V: Aici s-a pomenit şi de un infra-eu normativ. Acesta ce rost mai are?
M: Acesta se formează doar atunci când infra-eul poetic şi cel pozitiv „cad la învoială“. Stabilizează gândirea în general, obişnuind-o să uite visele, iar visările – doar să le evite, dar el însuşi este arareori durabil. În cazuri speciale, stabilizează intensitatea şi rezistența uneia sau alteia dintre afilieri, atunci când oscilațiile afilierii respective sunt prea mari.
N: Şi tot el – eventual solicitat de infra-eul rațional –, instituie subordonarea ca afiliere ori de câte ori are loc o subordonare bazată pe interes. Un salariat nemulțumit de patronul său se află într-o stare de tensiune dacă ştie că alt patron mai bun nu-i de găsit. Tensiune pe care o rezolvă infra-eul normativ, impunând subordonarea ca afiliere, chiar dacă regizorul se opune, propunând plecarea de la locul de muncă. Dacă, însă, opoziția regizorului e puternică, această afiliere prezintă diverse oscilații, uneori periculoase. În asemenea cazuri, afilierea se menține doar prin noi şi repetate intervenții ale infra-eului normativ.
L: Totuşi, un devotament astfel obținut…
N: Nici pomeneală de devotament! Doar subordonare autentică, adică: onestă. Atât. Ca aceea a cetățeanului care îşi plăteşte cu punctualitate impozitele. Inițiativa unui devotament, adică a unei afilieri parțial absurde, o poate avea doar sub-eul „paznic“. Aşa cum se observă la cei afectați de „sindromul Stockholm“ – precum ostatecii sau persoanele sechestrate în mod abuziv care contractează un ataşament special pentru temnicerul lor, ataşament pe care infra-eul normativ are libertatea de a-l susține sau de a i se opune.
Z: Se pare că ați renunțat să mai pomeniți de reafilieri. Pesemne că nu sunt eu singurul care nu crede în reafilieri.
L: Aici nu este nimic de crezut. Doar de constatat. Uitați-vă câți evrei bine asimilați în trecutul nu prea îndepărtat populează acum Israelul.
Z: Dar fără a se fi reafiliat la religia pe care o părăsiseră.
M: Cunosc o doamnă care chiar s-a reafiliat. Şi, anume, la modul fanatic.
Z: Fiind un fel de purtător de cuvânt al unei organizații feministe, ştiu că, în chestiuni delicate, doamnele dispun de soluții practice, aparent imposibile. Vă asigur că, la o doamnă, totul e posibil, nu doar să susțină azi, din tot sufletul, ceea ce ieri a negat cu înverşunare; dumneaei este în stare să meargă în aceeaşi duminică la o slujbă ortodoxă şi la una catolică. Când sunt sceptic în privința reafilierilor, mă refer la bărbați.
N: Domnul Wolf T. pe care l-ai cunoscut…
Z: Sunt ceva ani de-atunci. M-a ajutat la o nevoie a mea, el fiind securist pensionar, încă bogat în relații. Dar parcă nu-l chema Wolf…
N: Evreu având ca limbă maternă maghiara, domiciliat în zona ocupată de Ungaria, a fost chemat la oaste, pentru a participa la războiul împotriva barbariei ruseşti. S-ar fi putut sustrage medical, dar a preferat să lupte. S-a dus pe front – pentru munci auxiliare; evreii nu meritau să primească arme. Şi-a îndeplinit cu brio toate îndatoririle. Când, la sfârşitul războiului, s-a întors acasă, stupoare: soția şi copiii plecaseră în eternitate, via Auschwitz. N-a stat să se plângă. S-a hotărât pe loc, a devenit rusofil, comunist, securist, s-a însurat la biserică cu o româncă ortodoxă, el devenind Vladimir. Peste un an – cu voie de la superiori – şi-a botezat fiul, „pentru liniştea mamei-soacre“. Iar, ca ofițer, a lucrat cu râvnă şi a ajuns la gradul de colonel. Nu-şi mai amintea să fi fost vreodată evreu. Dar, după pensionare, după ce şi-a anunțat partidul (care s-a dovedit înțelegător), şi-a însurat băiatul botezat ortodox cu o evreică. O nuntă evreiască în toată legea, de s-au minunat şi părinții norei că se mai poate aşa.
V: Interesant, fără îndoială.
Z: Nimic deosebit. Un caz special de afiliere, dezafiliere şi reafiliere. Un caz mai general este al celor, evrei sau neevrei, care au fost dezamăgiți, dintr-un motiv sau altul, de regimul comunist. Unii s-au dezafiliat, rămânând totuşi la stânga, pe când alții au virat cu o sută optzeci de grade la dreapta.
N: Iar, după căsătoria de la templu, acelaşi domn T., scriitor în limba idiş, şi-a luat fiul şi nora şi au plecat în Australia, „o țară cu adevărat liberă, unde îți iubeşti țara şi limba maternă fiindcă aşa îți porunceşte inima“.
V: Poate că SIE avea nevoie de agenți şi în Australia.
N: Banii necesari pentru drum i-a împrumutat totuşi de la mine, dar şi de la alții. Bani pe care i-a returnat abia anul trecut…
Z: Fireşte… A fost odată unul, Otto Weininger, care spunea că evreii se comportă ca şi cum ar fi femei… Îi părea rău de evrei şi de el însuşi; după ce şi-a publicat cartea, a dispărut.
N: Despre decedați, numai de bine. Noi să reținem principalul: în anumite cazuri, reafilierea există. Cât de frecvente sunt aceste cazuri, vor stabili – cândva – sociologii.
V: Cunosc şi eu cazuri de reafiliere la religie, dar n-am observat nicăieri vreun amestec al infra-eurilor – sau al sub-eurilor – în asemenea lucruri. Este, mai degrabă, o chestiune de stil al gândirii. Nu cred că o gândire cuminte, studioasă sau relativ lucidă, s-ar reafilia după ce a fost înşelată în aşteptările ei.
Z: Stilurile însă se explică tocmai făcând apel la sub-euri. Să rezulte, oare, că infra-eurile nu au nicio treabă cu reafilierile?
M: N-aş crede. Dar, mai întâi, să ne înțelegem cum stăm cu tipurile de afilieri. Şi cu parametrii lor.
V: În ce priveşte tipurile de afilieri, ca să le stabilim cu adevărat trebuie să avem un criteriu. Nu „să descoperim“ ba dragostea, ba abnegația.
L: Şi care ar fi criteriul pe care îl propui?
V: Nu e treaba mea să propun unul. Cine se crede competent, să propună; iar eu voi aplauda, dacă va fi cazul.
N: Dacă admitem că îngrijorarea, grija şi îngrijirea sunt, ca să zic aşa, la începutul oricărei gândiri… Atunci contează mult cum se raportează afilierea la ele…
Z: Nu prea înțeleg ce spui…
N: Încă nu am spus. Deocamdată mă gândesc… Uite, avem o afiliere care trece de la îngrijorare la îngrijire, cum ar fi cazul unui părinte sau al unui profesor îngrijorat de performanțele mai slabe ale unui elev la care ține, şi deci porneşte să-l ajute… Zicea că ține la el, dar de fapt era doar o vagă simpatie pentru cineva care nu-ți dă bătaie de cap. Acum însă, când trece treptat de la îngrijorare la îngrijire, îşi dă seama, treptat, că are nevoie de succesele acestui elev. Afilierea generează şi întreține această trebuință sau poate că trebuința necunoscută a generat afilierea cu ajutorul căreia iese la iveală… Evident că o afiliere care, de la îngrijorare, trece doar la grijă, este mai frecventă. Însă afilierea unui medic, dacă există clienți la care este
După mai bine de două decenii de ezitări şi căutări, L, cu gândirea lui chibzuită, a reuşit, în ultima duminică din septembrie 2006, să-şi adune prietenii: tânărul M, caracterizat ca şi defunctul său părinte prin spirit stăpânit ofensiv, mult pățitul N, care ar fi devenit relativ lucid, bătrânul cârcotaş V, nedespărțit de plăcerea de a pendula între diferite stiluri şi opinii şi Z, cel care susține cu dârzenie că ar reprezenta gândirea fără ca-lificativ., cu un text intitulat
Despre stilurile de gândire chibzuită, ofensivă, relativ lucidă, ca şi despre gândirea care oscilează între stiluri diferite şi gândirea fără calificativ, din Terente Robert şi Sorin Vieru, Riscul gândirii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.
Motto
Încotro vei merge tu voi merge şi eu, unde vei locui tu voi locui şi eu; poporul tău va fi poporul meu, şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu.
VT, Rut, I, 16
L: Sper că ne-am înțeles să ne vedem în vreo câteva duminici – nu neapărat consecutive – pentru a mai vorbi pe tema gândirii la întâlnirea dintre două epoci: cea care stă să se încheie şi cea oarecum invitată să înceapă. Propun să vorbim despre afilieri.
V: Mă aştept la o conversație plăcută şi interesantă. Dar de ce tocmai despre afilieri?
N: Pentru a răspunde la întrebarea ta, hai să ne amintim ce anume sunt afilierile. În sociologie şi în psihologia persoanei, ideea de afiliere intervine în anumite contexte, iar în dicționarele şi enciclopediile de specialitate vom găsi – nu întotdeauna şi nu în mod abundent – trimiteri la acest termen, împrumutat din limbajul comun şi având un înțeles intuitiv imediat accesibil. Din Oxford Dictionary of Psychology, putem afla că termenul need for affiliation (sau affiliation need) a fost introdus, în 1938, în psihologia persoanei, de către psihologul american H.A. Murray. Trebuința de afiliere a unei persoane este înțeleasă ca formă socială de motivație constând în căutarea şi întreținerea unor forme strânse de relații de cooperare cu anumite alte persoane. E vorba, aşadar, de „nevoia de asociere cu ceilalți indivizi, bazată pe relații de prietenie, atracție, iubire, cooperare“1. În eseul Riscul gândirii (ed. cit.), termenul „afiliere“ este utilizat într-un sens mult extins (vezi paginile 36-37, 38-39, 45, 226-227). Se vorbeşte astfel despre tripla afiliere a gândirii – la ființa purtătoare de gândire, la sfera conținuturilor specifice ale gândirii şi la propria îngrijire de sine a gândirii. Extinderea sferei de utilizare a ideii de afiliere mi se pare a fi un procedeu riscant. Dar, pe de altă parte, s-ar putea ca demersul de extindere a înțelesului afilierii să fie complinit printr-un demers de adâncire a problemelor gândirii în lumea de azi. Riscul merită a fi asumat.
V: Oare interesele nu sunt, ele, mai importante decât afilierile?
M: Ba da, atunci când sunt cunoscute. Partea proastă însă este că nu le prea cunoaştem.
V: La drept vorbind, nici afilierile propriei noastre ființe nu le prea cunoaştem şi nici măcar nu le conştientizăm întotdeauna ca afilieri.
N: Fiindcă nu acordăm destul interes cunoaşterii. Şi nici afilierilor ei.
Z: Are şi cunoaşterea afilieri?
L: Cred că da; este afiliată curiozității, poate chiar subordonată acesteia...
M: Dar nu despre acest lucru avem de vorbit astăzi… Ni s-au instalat, ni s-au impus şi am acceptat diferite afilieri, uitând să ne afiliem la cunoaştere.
N: Fiindcă e mai comod să te adăposteşti într-o afiliere la o persoană individuală sau colectivă decât să te străduieşti a o cunoaşte. Iar uneori este chiar mai util.
Z: Când, anume, este util?
N: Când e vorba de afiliere, de cunoaşterea afilierii… Ce este, care îi sunt parametrii, ce permite, ce pretinde. Uneori merită efortul de a afla, alteori însă…
M: Afilierile se opun intereselor. Un exemplu tipic: dragostea.
I: Care e neapărat oarbă?
M: Nu neapărat. Un om politic oarecare, chiar dacă nu prea dotat, ştie bine care îi sunt interesele; dar dacă se îndrăgosteşte, deşi le vede, nu-şi mai vede de ele. Şi pierde…
V: Ei, nici chiar aşa. Un interes se poate transforma într-o afiliere, ceea ce este, într-adevăr, periculos. Te alături unui partid ca să-ți faci o carieră şi iată că te trezeşti capturat, devii fidel partidului, deşi nici familia ta, nici prietenii tăi nu te aprobă. Proastă situație! Cu totul altceva se întâmplă, cu totul altfel te simți când afilierea e rezultatul unui demers hotărât al tău. Pe de altă parte, o afiliere dată poate genera un interes – sau mai multe – care te consumă.
N: Ai dreptate. Este de preferat ca interesul sau afilierea ta să fie rezultatul unui demers al tău. Al unei cunoaşteri.
L: Chiar şi atunci te poți înşela.
N: Nu încape îndoială. Dar ai realizat un interes condiționat; asociat cu anumite aşteptări. Dacă aşteptările îți sunt contrazise, începi să te dezinteresezi. Tot aşa şi cu afilierile care rezultă în urma unor investigații. Fiind condiționate, adică asociate cu anumite aşteptări, dacă aşteptările îți sunt contrazise, eşti liber să te dezafiliezi; sau să te reafiliezi, când vezi că te-ai pripit.
L: Eu văd afilierea ca o dependență. Fie în sensul că eşti obligat să te supui firmei, organizației, familiei la care eşti afiliat, fie în sensul că nu te poți lipsi de prezența unei persoane, a unui drog sau a unui tic…
Z: Nu cumva mai sunt şi alte soiuri de dependență?
L: S-ar putea să mai fie. Dar, pentru moment, să trecem peste asta. Să precizăm întâi şi întâi deosebirea dintre afiliere şi interes.
V: Toate deosebirile sau numai unele dintre ele?
L: Deosebirea esențială. Adică ce considerăm noi că ar fi deosebire esențială.
Z: Cred că esențială ar fi relația cu trebuințele. Avem diferite, foarte diferite afilieri pentru că avem diferite trebuințe: de a ne îngriji ființa, de a ne îngriji gândirea, de a ne adăposti de diferite agresivități, de a ne dezvolta autostima în lipsa căreia viața e un chin. Interese nu putem avea atât de multe, este greu, foarte greu să ne împărțim între diferite interese, căci fiecare cere efort, acțiune, activitate, atenție. De obicei, ne mulțumim cu două: interesul pentru un câştig bănesc şi interesul pentru divertisment şi diversificare. Acesta din urmă, cu titlu de distragere de la interesul pentru bani.
V: N-aş crede. Nu e rar cazul când interesul şi afilierea fac una. Interesele sunt generate în primul rând de trebuințe (una dintre acestea fiind chiar trebuința omului de a se afilia, de a se găsi afiliat) sau de ceea ce este resimțit subiectiv ca trebuință. Omul stăpânit de Eros, de pildă, dă curs unei trebuințe, unei pasiuni, eventual unei afilieri sau concomitent unui interes care îl motivează, interes ce poate intra în conflict cu alte interese… Este foarte greu, ai spus, să ne împărțim între interese diferite.
M: E greu, desigur, foarte greu. Dar putem constata că imposibil nu este şi că, alături de politicianul care din interes uită de dragoste, or mai fi fiind şi naturi fericite care le armonizează. Iar o afiliere intensă şi stabilă nu se naşte neapărat din interes, dar poate da naştere unui interes, care să nu fie nici de ordin material, nici de distragere. Un interes, ca să zicem aşa, dezinteresat, adică motivat numai de partea necunoscută a gândirii.
N: E şi asta, nu o pot nega. Totuşi, e cazul să observăm că sistemul afilierilor – precizez că afilierile constituie un sistem de conexiune inversă şi cu autoînvățare (cum funcționează acestea este o altă poveste) – nu acoperă întregul spectru al trebuințelor. Pe de altă parte, cele două interese se pot asocia în mai multe feluri, conducând la un larg evantai de interese pentru cunoaştere, pentru studiu, pentru siguranță... Suntem interesați să aflăm cine pe cine şi cum anume înşeală, tot aşa cum foarte interesați suntem să nu aflăm veşti neplăcute.
L: Iar deosebirea esențială?
M: Deosebirea esențială dintre interese şi afilieri ar fi tendința intereselor de a se preface, de a se ascunde, ba chiar de a minți „la nevoie“, pe când afilierile tind spre sinceritate, adesea supărătoare. Să nu uităm că nu orice afiliere este fie o subordonare (unei persoane, unei instituții), fie o supunere (unui obicei, unei obişnuințe, unei superstiții preluate sau formate de noi înşine). Abnegația, de pildă. Mi s-a întâmplat să servesc cu abnegație interesele şi afilierile unui client…
Z: Nu ale unui stăpân?
N: Nu asta contează. Orice stăpân, indiferent cât de bine îl slujeşti, câtă vreme îl slujeşti este clientul serviciilor tale; el îți este client; iar tu, lui, furnizor.
M: Voiam doar să spun că am servit cu o abnegație ce m-a uimit. Îmi cunoşteam afilierea, dar nu-i ştiam tipul. În cazul unui interes, aşa ceva nu se poate întâmpla.
N: Oricum, dincolo de orice diferență, atât interesele, cât şi afilierile noastre depind nu atât de noi, cât mai degrabă de contextul în care ne aflăm.
V: Da, dar depind şi de situarea noastră față de context, adică față de cadrul de referință. Dacă raportez costul unei excursii la venitul meu lunar, mi se pare inadmisibil de mare şi îmi pierd interesul pentru ea. Alta este situația dacă raportăm acest cost la contul meu bancar, care va continua să existe când eu mă voi fi metamorfozat în oale şi ulcele… În alte ocazii, îmi place să mă refer la familia mea; familie în sens larg: totalitatea persoanelor şi lucrurilor care îmi sunt familiare. Dar mă pot referi şi la „Marele licurici“, la discrepanța dintre puterea sa (militară) şi influența sa (politică): mai ales atunci când optez pentru o atitudine politică.
N: Tocmai. Acest cadru la care mă refer (explicabil sau nu) atunci când îmi stabilesc un interes (pentru o afacere, pentru o carte, pentru un spectacol, pentru un drum) poate să fie cu totul altul decât cadrul care îmi fixează – sau doar mă îndeamnă la – o afiliere. Nu neapărat mai larg sau mai restrâns; pur şi simplu total diferit.
Z: Ai putea să-mi serveşti un exemplu?
N: Când vreau să deschid televizorul pentru a şti ce se mai întâmplă – aşa, în general –, cadrul mi-l stabileşte programul diferitelor posturi, aşa cum îl prezintă ziarul preferat. Când A şi B nu se prea înțeleg, iar eu sunt afiliat la amândoi, pentru a decide (complet dezinteresat) dacă să mă dezafiliez de unul dintre ei sau de amândoi, cadrul mi-l oferă istoricul relațiilor dintre ei. În măsura în care îl cunosc.
Z: Nu-i prea concludent. Mai bine să vă spun eu care-i deosebirea esențială dintre afilieri şi interese. Afilierile ne lărgesc orizontul, interesul îl îngustează.
N: Mai degrabă invers; interesul este o manifestare, o expresie a libertății noastre de a ne lărgi sau chiar de a schimba orizontul. Când orizontul se restrânge, pierzi ba un interes, ba altul; la limită, pierzi interesul pentru orice, inclusiv pentru propria-ți viață, pentru ce anume mănânci (şi cu cine anume alături), pentru cum te îmbraci şi de ce anume; te limitezi la afi-lierea la Marele Tot, pentru care toate acestea chiar că nu contează.
L: Ceva dreptate ai, însă ar fi bine să ținem seamă şi de diversele tipuri de afilieri, precum şi de diverşii lor parametri, cum ar fi: superficialitatea (respectiv profunzimea), rezistența la perturbări, temeri, ispite etcaetera.
V: În ce priveşte tipurile, aici a venit vorba de abnegație, un tip foarte actual de afiliere, pentru că e termenul tocmai potrivit pentru marea amenințare a zilelor noastre: terorismul.
Z: Oare crima organizată nu este şi mai periculoasă? Nu zdruncină ea şi mai puternic finanțele statului? Nu-l serveşte ea mai eficient atunci când e aliată cu el? Iar crima organizată nu are nevoie de abnegație, îi ajunge devotamentul.
L: Aş zice că această crimă organizată pune în pericol statul, funcționarea lui, atunci când i se împotriveşte, şi-i subminează credibilitatea, atunci când îl ajută. Terorismul însă amenință nu doar statul, ci întreaga societate, alimentând sentimentul de insecuritate.
N: Eu îl văd cu adevărat periculos doar atunci când se asociază cu crima organizată, o ideală sursă de fonduri şi informație, practic inepuizabilă. Câtă vreme este subvenționat doar de un stat sau altul, se menține speranța de a convinge acel stat să renunțe la acest suport. Ceea ce, după cum bine ştiți, s-a şi întâmplat cu Libia. Iar abnegația, jertfa de sine se poate folosi şi constructiv, pentru diverse experimente somatopsihice. Sau psihosomatice. Acest tip de afiliere nu ar trebui ostracizat. Mai ales pentru specificul parametrilor săi: necondiționare şi fermitate maximă. Abnegația este imună la orice teamă sau tentație; n-o erodează nici timpul, nici diversele insuccese şi nu lasă gândirii respective nicio posibilitate de a lua cunoştință de fapte şi/sau argumente care să se opună acțiunii pentru care se pregăteşte.
V: Abnegația, aşa admirabilă cum este în sine, anulează spiritul critic, discernământul şi distanțarea. Poate fi deci şi foarte bună, şi foarte rea. Depinde de cauza în slujba căreia se pune.
L: Oricum ar fi, este o afiliere excentrică, rar întâlnită în Europa.
M: În Europa, şi dragostea e rar întâlnită în viață; mai frecvent o întâlneşti în cărți; iar când apare, este repede erodată de Timp. Sau, pur şi simplu, o dizolvă prima decepție. Europenii preferă mai curând afecțiunea.
Z: Da? Şi cum o defineşti?
M: Drept dispoziția de a face orice pentru cei/cele cărora le oferi afecțiune, dar numai nu ceea ce ți se cere, păstrându-ți totodată dispoziția de a nu primi sfaturi, ajutoare etc. Se întâlneşte la adulții tineri în relațiile cu părinții, dar şi în alte medii.
L: Eu nu înțeleg de ce ar fi dragostea mai dificilă decât devotamentul; or, devotamentul există indiscutabil; îl întâlneşti şi la administratorul unui patrimoniu, şi la curatorul unui muzeu sau la o soră de caritate. Uneori, întâlneşti dragostea numai ca disponibilitate pentru devotament, care nu-şi găseşte vad din cauza condițiilor sociale. Economia nu ar putea funcționa fără devotamentul unui mare număr de salariați. Supunerea singură nu poate administra problemele unei economii în continuă pendulare între fărâmițarea şi concentrarea resurselor, între concurența şi comasarea capitalurilor.
N: Ai dreptate. Aşa cum devotamentul este mai slab decât abnegația, tot aşa şi dragostea este mai slabă decât devotamentul. Omul devotat nu doreşte decât să-şi mențină poziția, reputația de „persoană de încredere“, însă în dragoste te aştepți să şi primeşti câte ceva, nu te limitezi la a fi furnizor de plăceri. Dragostea este de fapt o tranzacție, o tentativă de „schimb echivalent“. Dacă „termenii tranzacției“ nu se respectă, intensitatea ei scade, stabilitatea oscilează, fermitatea în raport cu alte chemări se clatină… Urmează dezafilierea, un pic prea devreme sau – mai ştii? – poate prea târziu. Totuşi, reafilierea (la un partid, la un slogan, la o religie) nu este exclusă. Dragostea e frecventă, dar nu acolo unde e căutată îndeobşte. Între bărbat şi femeie se epuizează rapid, în special din cauza monotoniei, care contrazice total spiritul vremii. Acesta cere în permanență „ceva nou“, schimbări sau pseudo-schimbări, evenimente, variații… Mai uşor de obținut în viața politică. Poate şi în cea bisericească.
Z: Iar cu afecțiunea cum rămâne?
M: Afecțiunea – cred că ți-am mai spus – se întâlneşte mai ales în prie-tenii. Prietenii mei – sigur, nu cei de față! – sunt totdeauna gata să-mi dea „orice“, numai nu ceea ce le cer… Am înțeles de mult că, dacă vrei să se mențină nu doar prietenia, ci şi intensitatea ei, e necesar să te hotărăşti a nu le cere nimic prietenilor, dar şi a nu le oferi nimic. Am constatat că prieteni, dintre cei mai vechi, chiar nu doresc să primească nimic de la mine. Nici măcar o urare de succes.
L: Poate că, în materie de prietenie, ai o experiență limitată la un anumit tip de fire – la firi închise.
M: Indiferent dacă firea e închisă sau nu, avantajul afecțiunii, oricât de rece ar fi ea, constă în faptul că ea persistă, chiar dacă este instabilă, lipsită de fermitate şi înzestrată cu foarte slabă intensitate. Se dezactivează lesne, se reactivează mai greu, dar dispare foarte, foarte rar; în pofida unor evidențe, prietenia întemeiată pe afecțiune există, iar, dacă există, te şi încălzeşte.
V: Am trecut în revistă câteva tipuri de afilieri. Oare acestea să fie toate?
N: Ei, toate! Să zicem că acestea ar fi tipurile principale, în stare să le producă unora cele mai mari satisfacții, iar altora cele mai mari necazuri. Asta, aşa, ca o idee provizorie.
Z: Întocmai, provizorie. Până acum am avut în vedere mai mult afilie-rile persoanelor individuale la persoane fizice individuale şi la diferite entități colective (grupuri, instituții şi organizații cu sau fără personalitate juridică etc.). Dar ideea de afiliere ar putea fi cu temei extinsă. Relațiile de afiliere presupun, formal vorbind, afiliați şi afiliatori, care toți pot fi în mod primordial persoane fizice, însă nimic nu ne împiedică să vorbim şi despre alte categorii de atraşi şi atractori, afiliați şi afiliatori, ca, de pildă, entități colective, idei, diferite constructe mentale şi alte entități – aparținând celor trei lumi distincte despre care într-un fel sau altul au vorbit filosofii: realitatea fizică, lumea reprezentărilor individuale şi colective şi lumea intersubiectivă, ba chiar direct obiectivă, deşi ireală, a „frumoaselor fără corp“, care sunt ideile. Să vorbim despre toate acestea ca angrenate în afilieri; dar, bineînțeles, să vorbim fără „exagerări poetice“, ca să preiau cuvintele unei reclame televizate. Dar să fie, oare, o simplă exagerare poetică dacă vorbim despre afilierea unei persoane la o idee, începând cu ideea de Dumnezeu, la o cauză, la o obsesie, la o organizație, la diferite tipuri de gândire (gândire statală, religioasă, ştiințifică etc.)? Pentru asemenea afilieri, oamenii au plătit uneori cu viața, s-au ucis între ei în războaie, şi-au cheltuit cei mai frumoşi ani ai vieții lor – din convingere, din dragoste, devotament, din semeție, supunere sau din cine ştie câte alte pricini. Pe de altă parte, afiliatorii pot fi, la rândul lor, afiliați altor afiliatori. Să avem în vedere, de pildă, anumite relații de tip instituțional între diferite entități colective, sau relații neformale între ele. Pe scurt, tema afilierilor ne-a introdus într-o adevărată junglă de relații care îşi aşteaptă exploratorii şi care ne mută din teritoriul de baştină al conceptului de afiliere – psihologia – pe alte tărâmuri. Dar, ca să reducem riscul gândirii neacoperite, ar fi prudent să ne întoarcem la baza de pornire, păstrând în minte faptul că orice afiliere este, în ultimă instanță, o relație de sursă umană, prima categorie de afiliați fiind ființa umană individuală în carne şi oase. Mai târ-ziu, ne vom aventura mai ofensiv pe terenul minat al entităților colective.
L: Mai aproape de o apreciere corectă vom ajunge dacă ne vom da seama de relațiile dintre afilieri şi stilurile gândirii.
Z: Aceasta nu mi se pare imposibil. Dar, mai întâi, să ne lămurim cine răspunde de afiliere, vreun sub-eu, vreun infra-eu? Mai general: afilierea, adică administrarea ei, cade în sarcina unei singure instanțe sau, în diferite ocazii, revine unor instanțe diferite?
N: Probabil că depinde de context. Care favorizează mai curând o activare a unei instanțe sau a câtorva ale gândirii, iar nu a tuturor instanțelor.
V: Voi chiar credeți în aceste instanțe ale gândirii pe care le numiți sub-euri, infra-euri? Cine a văzut vreodată un sub-eu luându-se la trântă sau colaborând cu alt sub-eu? Chiar nu putem conversa în limitele decenței?
L: Nu înțeleg de ce eşti atât de pornit. Sub-eurile sunt constructe teoretice a căror existență nu poate fi justificată decât în mod indirect şi eminamente speculativ. Se justifică prin influențe bazate pe observații asupra manifestărilor gândirii, gânduri exprimate, gânduri retezate, gânduri necoordonate, gânduri discordante; reprezentări şi acte – corespunzătoare sau nu – gândurilor subiacente. Se justifică prin explicații şi interpretări ale unor gânduri, frânturi de gânduri, acte (duse sau neduse până la capăt) sesizate la noi înşine sau la alții; bineînțeles, pornind de la ideea că, dincolo de gândirea pe care o cunoaştem, se află alta, ascunsă, care uneori ne inspiră teamă, iar alteori ne ispiteşte. Iar infra-eurile nu sunt decât cristalizări ale „luptei de opinii“, ale unor „stări de spirit“ pe care le observăm cu uşurință (dacă nu ne opunem, adică nu ne face dificultăți un sub-eu, de obicei sub-eul paznic). Eul nostru, aşa cum îl cunoaştem, este o entitate complexă despre care putem afla (cam) totul la fiecare moment dat, dar nu prea ne putem da seama de ce trece de la o exprimare sobră la una şocantă sau de ce preferă uneori să vorbească (sau să admită ca un sub-eu, sub-eul actor, să vorbească) fără şir, iar alteori să tacă îndelungat sau să renunțe la a spune ceea ce totuşi ar vrea să spună. Unele manifestări ale gândirii se explică lesne cu ajutorul sub-eurilor şi al reducerii eului la ipostaza de simplu spectator, dar acest spectator mai este şi activ din când în când, luând decizia de trecere de la gândirea gânditoare la gândirea gândită sau, cel puțin, aducându-şi contribuția la această trecere.
V: Prea complicat. Poate că sunteți atât de afiliați la gândirea voastră, atât de îndrăgostiți de ea, încât simțiți nevoia de a-i justifica diferitele neajunsuri, poticneli, ezitări şi contradicții. Am şi eu ceva dragoste pentru gândirea mea, îmi place uneori să o observ – mai ales că am timp berechet pentru aşa ceva –, dar, fiind mai bătrân, sunt ceva mai senin şi pornesc de la ideea sănătoasă că, de fapt, toate funcțiile şi relațiile gândirii se întrunesc şi se disociază mult mai simplu decât cred unii teoreticieni şi filosofi. Colaborările şi confruntările diferitelor idei, mai bine sau mai prost captate şi rumegate, eu le văd cum organizează activitatea gândirii trecând de la excursie la examen şi înapoi la excursie.
N: În privința ideilor, se mai poate discuta şi vom discuta. Dar ce te faci cu afilierile? Admit, unele sunt dictate de o idee sau alta, de un raționament. Dar dragostea: sigur nu. Eu aş spune că principalul responsabil pentru dragoste este infra-eul poetic. Dar mai este necesară şi aprobarea paznicului, un sub-eu; în lipsa acestei aprobări, dragostea încetează, iar, dacă opoziția paznicului nu continuă, dacă alte afilieri se prăbuşesc, dragostea revine şi vorbim de reafiliere. Mai general, eu mi-aş îngădui ipoteza că afilierile şi reafilierile rezultă în urma unei colaborări a gândirii cunoscute („eul“), cu cea necunoscută (un sub-eu sau altul) şi tocmai de aceea afilie-rile sunt mai rezistente decât interesele, care sunt produse de gândirea cunoscută (în special de infra-eul pozitiv). Afilierile şi reafilierile.
Z: Personal, nu cred într-o asemenea reafiliere. Soții divorțați care se recăsătoresc? Asta se poate motiva prin diferite interese, temeri sau chiar lăcomii. Mă corectez: se poate explica; nu, însă, şi motiva. Oricum, dragoste nu mai e.
N: Aşa este. Însă dragostea… poate fi, oare, şi pentru un prieten?
L: Prietenia e cea mai liberă dintre relațiile personale. Nu admite reproşuri, gelozie şi alte ingrediente ale iubirii. Omul cel mai ostil mie poate fi prieten cu prietenii mei – asta nu mă poate deranja.
V: N-aş crede. Prietenia ca atare e o relație liberă şi deschisă. Ea se poate extinde. Numeric: prietenia dintre doi poate deveni prietenia dintre două familii; apoi, prieteniile dintre A şi B, A şi C îi pot conduce pe A, B şi C spre constituirea unui grup de prieteni. Iar prietenia se poate extinde şi calitativ, devenind o afiliere… De orice tip. Devotament, dragoste, subordonare… Chiar şi abnegație. Nu am nevoie de infra-euri pentru a constata asemenea stări de fapt.
L: Pentru a constata, nu; dar pentru a explica, da. La o persoană la care predomină infra-eul pozitiv (mai nou i se zice „persoană pragmatică“) nu poți întâlni un devotament real, ci doar unul contrafăcut. Dar subordonare, da, asta e posibil. Pentru devotament sau dragoste este necesară intervenția infra-eului poetic. Care înştiințează asupra existenței sale prin limbaj, gesticulație, mimică, dar şi prin diverse idei, ipostaze, aprecieri.
M: Iar infra-eul pozitiv, ajutat eventual de un infra-eu normativ, acceptă asemenea afilieri doar ca asociate unor aşteptări; când acestea nu sunt satisfăcute, infra-eul pozitiv propune ruptura; iar, dacă infra-eul poetic nu este de acord, eul ajunge într-o stare de tensiune. Tensiunea produce (sau favorizează) un infra-eu rațional, prin desprindere de infra-eul pozitiv. Infra-eul rațional propune o soluție de compromis: deşi se menține, afilierea se dezactivează.
V: Ideea de menținere dezactivată îmi surâde. Am verificat-o pe tărâmul prieteniei, observând-o şi în jurul meu. Am câțiva prieteni pentru care am nutrit o intensă afecțiune. De la un moment dat încolo, s-a produs o îndepărtare din diferite pricini, în parte şi din cauza mea. Nu ne potriveam în privința unor idei. N-am renunțat la prieteniile mele, dar, prin tacitul acord al părților, mi le-am dezactivat. Le-am pus în congelator, ca să spun aşa. Le-am congelat: să nu se strice. Dar să revenim la afilierea pe care, cum spuneam, o propune infra-eul rațional; menținându-se, se dezactivează… sau poate că funcționează numai la zile mari.
N: Într-adevăr, poate că nu se dezactivează, ci doar îşi reduce intensitatea. Sub-eurile, atât paznicul, cât şi alte aspecte ale eului – actorul, regizorul şi autorul – pot sugera şi chiar impune tot felul de prudențe sau, dimpotrivă, asumări ale riscului. Afilierea, oricare ar fi ea, poate fi erodată nu doar de timp, ci şi de „revelațiile“ neaşteptate ale „autorului“, de „oboselile“ actorului sau de neastâmpărul sub-eului regizor, veşnic în cău-tare de ceva nou şi mai interesant. Şi invers, unele afilieri, precum „dragostea la prima vedere“, par a fi inițiate pesemne de sub-eul autor şi aprobate de eu, după ezitări, eventual prelungite.
V: Aici s-a pomenit şi de un infra-eu normativ. Acesta ce rost mai are?
M: Acesta se formează doar atunci când infra-eul poetic şi cel pozitiv „cad la învoială“. Stabilizează gândirea în general, obişnuind-o să uite visele, iar visările – doar să le evite, dar el însuşi este arareori durabil. În cazuri speciale, stabilizează intensitatea şi rezistența uneia sau alteia dintre afilieri, atunci când oscilațiile afilierii respective sunt prea mari.
N: Şi tot el – eventual solicitat de infra-eul rațional –, instituie subordonarea ca afiliere ori de câte ori are loc o subordonare bazată pe interes. Un salariat nemulțumit de patronul său se află într-o stare de tensiune dacă ştie că alt patron mai bun nu-i de găsit. Tensiune pe care o rezolvă infra-eul normativ, impunând subordonarea ca afiliere, chiar dacă regizorul se opune, propunând plecarea de la locul de muncă. Dacă, însă, opoziția regizorului e puternică, această afiliere prezintă diverse oscilații, uneori periculoase. În asemenea cazuri, afilierea se menține doar prin noi şi repetate intervenții ale infra-eului normativ.
L: Totuşi, un devotament astfel obținut…
N: Nici pomeneală de devotament! Doar subordonare autentică, adică: onestă. Atât. Ca aceea a cetățeanului care îşi plăteşte cu punctualitate impozitele. Inițiativa unui devotament, adică a unei afilieri parțial absurde, o poate avea doar sub-eul „paznic“. Aşa cum se observă la cei afectați de „sindromul Stockholm“ – precum ostatecii sau persoanele sechestrate în mod abuziv care contractează un ataşament special pentru temnicerul lor, ataşament pe care infra-eul normativ are libertatea de a-l susține sau de a i se opune.
Z: Se pare că ați renunțat să mai pomeniți de reafilieri. Pesemne că nu sunt eu singurul care nu crede în reafilieri.
L: Aici nu este nimic de crezut. Doar de constatat. Uitați-vă câți evrei bine asimilați în trecutul nu prea îndepărtat populează acum Israelul.
Z: Dar fără a se fi reafiliat la religia pe care o părăsiseră.
M: Cunosc o doamnă care chiar s-a reafiliat. Şi, anume, la modul fanatic.
Z: Fiind un fel de purtător de cuvânt al unei organizații feministe, ştiu că, în chestiuni delicate, doamnele dispun de soluții practice, aparent imposibile. Vă asigur că, la o doamnă, totul e posibil, nu doar să susțină azi, din tot sufletul, ceea ce ieri a negat cu înverşunare; dumneaei este în stare să meargă în aceeaşi duminică la o slujbă ortodoxă şi la una catolică. Când sunt sceptic în privința reafilierilor, mă refer la bărbați.
N: Domnul Wolf T. pe care l-ai cunoscut…
Z: Sunt ceva ani de-atunci. M-a ajutat la o nevoie a mea, el fiind securist pensionar, încă bogat în relații. Dar parcă nu-l chema Wolf…
N: Evreu având ca limbă maternă maghiara, domiciliat în zona ocupată de Ungaria, a fost chemat la oaste, pentru a participa la războiul împotriva barbariei ruseşti. S-ar fi putut sustrage medical, dar a preferat să lupte. S-a dus pe front – pentru munci auxiliare; evreii nu meritau să primească arme. Şi-a îndeplinit cu brio toate îndatoririle. Când, la sfârşitul războiului, s-a întors acasă, stupoare: soția şi copiii plecaseră în eternitate, via Auschwitz. N-a stat să se plângă. S-a hotărât pe loc, a devenit rusofil, comunist, securist, s-a însurat la biserică cu o româncă ortodoxă, el devenind Vladimir. Peste un an – cu voie de la superiori – şi-a botezat fiul, „pentru liniştea mamei-soacre“. Iar, ca ofițer, a lucrat cu râvnă şi a ajuns la gradul de colonel. Nu-şi mai amintea să fi fost vreodată evreu. Dar, după pensionare, după ce şi-a anunțat partidul (care s-a dovedit înțelegător), şi-a însurat băiatul botezat ortodox cu o evreică. O nuntă evreiască în toată legea, de s-au minunat şi părinții norei că se mai poate aşa.
V: Interesant, fără îndoială.
Z: Nimic deosebit. Un caz special de afiliere, dezafiliere şi reafiliere. Un caz mai general este al celor, evrei sau neevrei, care au fost dezamăgiți, dintr-un motiv sau altul, de regimul comunist. Unii s-au dezafiliat, rămânând totuşi la stânga, pe când alții au virat cu o sută optzeci de grade la dreapta.
N: Iar, după căsătoria de la templu, acelaşi domn T., scriitor în limba idiş, şi-a luat fiul şi nora şi au plecat în Australia, „o țară cu adevărat liberă, unde îți iubeşti țara şi limba maternă fiindcă aşa îți porunceşte inima“.
V: Poate că SIE avea nevoie de agenți şi în Australia.
N: Banii necesari pentru drum i-a împrumutat totuşi de la mine, dar şi de la alții. Bani pe care i-a returnat abia anul trecut…
Z: Fireşte… A fost odată unul, Otto Weininger, care spunea că evreii se comportă ca şi cum ar fi femei… Îi părea rău de evrei şi de el însuşi; după ce şi-a publicat cartea, a dispărut.
N: Despre decedați, numai de bine. Noi să reținem principalul: în anumite cazuri, reafilierea există. Cât de frecvente sunt aceste cazuri, vor stabili – cândva – sociologii.
V: Cunosc şi eu cazuri de reafiliere la religie, dar n-am observat nicăieri vreun amestec al infra-eurilor – sau al sub-eurilor – în asemenea lucruri. Este, mai degrabă, o chestiune de stil al gândirii. Nu cred că o gândire cuminte, studioasă sau relativ lucidă, s-ar reafilia după ce a fost înşelată în aşteptările ei.
Z: Stilurile însă se explică tocmai făcând apel la sub-euri. Să rezulte, oare, că infra-eurile nu au nicio treabă cu reafilierile?
M: N-aş crede. Dar, mai întâi, să ne înțelegem cum stăm cu tipurile de afilieri. Şi cu parametrii lor.
V: În ce priveşte tipurile de afilieri, ca să le stabilim cu adevărat trebuie să avem un criteriu. Nu „să descoperim“ ba dragostea, ba abnegația.
L: Şi care ar fi criteriul pe care îl propui?
V: Nu e treaba mea să propun unul. Cine se crede competent, să propună; iar eu voi aplauda, dacă va fi cazul.
N: Dacă admitem că îngrijorarea, grija şi îngrijirea sunt, ca să zic aşa, la începutul oricărei gândiri… Atunci contează mult cum se raportează afilierea la ele…
Z: Nu prea înțeleg ce spui…
N: Încă nu am spus. Deocamdată mă gândesc… Uite, avem o afiliere care trece de la îngrijorare la îngrijire, cum ar fi cazul unui părinte sau al unui profesor îngrijorat de performanțele mai slabe ale unui elev la care ține, şi deci porneşte să-l ajute… Zicea că ține la el, dar de fapt era doar o vagă simpatie pentru cineva care nu-ți dă bătaie de cap. Acum însă, când trece treptat de la îngrijorare la îngrijire, îşi dă seama, treptat, că are nevoie de succesele acestui elev. Afilierea generează şi întreține această trebuință sau poate că trebuința necunoscută a generat afilierea cu ajutorul căreia iese la iveală… Evident că o afiliere care, de la îngrijorare, trece doar la grijă, este mai frecventă. Însă afilierea unui medic, dacă există clienți la care este