VERONICA

În acea zi călduroasă de iulie, se întorcea acasă pe jos. Paşi mici, legă-nați, priviri fără direcție şi conținut. Cald, oboseală, gesturi şi mişcări repetate de milioane de ori. Speranța că va apărea pe neaşteptate ceva care să-ți ofere ceva miraculos – mică, mică de tot. O dulce iluzie că, totuşi, orice este posibil. Ştia bine că un duş cu apă nu foarte fierbinte şi un somn prelungit în dormitorul umbros şi cu perdelele trase ar putea fi premiza unui nou început. Nu întotdeauna orientarea spre nord este rea. În general, nu suportă frigul şi nici petele de mucegai. Dar există soluții la orice. Cel puțin aşa îi place să se amăgească în momentele ei bune. Viața chiar are un sens, de ce să ne mințim. Vorbe. Nu e multă lume pe stradă. Nici nu avea o explicație clară de ce coborîse din 601 la Piața Kogălniceanu şi apoi o luase agale pe bulevard spre Piața Operei. Pînă şi chelia fostului prim ministru al lui Cuza se încinsese şi strălucea în arşița după amiezii. A surîs, oare premierul Emil Boc va avea şi el vreo statuie în Bucureşti? Prostii, de la căldură, desigur. Îşi făcea vînt cu Dilema veche, sunt şi revistele astea bune la ceva. Verile sunt teribile în Bucureşti, unde praful şi un anume aer stătut dau parcă o altă dimensiune întregului oraş. Un oraş golit de cei aflați în concediu sau în vacanțe, un oraş poluat pînă şi în resorturile lui intime, murdărit, desfigurat, la propriu, fără prea multe explicații. Cînd eşti cu inima micşorată, parcă nu mai e nimic frumos nici în preajmă. Toate parcă sunt de-a-ndoaselea, nimic nu mai e la locul lui, ceva tulbure şi fără contur se strecoară printre oameni şi casele devenite cuptoare. Ce bine să facă vreo cîțiva paşi pe jos, o idee foarte bună, te mai relaxezi. Vorbe multe în schimb. Nu doar la televizor. Şi în autobuz sau troleibuz, toată lumea trăncăneşte vrute şi nevrute, dar de făcut puțin curat şi ordine prin oraş nu se înghesuie nimeni. Nu are rost să ne enervăm, ştim bine că nu se poate îndrepta nimic. Dacă ai norocul să înceapă şi vreo domnişoară să vorbească la mobil, dacă ai norocul să se suie țigănosul ăla care se tot plînge că are un copil de scos de la morgă de două zile şi nu-i ajung banii, dacă ai noroc ca doi-trei pensionari să vorbească despre rețete compensate, parastase sau infiltrații cu novocaină, să zicem, ți-a pus Dumnezeu mîna în cap. Veronica surîde iar. Ştie că-i stă bine surîzînd, dar la ea este ceva natural. Te dai jos şi mergi mai bine pe jos. Nu din cauzele astea cu care deja Veronica s-a obişnuit a coborît din 601. Autobuzul era chiar gol, funcționa şi instalația de aer condiționat, era bine, s-ar putea spune, ea nu era în apele ei. Cum, ce. Nu ştie bine. Aşa. Săracul Mozart, pisoiul ei birmanez de care este foarte ataşată, a căzut ieri de pe şifonierul din dormitor. Ce spaimă a tras, ea asculta nişte înregistrări cu Carlos Gardel. Tangouri. Îi place la nebunie dansul ăsta, la care Mircea strîmbă din nas. Nu-i place să danseze, da, merge la schi, merge cu bicicleta, s-a dat şi cu rolele de se uita şi dl.Liiceanu şi toți copiii din Cotroceni după el, merge şi cu avionul dacă e să fie trimis în străinătate, înoată bine, face şi scufundări, dar de tango nici să nu audă. Nici vorbă. Nu suportă să stea cineva lipit de el, are ciudățeniile lui. Nu sunt chestii de spus. Nici cînd sunt în pat, abia dacă se ating, ar fi trebuit să consulte un psihiatru sau un dermatolog, Dumnezeu ştie ce se mai întîmplă cu fiecare dintre noi. La benzinăria de la Pârvan de dinaintea Operei şi-a cumpărat o înghețată de la un mic magazin tip mini-market. Cu toate că se jurase să nu mai cumpere nimic din aceste prăvălii meschine, unde găseşti de toate, în principiu, dar nu poți fi sigur de nimic din ce cumperi. Da, o înghețată cu alune şi ciocolată, în fine, astea sunt făcute de fabrici autorizate, dar parcă poți să ştii ce vîră prin ele, mai ales acum vara, ouă, lapte, toate se strică repede, alimente alterate peste tot, nu poți avea încredere în nimic. Şi în nimeni, asta e, tot singuri rămînem la un moment dat, n-are rost să se mai gîndească şi la acest aspect. La relația ei cu cei din jur, ah, a uitat să cumpere de mîncare pentru Mozart al ei, o să ia whiskas din Cotroceni, cu vînzătoarele de la magazinul de pe Lister se înțelege bine. Una a născut de curînd, dar nu vrea să piardă la bani şi mai lucrează, Adriana, un fel de şefă peste Liliana, a divorțat şi ea. Tot de curînd, ce ciudat, parcă toată lumea divorțează, nu se mai înțelege nimeni cu nimeni, da, este adevărat. E mai bine pe partea stîngă a bulevardului, e umbră, şi blocurile astea vechi, parcă fiecare are cîte o placă. Într-o zi le-a citit pe toate, tocmai se certase iar cu Mircea şi, ca să-i treacă supărarea, s-a uitat mai cu atenție la ce scrie pe plăcile alea de bronz. Sau de marmură, ce-or fi. Habar nu avea că a existat un profesor cu numele de Caius Dragomir, ce chestie, după ce nu te ştie nimeni să-ți mai facă şi placă memorială. Mircea nu-i băiat rău, dar e prea ambițios şi nu-i pasă de nimeni şi nimic dacă îi intră în cap ceva. Acum s-a transferat de la Ministerul de Finanțe la Ministerul Turismului şi se dă bine pe lîngă fîța şi mîța aia de Elena Udrea. Doar-doar o prinde şi el un post de director general. Este ambiția lui să ajungă director general, de copii nici nu vrea să audă, dar nu din cauza asta nu se mai înțeleg ei doi. „Pardon...Mă scuzați...”, un prost a dat peste ea tocmai cînd se uita la vitrina cu nişte confecții de lîngă placa lui Lovinescu. Să-i scape înghețata din mînă. Cam vechi rochiile astea, au un aer de stătut, cine naiba să cumpere din astfel de magazine? Şi pe căldura asta îngrozitoare. Ea nu, în nici un caz, şi ce i s-a mai năzărit lui Mircea, să-i facă ea, Veronica, pedichiura!! Auzi la el! Îi mai tăia ea unghiile, că el e neîndemînatic şi mereu intră cu vîrful forfecuții în carne şi apoi e botos toată seara. L-a învățat rău, şi acum s-o pună să-i taie unghiile de la picioare! Ce chestie, nu s-ar fi gîndit niciodată că ar putea face aşa ceva unui bărbat. E. Lovinescu. Ăsta e ăla cu Istoria literaturii române, tatăl dnei Monica Lovinescu, ştie de la părinții ei care ascultau toată noaptea Europa Liberă. Ea era prea mică atunci, dar tot nu pricepe cum poți să te dai cu Iliescu dacă tremurai la emisiunile de la Europa Liberă. Ăsta-i Bucureştiul, toate pe dos, cînd o să termine de reparat şi cofetăria Opera, era frumos cîndva colțul ăsta. Traversează Dîmbovița în dreptul blocului ăla mare şi urît, birouri, ce se vede de afară nu-i place, se aşază puțin pe o bancă din fața Bisericii Elefterie. E bine. O țin picioarele, facă ce vrea Mircea, nu poate să mai dureze mult. Scoate piciorul dintr-o sanda, se scarpină, ce bine să stai degeaba. Zîmbeşte, la serviciu, Tavi Bucurescu i-a făcut un compliment şi a întrebat-o de ce are un zîmbet de chanson triste. Abia dacă-l ştia bine, un angajat nou. A roşit ca o proastă. Acum zîmbeşte iar. Rîde. Îşi aprinde o țigară. O sună pe mobil pe Alice, colega şi prietena ei cea mai bună. „Auzi, puiule, Bucurescu ăsta de la voi din birou este însurat?... Ai idee, are pe cineva?... Cum nu ştii?... Hai lasă-mă-n pace, cum să-mi placă de el... Ai înnebunit şi tu, nu doar Mircea... Ei, alta acum, dacă vrei, ți-l dau cu Udrea lui cu tot...”. Se tachinează mereu cu prietena ei, lui Alice nu-i displace de Mircea, dar una e să stai zi de zi cu cineva, şi alta să te întîlneşti cu el prin oraş doar la o cafea. Oare Rebreanu o fi fost fericit la viața lui?, se întreabă pe neaşteptate Veronica. Îşi mai aprinde o țigară. Are şi Marin Preda o placă pe undeva, dar a uitat. S-o întrebe pe Alice. Ea le ştie pe toate. Mîine o să-l întîlnească din nou pe dl. Bucurescu. Nici măcar nu se tutuiesc. Pare un tip agreabil. Uff, şi cu bărbații ăştia! Surîde. Mai are puțin pînă acasă. O să treacă şi după amiaza asta teribil de călduroasă.
O să facă un duş bun şi apoi o să se culce, după ce o să mai stea de vorbă cu Mozart al ei. Ce sensibile pot fi şi pisicile astea birmaneze! Oricum, nu-l interesează. Mircea o să întîrzie şi în seara asta.