Note din lăuntru
G. Pienescu
"...SUB VREMI..."
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2011
Hristoase! Aşa mi se adresa, cu dezinvoltură, încă din anii colegialității noastre universitare (1948-1950), Catinca Ralea, fiica lui Mihai Ralea, poate pentru că trăsăturile mele de tânăr schimnic cu părul şi barba roşcate îi vor fi adus aminte imaginea vreunui Christ închipuit în vreo icoană bizantină.
− Hristoase, te roagă tata să-i faci o vizită. Mâine, dacă se poate.
Se putea. Bineînțeles că se putea. Cum să nu se poată?! Ceea ce nu s-ar fi putut era să nu răspund prompt şi afirmativ la o asemenea onorantă invitație, făcută de profesorul universitar, academicianul şi până de curând ambasadorul României în Statele Unite ale Americii. Onorantă şi nu numai pentru un tânăr redactor editorial cu origine socială nesănătoasă, deci cu dosar de cadre prost, tânăr care la o adică s-ar fi putut să aibă nevoie de un protector suspus.
Aşa începeau compromisurile, fiind noi sub vremi.
Tema invitației, Catinca nu o ştia. Ştia numai că profesorul dorea ca întâlnirea să aibă loc după-amiază, la orele cinci.
A doua zi, călăuzit de dânsa, intram, la orele cinci după-amiază, în holul locuinței familiei Ralea. La un semn însoțit de o invitație a călăuzei, m-am scufundat într-unul dintre cele trei uriaşe fotolii de catifea castanie ce-ncon-jurau o masă ovală écru, ale cărei picioare arcuite cu grație şi vecinătatea cu greoaiele fotolii maron o făceau să pară o ciută gata de fugă.
− Mă duc să-l anunț că ai venit şi să-ți aduc o cafeluță, s-o bei până o s-apară tata, mi-a mai spus Catinca, şi a ieşit.
„Cafeluța” mi-a înlesnit, prin plăcuta-i aromă exotică, aşteptarea, cam lungă, care mi-a adus aminte că una dintre regulile codului nescris al ospeției îl obligă pe cel ce invită pe cineva în casa lui să-l şi întâmpine, nu să-l lase în aşteptare cu o „cafeluță”, oricât de plăcută ar fi savoarea licorii. Dar se vede treaba că vechile norme ale ospeției se mai şi uitau, atunci când gazda se întâmpla să fie sau să se considere pe sine o personalitate publică recunoscută, un VIP (cum se spune acum), iar invitatul era un anonim redactor editorial.
La vreo zece minute după ce sorbisem cafeaua diminutivată, s-a deschis o uşă şi a intrat în hol Mihai Ralea. Ochii mei i-au făcut în câteva secunde mai multe instantanee decât i-aş fi putut face cu un aparat de fotografiat. Cred că personajul se afla pe-atunci, în anii 1953-1954, în culmea aspectului său de matură frumusețe virilă. Era un bărbat înalt, dar de o înălțime armonios proporționată cu robustețea corpului, grizonat, înveştmântat într-o elegantă haină de casă, croită dintr-o stofă uşoară, albăstrie, țesută cu evidente fire de mătase în arabescuri, matlasată, cu pantaloni albaştri, pantofi albi şi o bogată lavalieră argintie. Un bărbat a cărui eleganță vestimentară de interior era în totală discrepanță, ca de altfel şi holul, cu vremile sub care trăiam. Se vedea clar că venise de puțin timp din afară şi că încă nu se „adaptase”. Sau poate că nici nu dorise să se „adapteze” şi avea posibilitatea, nu numai psihică şi morală, dar şi politică, de a viețui concomitent şi înăuntru şi înafară.
La intrarea lui în hol, m-am extras din fotoliul în care mă scufundasem şi am făcut câțiva paşi spre surâsul şi spre mâna lui întinsă economic, fără a-şi desprinde cotul de corp şi dată strângerii mele de mână cu o certă indiferență molatică, probabil că diplomatică. Mulțumindu-mi că am acceptat invitația, m-a poftit să mă reaşez în fotoliul din adâncimea căruia ieşisem, el însuşi rămânând în picioare, rezemat de o înaltă şi suplă sobă de teracotă écru. Aducându-mi aminte de o fabulă în care se povestea că regele Carol I primea în audiență stând în picioare la un pupitru simplu ca un iconostas, obligându-i astfel pe cei convocați şi pe solicitanți să rămână şi ei în picioare şi, astfel stând, să nu se-ntindă la vorbă, am rămas şi eu în picioare ca să nu ne întindem la vorbă.
Abordarea subiectului invitației a fost făcută fără preambul şi fără ocolişuri, Mihai Ralea adresându-mi-se direct, dar cu „domnule”, nu cu „tovarăşe”, cum se obişnuia pe-atunci. Bineînțeles că în dialogul următor nu transcriu o stenogramă, ci încerc să reconstitui din amintire, dar cu scrupulozitate, esențialul convorbirii pentru care mă invitase.
− Dragă domnule, iată de ce am dorit să ne vedem. Prietenul meu, Tudor Vianu, mi-a vorbit despre dumneata. ?i, din spusele lui, am dedus că-i eşti apropiat şi că-l ajuți eficient la pregătirea unei ediții din operele lui Odobescu. Vianu ştie, desigur, multă carte. Cunoşti, nu mă îndoiesc, tratatul său de estetică şi celelalte cărți pe care le-a publicat. Dar nu are, cred că ți-ai dat seama, noțiuni de estetică marxistă. Dacă ar poseda asemenea noțiuni, cred că i-ar fi foarte folositoare. Mi-am zis că dumneata fiind tânăr, cu studiile universitare terminate de curând, vei fi având sau vei fi ştiind vreun manual corespunzător, pe care i l-ai putea împrumuta sau eventual indica.
− Îmi pare rău, domnule profesor, dar eu nu am un asemenea manual, şi, după câte ştie ignoranța mea în materie, nici nu cred că există un manual de estetică marxistă în limba română.
− Dar atunci, dumneata după ce te orientezi în interpretarea cărților pe care le publici?
În replică, am precizat că obligația mea profesională este să asigur integritatea şi autenticitatea lingvistică a textelor clasice alese pentru a fi tipărite şi că de interpretarea lor se ocupă prefațatorii, care, de regulă, sînt şi autorii unor studii de ideologie literară apărute în reviste, studii pe care nu mă îndoiam că le cunoaşte. Ca, de altfel, şi profesorul Vianu. Personal, dacă trebuie, tot după studiile din reviste mă ghidez şi după textele din culegerea Lenin despre literatură, care conține multe din opiniile lui Lenin despre literatura clasică rusă.
− Da, da... E desigur o carte fundamentală... Nu-i aşa?...
Şi neaşteptând răspunsul meu la întrebarea pe care şi-o pusese mai mult sieşi decât mie, a adăugat:
− Te rog să-i dai un exemplar din cartea asta lui Vianu, ca să fie şi el cât de cât orientat în estetica asta nouă... Dar vezi cum i-o dai... ştii... discret... să nu i se pară că gestul dumitale ar fi fost pus la cale...
Bineînțeles că recomandarea „discreției”, inutilă, nu mi-a căzut bine, dar...
Am mai schimbat câteva vorbe convenționale, după care profesorul, venind spre mine cu mâna întinsă, mi-a dat-o cu aceeaşi indiferență molatică, mi-a mulțumit, încă o dată, cu afabilitate, că am răspuns prompt invitației sale şi s-a îndreptat spre uşa pe care intrase. Dar, deschizând-o, s-a oprit şi, întorcându-se cu fața spre mine, a adăugat:
− Te rog să faci rost de două exemplare din cartea aia a lui Lenin şi unul dă-i-l Catincăi. Vreau s-o citesc şi eu, ca s-o pot discuta eventual cu Vianu. O să-ți dea Catinca banii...
Altă precizare inutilă şi nu numai, în acelaşi stil cu recomandarea „discreției”.
După două-trei zile, am „uitat” în dactilograma textelor odobesciene alese din Istoria arheologiei, pe care profesorul Vianu dorea să le revadă, cartea Lenin despre literatură. După alte două-trei zile, când i-am trimis profesorului Ralea, prin Catinca, exemplarul cerut, Tudor Vianu mi-a restituit paginile din Istoria arheologiei spunându-mi:
− Am găsit în mapa pe care mi-ai dat-o o carte. Am lăsat-o acolo unde ai pus-o ca semn, nu-i aşa? Dar m-am uitat prin ea. Dumneata ai citit-o?
− Da. Desigur. Făcea parte din bibliografia universitară obligatorie. Unele aliniate le-am şi conspectat.
− Deci ştii scrisele despre Tolstoi.
− Da.
− Şi ce părere ai despre opinia lui Lenin?
− Aceeaşi ca şi dumneavoastră.
− Atunci hai să ne întoarcem la Odobescu... Am făcut pe marginea pagi-nilor câteva semne în dreptul unor grafii şi unor forme morfologice pe care cred că e bine să le revezi.
Ținând seama de incongruența datelor de trimitere şi de restituire a celor două exemplare, cred că discuția dintre Tudor Vianu şi Mihai Ralea pe tema esteticei marxiste, pornind de la cartea Lenin despre literatură, discuție a cărei eventualitate o presupunea profesorul Ralea, nu a mai avut loc. Cel puțin Tudor Vianu, cu care am dialogat adeseori pe diverse teme literare şi neliterare, până în anul stingerii sale, nu mi-a pomenit niciodată de vreo discuție cu prietenul său, Mihai Ralea, despre cartea „uitată” de mine în dactilograma textelor odobesciene.
octombrie 2010
− Hristoase, te roagă tata să-i faci o vizită. Mâine, dacă se poate.
Se putea. Bineînțeles că se putea. Cum să nu se poată?! Ceea ce nu s-ar fi putut era să nu răspund prompt şi afirmativ la o asemenea onorantă invitație, făcută de profesorul universitar, academicianul şi până de curând ambasadorul României în Statele Unite ale Americii. Onorantă şi nu numai pentru un tânăr redactor editorial cu origine socială nesănătoasă, deci cu dosar de cadre prost, tânăr care la o adică s-ar fi putut să aibă nevoie de un protector suspus.
Aşa începeau compromisurile, fiind noi sub vremi.
Tema invitației, Catinca nu o ştia. Ştia numai că profesorul dorea ca întâlnirea să aibă loc după-amiază, la orele cinci.
A doua zi, călăuzit de dânsa, intram, la orele cinci după-amiază, în holul locuinței familiei Ralea. La un semn însoțit de o invitație a călăuzei, m-am scufundat într-unul dintre cele trei uriaşe fotolii de catifea castanie ce-ncon-jurau o masă ovală écru, ale cărei picioare arcuite cu grație şi vecinătatea cu greoaiele fotolii maron o făceau să pară o ciută gata de fugă.
− Mă duc să-l anunț că ai venit şi să-ți aduc o cafeluță, s-o bei până o s-apară tata, mi-a mai spus Catinca, şi a ieşit.
„Cafeluța” mi-a înlesnit, prin plăcuta-i aromă exotică, aşteptarea, cam lungă, care mi-a adus aminte că una dintre regulile codului nescris al ospeției îl obligă pe cel ce invită pe cineva în casa lui să-l şi întâmpine, nu să-l lase în aşteptare cu o „cafeluță”, oricât de plăcută ar fi savoarea licorii. Dar se vede treaba că vechile norme ale ospeției se mai şi uitau, atunci când gazda se întâmpla să fie sau să se considere pe sine o personalitate publică recunoscută, un VIP (cum se spune acum), iar invitatul era un anonim redactor editorial.
La vreo zece minute după ce sorbisem cafeaua diminutivată, s-a deschis o uşă şi a intrat în hol Mihai Ralea. Ochii mei i-au făcut în câteva secunde mai multe instantanee decât i-aş fi putut face cu un aparat de fotografiat. Cred că personajul se afla pe-atunci, în anii 1953-1954, în culmea aspectului său de matură frumusețe virilă. Era un bărbat înalt, dar de o înălțime armonios proporționată cu robustețea corpului, grizonat, înveştmântat într-o elegantă haină de casă, croită dintr-o stofă uşoară, albăstrie, țesută cu evidente fire de mătase în arabescuri, matlasată, cu pantaloni albaştri, pantofi albi şi o bogată lavalieră argintie. Un bărbat a cărui eleganță vestimentară de interior era în totală discrepanță, ca de altfel şi holul, cu vremile sub care trăiam. Se vedea clar că venise de puțin timp din afară şi că încă nu se „adaptase”. Sau poate că nici nu dorise să se „adapteze” şi avea posibilitatea, nu numai psihică şi morală, dar şi politică, de a viețui concomitent şi înăuntru şi înafară.
La intrarea lui în hol, m-am extras din fotoliul în care mă scufundasem şi am făcut câțiva paşi spre surâsul şi spre mâna lui întinsă economic, fără a-şi desprinde cotul de corp şi dată strângerii mele de mână cu o certă indiferență molatică, probabil că diplomatică. Mulțumindu-mi că am acceptat invitația, m-a poftit să mă reaşez în fotoliul din adâncimea căruia ieşisem, el însuşi rămânând în picioare, rezemat de o înaltă şi suplă sobă de teracotă écru. Aducându-mi aminte de o fabulă în care se povestea că regele Carol I primea în audiență stând în picioare la un pupitru simplu ca un iconostas, obligându-i astfel pe cei convocați şi pe solicitanți să rămână şi ei în picioare şi, astfel stând, să nu se-ntindă la vorbă, am rămas şi eu în picioare ca să nu ne întindem la vorbă.
Abordarea subiectului invitației a fost făcută fără preambul şi fără ocolişuri, Mihai Ralea adresându-mi-se direct, dar cu „domnule”, nu cu „tovarăşe”, cum se obişnuia pe-atunci. Bineînțeles că în dialogul următor nu transcriu o stenogramă, ci încerc să reconstitui din amintire, dar cu scrupulozitate, esențialul convorbirii pentru care mă invitase.
− Dragă domnule, iată de ce am dorit să ne vedem. Prietenul meu, Tudor Vianu, mi-a vorbit despre dumneata. ?i, din spusele lui, am dedus că-i eşti apropiat şi că-l ajuți eficient la pregătirea unei ediții din operele lui Odobescu. Vianu ştie, desigur, multă carte. Cunoşti, nu mă îndoiesc, tratatul său de estetică şi celelalte cărți pe care le-a publicat. Dar nu are, cred că ți-ai dat seama, noțiuni de estetică marxistă. Dacă ar poseda asemenea noțiuni, cred că i-ar fi foarte folositoare. Mi-am zis că dumneata fiind tânăr, cu studiile universitare terminate de curând, vei fi având sau vei fi ştiind vreun manual corespunzător, pe care i l-ai putea împrumuta sau eventual indica.
− Îmi pare rău, domnule profesor, dar eu nu am un asemenea manual, şi, după câte ştie ignoranța mea în materie, nici nu cred că există un manual de estetică marxistă în limba română.
− Dar atunci, dumneata după ce te orientezi în interpretarea cărților pe care le publici?
În replică, am precizat că obligația mea profesională este să asigur integritatea şi autenticitatea lingvistică a textelor clasice alese pentru a fi tipărite şi că de interpretarea lor se ocupă prefațatorii, care, de regulă, sînt şi autorii unor studii de ideologie literară apărute în reviste, studii pe care nu mă îndoiam că le cunoaşte. Ca, de altfel, şi profesorul Vianu. Personal, dacă trebuie, tot după studiile din reviste mă ghidez şi după textele din culegerea Lenin despre literatură, care conține multe din opiniile lui Lenin despre literatura clasică rusă.
− Da, da... E desigur o carte fundamentală... Nu-i aşa?...
Şi neaşteptând răspunsul meu la întrebarea pe care şi-o pusese mai mult sieşi decât mie, a adăugat:
− Te rog să-i dai un exemplar din cartea asta lui Vianu, ca să fie şi el cât de cât orientat în estetica asta nouă... Dar vezi cum i-o dai... ştii... discret... să nu i se pară că gestul dumitale ar fi fost pus la cale...
Bineînțeles că recomandarea „discreției”, inutilă, nu mi-a căzut bine, dar...
Am mai schimbat câteva vorbe convenționale, după care profesorul, venind spre mine cu mâna întinsă, mi-a dat-o cu aceeaşi indiferență molatică, mi-a mulțumit, încă o dată, cu afabilitate, că am răspuns prompt invitației sale şi s-a îndreptat spre uşa pe care intrase. Dar, deschizând-o, s-a oprit şi, întorcându-se cu fața spre mine, a adăugat:
− Te rog să faci rost de două exemplare din cartea aia a lui Lenin şi unul dă-i-l Catincăi. Vreau s-o citesc şi eu, ca s-o pot discuta eventual cu Vianu. O să-ți dea Catinca banii...
Altă precizare inutilă şi nu numai, în acelaşi stil cu recomandarea „discreției”.
După două-trei zile, am „uitat” în dactilograma textelor odobesciene alese din Istoria arheologiei, pe care profesorul Vianu dorea să le revadă, cartea Lenin despre literatură. După alte două-trei zile, când i-am trimis profesorului Ralea, prin Catinca, exemplarul cerut, Tudor Vianu mi-a restituit paginile din Istoria arheologiei spunându-mi:
− Am găsit în mapa pe care mi-ai dat-o o carte. Am lăsat-o acolo unde ai pus-o ca semn, nu-i aşa? Dar m-am uitat prin ea. Dumneata ai citit-o?
− Da. Desigur. Făcea parte din bibliografia universitară obligatorie. Unele aliniate le-am şi conspectat.
− Deci ştii scrisele despre Tolstoi.
− Da.
− Şi ce părere ai despre opinia lui Lenin?
− Aceeaşi ca şi dumneavoastră.
− Atunci hai să ne întoarcem la Odobescu... Am făcut pe marginea pagi-nilor câteva semne în dreptul unor grafii şi unor forme morfologice pe care cred că e bine să le revezi.
Ținând seama de incongruența datelor de trimitere şi de restituire a celor două exemplare, cred că discuția dintre Tudor Vianu şi Mihai Ralea pe tema esteticei marxiste, pornind de la cartea Lenin despre literatură, discuție a cărei eventualitate o presupunea profesorul Ralea, nu a mai avut loc. Cel puțin Tudor Vianu, cu care am dialogat adeseori pe diverse teme literare şi neliterare, până în anul stingerii sale, nu mi-a pomenit niciodată de vreo discuție cu prietenul său, Mihai Ralea, despre cartea „uitată” de mine în dactilograma textelor odobesciene.
octombrie 2010