VIEȚI DE REZERVĂ

Toți câți încap în romanul de debut al Adinei Rosetti, Deadline (Curtea Veche, 2010), amână ceva. Prânzuri, concedii, passe-temps-uri plăcute, căi pe care un talent anume şi le cere. Cu un cuvânt, viața. Viața liberă, în care (au! trainingurile de time management!) 20% din îndatoriri nu consumă 80% din resurse. Viața lor efectivă, în schimb, e o însăilare de răstimpuri tot mai lungi în care nu-şi mai aparțin. De timpi închiriați. Pe o simbrie oarecare.
Ceea ce nu înseamnă că Deadline e o filosofie. O nuanțare romantică a unei proze de fiecare zi. Este, în primul rând, informație, imensă rezervă structurată de fapt divers. Spun structurată fiindcă Adina Rosetti nu adoptă tehnici bruscate, care să-i amețească pe cititori cu flash-uri dintr-o realitate niciodată digerată pe deplin. Dimpotrivă, ține foarte bine firele unei acțiuni pe mai multe planuri, mărturisind, în feluri diferite, aceeaşi dramă: de-a te consuma fără să te împlineşti.
Ce se întâmplă, deci? O tânără angajată de nădejde a unei corporații moare de epuizare, prinsă cumva între două goluri. Anonimatul relațiilor de serviciu, unde oameni care împart multă vreme din zi acelaşi open space se cunosc foarte superficial, şi conturul tot mai străveziu al existenței ei extra-corporatiste, agățată de o datorie difuză, de o rutină bolnăvicioasă, care se autoîntreține. Anonimatul, un soi de cruțare a vieții adevărate cu prețul, final, al pierderii ei în nesfârşite eschive, e un alt numitor comun al existen-țelor din Deadline. În jurul Mirunei Tomescu, victima, plutesc speculații, pentru cei mai mulți din cei cu care se intersectează e o prezență ştearsă, cu ale cărei dedesubturi nu se face să-ți dai osteneala, fiindcă nu-ți pot pregăti nici o surpriză. Şi iată că senzaționalul loveşte unde nu te aştepți. Însă nu senzaționalul de presă, care se stinge repede şi fără urmări, e cel care o interesează pe Adina Rosetti, ci ecoul unei asemenea întâmplări în viețile unor oameni – cunoscuți ai ei sau co-interesați pe moment – care nu sunt în prima linie a opiniei, dar se străduiesc să-şi câştige dreptul la cuvânt. Democratizarea media, prin aşa-numitele new media, ori social media (bloguri, rețele & co.), e surprinsă în roman cu tot amestecul ei de explozie a accesului nu doar la informație, ci şi la autopropulsarea, relativ facilă, în centrul atenției, şi de frustare, de predică în deşert. Forul interior, în care toată lumea comenta, înainte vreme, fără ca asta să işte vreo acțiune, se mai lărgeşte cu încă câțiva, membri ai vreunei comunități virtuale, sau ai comunității reale, debranşate de la cultura organizațională în pauza de țigară. Şi tot nu se întâmplă nimic.
Am mai spus-o, marea trăncăneală a lui Caragiale stăpâneşte şi această lume nouă. Nu degeaba prima replică pe care o primeşte un blogger visător, aspirant în secret la regie de film, care vrea proteste de amploare împotriva exploatării corporatiste, este clasica amice, eşti idiot. Şi lumea se împarte, inevitabil, între cei care iau viața uşor, trecând cu dublă măsură peste prăpastia dintre ce fac şi ce cred (dacă mai cred, cu adevărat, ceva) – Florin de la PiAr e un perfect cameleon de seră – şi cei care caută ori un sens, ori o scăpare. Augustin Dună, şeful direct al Mirunei, spre care se îndreaptă revolta difuză a lumilor reale şi virtuale deopotrivă, împleteşte această dramă printre ițele ceva mai complicate ale eşecului personal, în relația cu Laura.
Deadline e un joc de dezamăgiri. De proiecte personale deraiate. Într-un fel, aminteşte de Să nu mă părăseşti, romanul lui Kazuo Ishiguro. Acolo, clonele, experimente create pentru a fi donatori de organe, îşi realizează treptat condiția, şi suferă aflând cât de inutile sunt sentimentele şi amintirile lor omeneşti, care le înalță peste rostul pentru care au fost concepute. Normalul ajunge, aşadar, ceva care deranjează, în alcătuirea acestor sacrificați cu bună ştiință, făcuți să-i ajute pe ceilalți într-un mod foarte funcțional, unde nu încape vorbă de altruism sau de dăruire. Tot cam aşa se întâmplă lucrurile în corporația atotstăpânitoare, aceea pe care romanul Adinei Rosetti, şarjând puțin, o anticipează (vreau să cred că realitatea nu e, încă, întocmai asta...).
Nişte vieți ca oricare altele, copilării fericite în orăşele de provincie, apoi studenții boeme, clădind din planuri avântate cariere de oameni serioşi. Deodată, totul se spulberă, în discuții în doi, sau de unul singur, despre cum ar fi fost să fie şi cum este de-adevărat. E cazul lui Augustin şi al Laurei, el un ambițios, sperând să evadeze după încă o treaptă – dar, în ceea ce se cheamă management de carieră, treapta aceea se tot amână.... – ea o „fericită” retrăind altă vârstă, când bucuriile mărunte, fără bani şi fără obligații, îi stăteau bine.
Şi, peste toate poveştile particulare, un dressing(sic!) de libertate zăpăcită, când nimeni nu poate să spună cum e mai bine, fără să se expună oprobriului general. Sentimentul ăsta de mănăstire Thélème, înconjurată însă de nenumărate restricții parşive, pe care ai putea să le anulezi şi totuşi n-o faci, e foarte bine surprins de Adina Rosetti în lumea virtuală, o agoră a curajoşilor anonimi. Acest nou tip de fantastic – nu e totul cu putință în se-cond life? – foarte firesc în sine, şi foarte firesc preluat în roman (o spune Răzvan Petrescu pe ultima copertă) umple sincopele unei realități neîndestulătoare. Oameni de toate soiurile se defulează în această causerie accesibilă şi ineficientă. Prin ea, Adina Rosetti reciclează un personaj aproape omniprezent în romanul realist: gura-lumii, oricum s-ar fi numind. Ciorovăiala de pe bloguri ajunge să consune, la întâlnirea a două convenții, cu bârfa orăşelului de provincie unde Miruna este înmormântată, cu măruntele curiozități ale vecinilor din bloc, cu tot ce înseamnă, în feluri identic-diferite, pierderea de timp pe seama, întotdeauna, a altcuiva.
Convenția, pesemne, este recunoscută şi respinsă doar când iese din uz, aşa încât rătăciții printre monitoare nu-şi dau seama cât de mult, în fond, le seamănă acelor provinciali pe care-i scoate din monotonie ineditul vreunei înmormântări. E o pierdere de substanță umană, la urma urmei, un vid de concretețe în relațiile din care nu rămâne mai nimic: „Încercam să reînvii câteva amintiri cu şi despre Miruna, dar, oricât de mult mi-aş fi scormonit memoria, nu găseam decât imagini şterse care se suprapuneau unele altora, ca un set de fotografii-polaroid uitat într-o valiză: seri târzii petrecute împreună la birou, lucrând la acelaşi raport, prânzuri comandate pe internet şi mâncate pe un colț liber de birou, drumuri către clienți, eu conducând maşina firmei, ea cu laptopul pe genunchi, punând la punct ultimele detalii înaintea vreunei întâlniri de afaceri.” (p. 79). Situații stereotipe în care, în-tr-adevăr, nimeni nu e de neînlocuit.
Şi, în lumea asta înnebunită după progres, în care „le-am renovat părinților casele, convingându-i să arunce naibii toate vechiturile care ne aminteau de copilăriile noastre sărace” (p. 82), apare dintr-o dată un colec-ționar. Zaim e o surpriză poate mai mare decât moartea Mirunei. Viața lui de subversiv anonim e singura în care mica furtună stârnită de nefericita împrejurare închide o buclă, rotunjeşte un destin. Zaim e un vagabond din vocație, opusul tuturor carieriştilor cu care se intersectează întâmplător, singurul cu adevărat liber şi care ştie ce vrea. Nişte colaje inutile, în care-şi bate joc de istoria inutilă prin care a trecut, îl aduc, pe repede-înainte, în centrul atenției. Lumea lui broadcast yourself, neputincioasă în cazul Mirunei, îi oferă, lui, o şansă. Filmulețul postat pe internet de ochelaristul cu ambiții de regizor îl face om. Şi nu mai aflăm ce se întâmplă cu el, pe când pe ceilalți îi vedem recăzând treptat în viața lor de dinainte. Complăcându-se pe jumătate, şi regretând tot atât, ca motanul Ben, al Mirunei, tânjind după porumbei, dunga de libertate întrezărită.
Una peste alta, fără, poate, efectul de poezie al unui înger cu chipul Mirunei care se odihneşte pe turla bisericii şi fără epilog, deşi degradeul de amintiri din viață cu impresii panoramice din post-viață e, uneori, reuşit, romanul de debut al Adinei Rosetti trece, cu prisosință, şi proba selecției faptelor, mişcându-se foarte abil în registre binişor diferite, şi pe aceea a închegării unei poveşti, aşa-zicând cu materialul clientului. Ceea ce propune Deadline nu este o teză – deşi putea foarte lesne s-o apuce într-acolo – ci un inventar de opțiuni, de istorii personale cu final incert. Avându-le înainte, ca posibile trasee de existență, fiecare e dator să-şi trăiască viața.