INSULA CÂNTECULUI ?I DESCOPERIREA IUBIRII

Scrierile lui Yukio Mishima au avut adesea parte de interpretări eronate sau unilaterale, atât în Japonia, cât şi în Occident. Pe de o parte, pentru că, în anii ‘60, când faima de prozator a autorului nipon începea să se impună în adevăratul sens al cuvântului în lumea occidentală, în Japonia, aceasta intrase deja într-un con de umbră, în primul rând din cauza opiniilor sale politice ori a atitudinilor lui publice. Pe de altă parte, pentru că, nu o dată, opera literară a autorului Templului de aur a fost judecată exclusiv din perspectiva biografiei scriitorului, astfel încât orice excentricitate a acestuia a devenit, deşi în mod neîntemeiat, unitatea de măsură de care critici de cele mai diverse orientări s-au folosit, pentru a-i evalua literatura. Considerat, chiar şi de către Yasunari Kawabata, primul laureat japonez al Premiului Nobel pentru Literatură, drept cel mai talentat dintre prozatorii niponi ai întregului secol XX, numele său aflându-se de mai multe ori printre cei propuşi pentru acest prestigios premiu (fără, însă, a-l şi primi), Yukio Mishima a scris nu doar romane, ci şi piese de teatru Nô sau Kabuki – desigur, într-o manieră modernă, utilizând vechile strategii dramatice sau stilistice doar ca pretexte pentru subtilele creații care l-au impus în spațiul cultural japonez. Vom regăsi la Mishima, încă din primele pagini şi până la sfârşitul creației sale, nevoia de a opri în loc timpul care trece, adevărat leit-motiv al prozei lui. Aproape în toate textele sale de început domină stilul „european”, fie că e vorba de realismul liric din Setea de a iubi sau din Templul de aur, fie de caricatura muşcătoare din Marinarul aruncat înapoi de mare. Căci tânărul scriitor frecventase literatura modernă europeană, de la nume ca Swinburne, Wilde sau Villiers de l’Isle-Adam, până la Thomas Mann, Jean Cocteau sau Radiguet. Iar, dacă Templul de aur (1956) a fost privit, adesea, drept marea sa reuşită romanescă, iar tetralogia Marea fertilității (1968–1970) a reprezentat, din perspectiva majorității exegeților, realizarea sa de largă respirație epică, romanul Tumultul valurilor (1954), deşi, uneori, ignorat de critica literară (occidentală sau nu), este o adevărată bijuterie, o creație de o limpezime şi de o desăvârşire formală şi de conținut care, după cum sublinia şi Marguerite Yourcenar în eseul său intitulat Mishima sau Viziunea Vidului, este genul de „carte norocoasă care, de obicei, nu-i reuşeşte unui scriitor decât o dată în viață”. Fără îndoială, capcanele pe care textul acesta le pune în fața cititorilor mai grabiți sunt numeroase, dintre acestea cea mai evidentă fiind chiar limpezimea romanului, aparenta sa claritate, precum şi construcția simplă şi fără ocolişuri inutile. Căci, la prima vedere, Tumultul valurilor pare o banală poveste de dragoste care se petrece pe una din insulele arhipelagului nipon şi care, după câteva piedici pe care cei doi îndrăgostiți le vor depăşi, are parte de aşteptatul happy-end. Dar, la o lectură atentă la detalii, dincolo de subiect – fără îndoială, simplu, dar, atenție, în mod voit simplu! – ne vom da seama că autorul include, cumva în subtextul romanului său, o serie de sugestii extrem de importante pentru lumea japoneză (întotdeauna atentă la sugestii şi nuanțe), precum şi o simbolistică realizată în mod absolut remarcabil.
Acțiunea este plasată pe mica insulă Utajima („Insula Cântecului”!), populată de doar o mie patru sute de suflete, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea şi unde, evident, orice nou venit stârneşte interesul celorlalți. Mai ales dacă e vorba de o nou venită – şi mai cu seamă dacă noua venită este şi atrăgătoare, un alt amănunt – şi el cunoscut de toți! – fiind şi acela că frumoasa fată este moştenitoarea averii celui mai bogat om din zonă. Iar frumoasa care determină, dintr-o dată, focalizarea atenției tuturor este Hatsue, fiica lui Terukichi Miyata, revenită acasă, după o perioadă de absență, pentru a deveni căutătoare de perle. Numai că până şi această „avere”, atât de des pomenită de toate personajele romanului, se dovedeşte a fi mai mult aparentă, câtă vreme chiar locuința lui Miyata este identică cu aceea a lui Shinji, tânărul pescar care lucrează din greu pentru a-şi întreține familia (mama şi fratele mai mic, după ce tatăl său a murit pe mare) şi care se îndrăgosteşte de fiica sa. Poate doar felurile de mâncare servite la masa lui Miyata sunt mai numeroase şi poate că hainele pe care le poartă acesta sunt ceva mai arătoase, dar în rest, viața celor bogați şi a celor săraci de pe insula Utajima se desfăşoară la fel. Evident – şi, fără îndoială, oarecum previzibil – tatăl fetei se declară împotriva iubirii celor doi, dorindu-l ca ginere pe unul dintre tinerii mai bine situați din punct de vedere social din mica a?ezare. La fel de evident, cei doi vor lupta pentru sentimentele pe care le nutresc unul pentru celălalt, iar în cele din urmă iubirea va învinge ?i ei vor rămâne împreună, cu binecuvântarea părinților şi a tuturor cunoscuților. Dar esențial este, pentru Yukio Mishima – şi, desigur, pentru cititorul atent la nuanțe pe care un astfel de roman îl reclamă – ceea ce se petrece şi ceea ce se află dincolo de subiect şi mai cu seamă dincolo de aceste evidențe. Căci, chiar dacă Marguerite Yourcenar avea dreptate atunci când afirma că „în fața unei astfel de cărți critica rămâne neputincioasă”, însuşi autorul oferă câteva chei de lectură celor dispuşi să le descopere – asemenea căutătoarelor de perle de pe insula Utajima. În primul rând, nu trebuie să uităm că Mishima a scris Tumultul valurilor la puțină vreme după întoarcerea dintr-o călătorie pe care a făcut-o în Grecia, iar ecourile acestei experiențe sunt identificabile pe tot parcursul textului. Numai că, deşi s-a afirmat, câteodată, că romancierul nipon n-ar fi făcut altceva decât să aducă în lumea japoneză istoria iubirii dintre Daphnis şi Chloe, această comparație nu se susține (decât, poate, parțial). Pentru că, dacă în cartea lui Longos aveam de-a face cu o mulțime de detalii picante ce punctau istoria amoroasă a celor doi tineri păstori, precum şi cu extrem de multe întâmplări spectaculoase menite a satisface dorința de aventură a cititorilor epocii alexandrine, Yukio Mishima alege să evite orice complicații şi să prezinte chiar şi întâlnirile lui Shinji cu Hatsue cu un hieratism al expresiei şi al detaliului fără precedent pentru un autor preocupat – aşa cum Mishima a fost întotdeauna – de frumusețea sau, dimpotrivă, de degradarea progresivă a trupului omenesc o dată cu înaintarea în vârstă. Însă în Tumultul valurilor, marele admirator al lui Oscar Wilde se dovedeşte a se situa, parcă, sub influența unui clasicism al esențelor, antologică rămânând scena în care Shinji şi Hatsue stau goi într-o peşteră şi se încălzesc la un foc de lemne, abia atingându-se unul pe celălalt: „Fiecare din ei simțea freamătul celuilalt trup. Un sărut lung l-a chinuit pe tânărul a cărui dorință nu se împlinise, dar, peste câteva clipe, suferința s-a preschimbat într-un minunat sentiment de fericire. Lemnele din foc, mistuite aproape complet, trosneau din când în când. Cei doi ascultau zgomotul focului şi şuieratul furtunii de afară împletindu-se cu freamătul propriilor trupuri. Lui Shinji i se părea că senzația îmbătătoare care-l cuprinsese, vuietul valurilor şi mugetul vântului printre crengile copacilor pulsau în acelaşi ritm violent al naturii. Trăia un sentiment de pură şi nesfârşită fericire.” (O mențiune specială merită făcută, aici, cu privire la versiunea românească a cărții, semnată de Andreea Sion, căci traducerea este remarcabilă atât prin forța expresivă, cât şi prin sensibilitatea, întotdeauna perfect adecvate ritmurilor prozei lui Mishima, iar notele care însoțesc textul sunt, de fiecare dată, binevenite.)
Dar romanul acesta include în structura de profunzime o serie de elemente de natură a determina o lectură în cheie simbolică. Pentru că, desigur, nici cadrul unde se petrece totul nu este ales deloc întâmplător, Utajima fiind, privită din acest punct de vedere, o altă întruchipare a „insulei albe” (insula primordială şi paradisiacă), atât de frecvent întâlnită în mitologia niponă. Apoi, Mishima are grijă să precizeze că, întotdeauna, locuitorii care plecau, în diverse situații, de pe insulă, reveneau aici şi nici nu-şi mai doreau să ajungă altundeva. Căci, pentru ei, Utajima, umilă cum este şi lipsită de binefacerile civilizației moderne (oamenii trebuie să ia apă dintr-un biet pârâiaş care străbate insula, iar, pentru a nu exista neînțelegeri, se face un grafic în conformitate cu care fiecare locuitor ajunge la apă, rândul unora fiind la două sau trei noaptea!) se dovedeşte a fi imaginea completă a cosmosului, o lume la scară mică şi, mai cu seamă, o lume perfectă, reprezentând, concentrat, toate valorile la care comunitatea se raportează. Pe de altă parte, nu este deloc întâmplător că tocmai o căutătoare de perle stârneşte iubirea în sufletul lui Shinji, căci, pentru el, Hatsue, chiar şi cu mâinile crăpate ori cu obrajii înroşiți de ger sau îmbrăcată în haine umile, este imaginea lui Venus, născându-se, ori de câte ori băiatul o vede sau îşi aminteşte de ea, din spuma mării şi înotând printre scoicile cu cochilie de sidef care îi evidențiază frumusesețea şi puritatea. Apoi, rămâne de neuitat momentul în care, pentru a câştiga încrederea tatălui fetei, Shinji îşi pune viața în pericol aruncându-se în valurile mării în plină furtună, pentru a priponi vasul de pescuit (amenințat de naufragiu) de o geamandură. Fără îndoială, imaginea poate fi comparată cu aceea a unul nou Leandru, dar mult mai aprig în dorința sa de a ajunge la Hero cea mult iubită, însă scena aceasta reprezintă şi înfruntarea cu forțele nemiloase de care are parte tânărul (şi, până atunci, cam naivul) Shinji, altfel spus, expresia unei alte – şi altfel de – lupte cu balaurii. Căci, se ştie, din punct de vedere simbolic, cufundarea în valurile zbuciumate, ca şi mistuirea în flăcări, indică o ruptură evidentă față de normele existenței de zi cu zi, semn că urmează să se producă o schimbare radicală a statutului celui implicat într-o asemenea acțiune. În fond, procedând într-un mod oarecum asemănător cu strategia de-a dreptul „barocă” din Templul de aur, Mishima accentuează mult importanța simbolurilor în romanele sale. Dar, pe de altă parte, la fel ca în Marea fertilității, Tumultul valurilor evidențiază marea temă a prozei acestui scriitor, şi anume contrastul – adesea violent – dintre forțele elementare şi nemiloase şi luxul aparent (şi, nu o dată, prezentat ironic) al unei societăți care, din punct de vedere moral, nu se mai raportează decât teoretic la valorile tradiționale. În fond, romanul lui Yukio Mishima este mai puțin proză, în sensul consacrat al termenului, şi mai mult (în anumite momente!) cânt şi poezie. Pentru că nu doar acțiunea are un sens în această carte, ci momentul trăit în intensitatea sa pură este acela care imprimă sensul profund. Înşirarea într-un plan unic a nucleelor epice nu sărăceşte romanul, pentru că el operează cu alte pârghii epice capabile să creeze intensitate şi tensiune. Este vorba de acea ceremonie a sensurilor ce reverberează într-un spațiu epic gol, iar crearea golului epic eficace va fi în măsură să acorde gestului celui mai neînsemnat o intensitate puternică. Acest vid epic are tocmai rolul de a potența vibrația trăirii imediate în puritatea ei primară, care constituie substanța operei, izvorâtă din cultul literaturii japoneze pentru momentul revelator. De altfel, în discursul de acceptare a Premiului Nobel, Yasunari Kawabata – marele contemporan al lui Mishima afirma: „Discipolul Zen se îndepărtează de sine şi intră în lumea nimicului. Acesta nu e nimicul sau golul occidental; fundamentul spiritual s-ar părea că e complet deosebit. E, mai degrabă, reversul, un spirit universal în care orice comunică liber cu orice, depăşind toate granițele.”
Iar dacă, după părerea unor critici, finalul acestui roman, cu vizita pe care Hatsue şi Shinji (având, acum, nu doar acordul, ci şi binecuvântarea familiilor lor şi a întregii comunități şi fiind, chiar şi la nivel fizic, schimbați amândoi de experiențele prin care au trecut şi de intensitatea iubirii pe care o trăiesc) o fac la templul shintoist de pe insula lor (şi a Cântecului!), a părut reliefarea imaginii unui soi de „androginism scindat în două ființe”, trebuie să recunoaştem că un alt final nici n-ar fi fost posibil pentru o carte cum este Tumultul valurilor. Căci dragostea celor doi, cu toate stângăciile lor – dar şi cu extraordinara şi impresionanta puritate de care dau ei dovadă – e semnul cel mai clar că viața merge mai departe, chiar şi după un război mondial, şi, deopotrivă, că ea merită trăită frumos, chiar şi pe o insulă lipsită de mari atracții sau strălucire, căci perlele nu se găsesc doar în adâncurile mării, ci, măcar uneori, şi în sufletele oamenilor.

Yukio Mishima, Tumultul valurilor.
Traducere şi note de Andreea Sion, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2010