Recenzie
Marian Drăghici
TREI VOLUME DE LIVIU CAP?A
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2011
Cine, după 14 cărți apărute din ‘93 încoace (poezie – 6, parodii – 5, publicistică – 3), nu-l recunoaşte pe Capşa, pe Liviu Capşa, decât ca parodist, se află, ca mine până deunăzi, într-o mică eroare de plasament. I.e. clasament. Căci, nu o dată, plasamentul „face” clasamentul. În ajun de sărbători, poetul, care uneori ne vizitează la redacție mai ales de dragul lui Ion Zubaşcu, mi-a dăruit cu mărinimie, deodată, trei dintre opurile sale. Le-am citit şi, har Domnului, m-am re-plasat.
În cele 65 de pagini din Sinucidere cu crini (Cartea Românească, 2002), cu subtitlul poeme de amor, umbra maeştrilor declarați/asumați, de la Eminescu la Cărtărescu, răzbate în mici bijuterii/izbânzi delirice, iar poetul Capşa lasă impresia că nu dă doi bani pe originalitate. Treacă de la el, pare să spună, pacostea asta luciferic-egolatră, teoretic şi practic impusă de moderni, poezie patinată să fie! Şi, da, este, şi patină (după limbaj), şi poezie (după talent): „peste somnul ei se cerne/ roua fețelor de perne// şi pe sâni îi umblă-agale/ florile din pijamale// iar pe trupu-i alb ca spuma/ un cearşaf îşi lasă bruma// numai eu rămas ca sfântu’/ o privesc şi mă încântu”.(ca un sfânt). Cât travaliu ascunde „patina” acestor „cântece” stilistic fără hibă, doar Liviu Capşa ştie. Fatal de ținut minte acel distih cum de puține ori într-o viață de poet: „peste somnul ei se cerne/ roua fețelor de perne”.
Tot aci, plină-ochi de savoarea inocenței deşucheate se propune această amintire (dacă vă duce cu gândul la Brumaru, sigur Brumaru nu s-ar ruşina, dimpotrivă): „ții minte cum priveam atunci/ printr-o spărtură din uluci// la tine-n curte la bunici/ un’se lingeau vreo cinci pisici// şi se uscau pe flori de tei/ vreo trei perechi de chiloței// tu te dădeai în leagăn lin/ eu nu aveam nici un canin// şi-am suferit îngrozitor/ când tac-tu mare pe răzor// veni să-mi dea în dar o nucă/ şi-n gard să bată o ulucă”.
Arta de parodist a lui Liviu Capşa, prinsă, între aceste coperți, la secțiunea Amor cu domnişoara Parodia, se desfăşoară, în voia unei vocații certe, în tot volumul La buna dispoziția dumneavoastră cu, bineînțeles, parodii după Dinescu (Editura Vinea, 2009). Specia, invaziv-imitativă, comportă riscul de-a nu sălta la gloria originalului şi de-a pica, din pană de snagă, în ridicolul „simplei” paştişe. Capşa nu-l întrece pe Dinescu – nici nu e acesta „pariul” –, dar îl sur-prinde, de cele mai multe ori ca gesticulație (pitoresc-haioasă) şi recuzită (tipic-inconfundabilă): „Sânii tăi seamănă ca două picături de apă/ când gura mea-i culege şi pătimaş îi papă// şi-apoi în miezul verii ce-ți pârguieşte trupul/ eu sunt bondarul leneş care greşeşete stupul// şi bâzâie pe coapsa-ți fierbinte şi lucioasă/ cerşind dulceața cărnii şi găzduire-n casă// iară când vine toamna şi se aşază bruma/ la trupul tău cel falnic voi ronțăi întruna”. Sau, schimbând tema şi metrica, nu şi umoarea balcanică a voioşiei leşinate: „Într-o zi cam pe la prânz/ când se umflă iarba-n mânz/ şi vițica slobodă/ paşte ştir şi lobodă// Când de arşiță pământu’/ îl invocă pe dom Vântu’/ şi porumbul se îndoaie/ jinduind la doamna Ploaie// Lăsai toată treaba baltă/ fluierând ca trenu-n haltă/ şi fără prea multă vorbă/ mă gândii să pun de-o ciorbă.” Etc.
Al treilea volum din cele primite, Raiul ascuns, Limes, 2010, e tras, poem cu poem, „din alt film”. Al copilăriei, al recuperării vârstei de început, într-un discurs degajat, sincer-confesiv, limpezit de orice convenție. Se simte la lectură cartea scrisă cu bucurie. Imaginarul magic-nostalgic, din lumea sudului (aceeaşi ca în munteanul de Bărăgan, „citat” mai sus, Mircea Dinescu), se livrează în tablouri vivante cu personaje şi întâmplări deseori pitoreşti, rupte – în filigran, nu cu toptanul – din viață. Scrie subțire Dan Cristea pe coperta a IV-a: „O reîntoarcere melancolică în raiul ascuns, în ținutul copilăriei, altfel spus, acel loc miraculos şi utopic, țesut din amintiri reale şi ireale, din trăiri şi idealizări, pe care îl purtăm mai întotdeuna în noi şi cu noi de-a lungul anilor ce încep să se acumuleze. În poeme nostalgice şi evocative, simple şi directe, care surprind cam tot ceea ce e important în viața unui copil şi deopotrivă în viața satului copilăriei, Liviu Capşa se lasă furat de mirajul trecutului, depănând o poveste în care ‹nimic din ce-a fost nu mai este/ doar gândul obosit care toarce/ un fir din ce în ce mai subțire›”. Vasăzică, eliberat de constrângeri tematice autoimpuse, „copilul” din Liviu Capşa scapă în poet gol-goluț, autentic, cu domeniu şi voce personalizate. Emoționează ale sale flash-uri lirice „naive”, vag narative, extrem sugestive în acuratețea lor „şcolărească”. Sunt năzăriri recuperatorii, „scene” ale „raiului ascuns” în memoria profund afectivă, inocent-fabuloasă, a fiecăruia. Iată un atare poem antologic ce, singur, dă măsura unui volum fără pretenții încântător, mărturie despre o lume bună-rea-cum-a-fost-ea – în raiul ascuns, răul istoric se absolvă cu grație, nici nu contează. Citindu-l – şi poem, şi volum – nu poți (s)pune la urmă, per total, decât un admirativ, onest, „da, domnule, aşa a fost!”. Nu e puțin, ba din contra, în babilonia curat delirică, actualmente sufocantă, să scrii din versuri limpezi până la transparență o filă „bolnavă” de istorie: „în copilăria mea portocalele/se coceau numai iarna/dar şi atunci doar câteva zile/ca un dar al Crăciunului/despre venirea căruia/era mai bine să-ți ții gura//nu ştiu de unde le lua tata/poate din troienele scuturate din cer/sau din livezile bănuite/dincolo de multele zări neştiute//le decojam cu sfială aproape/şi mai întâi le sorbeam mireasma/ce invada generoasă toată casa/ apoi priveam globul gălbui şi zemos/ şi nu îndrăzneam să-l începem/ de frică să nu se sfârşească prea repede/ aşteptatele sărbători ale iernii” (Portocale).
O altă „piesă” irezistibil-înduioşătoare este Mia, despre „obişnuința iubirii” zadarnice la copilul universal, strigat prin anii ’60 ai mileniului trecut, la catalog, Capşa Liviu (numele autorului e al lui, nu pseudonim): „în fiecare zi după şcoală/ urcam în deal până la Mia/ de fapt nu voiam decât/ să-i trec neştiut pe la poartă/ şi chiar dacă n-o zăream/ printre ulucile gardului/ ştiam că-i acolo şi tot locul/ era plin de prezența ei nevăzută// apoi plecam către casă/ fericit că n-am patrulat în zadar” . „Finalul” de idilă natural mistică, persistent-devoratoare, îl găsim mai la vale în poemul Într-o zi, emblematic pentru Raiul ascuns. Este confesiunea dulce-amară, din linii simple ca-n pânzele lui Piliuță, a unui copil renăscut neverosimil din adultul care scrie – după aproape cinci decenii „distanță” de momentul evocat, al „acțiunii” sufleteşti pure şi simple. Gestul cultivării sentimentului în gol, tainic-repetitive, ține, la vârsta aceea de 10-12 ani, de un romantism in-conştient, pur ontologic, adică sacru: „într-o zi/ Mia a plecat cu ai ei/ la Bucureşti/ şi nu s-a mai întors niciodată/.../ totuşi eu/ am continuat să urc până în deal/ să-i trec pe la poartă/ deşi ştiam că-i în zadar// o făceam şi eu aşa/ din obişnuința iubirii”.
De pre-gustat documentarul sui-generis, ca-n Edgar Lee Masters, sau ca în Liliecii lui Sorescu, aerul vag monografic-sociologizant al acestor notații lirice, „câmpia roasă de vânt”, cimitirul ca „locul cel mai vesel” pentru copii, cârciuma lui Marin Dână cel tânăr, şcoala, cantonul lui nea Bâscoveanu, învățătorul Pițuru, calul Oituz, Mia, Pațica, Goguță, Golici, nebunul satului, frizerul Lile, Tuşa Petra, Amerizarea la Pietrele, Casa Bălții, Marea din Balta Gostinului, valea Gavazului etc. Între atâtea repere (i)mobile mai mult sau mai puțin palpabil-liniştitoare, răzbate uneori în pagină, straniu protagonist, o entitate metafizică neliniştitoare: singurătatea copilului-viitor poet. Mai bine zis, demonul singurătății viitorului. Efectul la receptare e de pielea-găinii, frisonant: „într-o zi mi-am zis/ ce-ar fi să plec deodată pe câmpuri/ fără să spun cuiva/ fără să-mi iau ceva cu mine// să merg aşa fără țintă/ să mă tot duc/ doborând fără odihnă/ o mie de orizonturi mincinoase/ .../să mă facă scrum soarele verii/ să-mi plutească peste țarini cenuşa/ ca duhul sfânt peste ape”.
În cele 65 de pagini din Sinucidere cu crini (Cartea Românească, 2002), cu subtitlul poeme de amor, umbra maeştrilor declarați/asumați, de la Eminescu la Cărtărescu, răzbate în mici bijuterii/izbânzi delirice, iar poetul Capşa lasă impresia că nu dă doi bani pe originalitate. Treacă de la el, pare să spună, pacostea asta luciferic-egolatră, teoretic şi practic impusă de moderni, poezie patinată să fie! Şi, da, este, şi patină (după limbaj), şi poezie (după talent): „peste somnul ei se cerne/ roua fețelor de perne// şi pe sâni îi umblă-agale/ florile din pijamale// iar pe trupu-i alb ca spuma/ un cearşaf îşi lasă bruma// numai eu rămas ca sfântu’/ o privesc şi mă încântu”.(ca un sfânt). Cât travaliu ascunde „patina” acestor „cântece” stilistic fără hibă, doar Liviu Capşa ştie. Fatal de ținut minte acel distih cum de puține ori într-o viață de poet: „peste somnul ei se cerne/ roua fețelor de perne”.
Tot aci, plină-ochi de savoarea inocenței deşucheate se propune această amintire (dacă vă duce cu gândul la Brumaru, sigur Brumaru nu s-ar ruşina, dimpotrivă): „ții minte cum priveam atunci/ printr-o spărtură din uluci// la tine-n curte la bunici/ un’se lingeau vreo cinci pisici// şi se uscau pe flori de tei/ vreo trei perechi de chiloței// tu te dădeai în leagăn lin/ eu nu aveam nici un canin// şi-am suferit îngrozitor/ când tac-tu mare pe răzor// veni să-mi dea în dar o nucă/ şi-n gard să bată o ulucă”.
Arta de parodist a lui Liviu Capşa, prinsă, între aceste coperți, la secțiunea Amor cu domnişoara Parodia, se desfăşoară, în voia unei vocații certe, în tot volumul La buna dispoziția dumneavoastră cu, bineînțeles, parodii după Dinescu (Editura Vinea, 2009). Specia, invaziv-imitativă, comportă riscul de-a nu sălta la gloria originalului şi de-a pica, din pană de snagă, în ridicolul „simplei” paştişe. Capşa nu-l întrece pe Dinescu – nici nu e acesta „pariul” –, dar îl sur-prinde, de cele mai multe ori ca gesticulație (pitoresc-haioasă) şi recuzită (tipic-inconfundabilă): „Sânii tăi seamănă ca două picături de apă/ când gura mea-i culege şi pătimaş îi papă// şi-apoi în miezul verii ce-ți pârguieşte trupul/ eu sunt bondarul leneş care greşeşete stupul// şi bâzâie pe coapsa-ți fierbinte şi lucioasă/ cerşind dulceața cărnii şi găzduire-n casă// iară când vine toamna şi se aşază bruma/ la trupul tău cel falnic voi ronțăi întruna”. Sau, schimbând tema şi metrica, nu şi umoarea balcanică a voioşiei leşinate: „Într-o zi cam pe la prânz/ când se umflă iarba-n mânz/ şi vițica slobodă/ paşte ştir şi lobodă// Când de arşiță pământu’/ îl invocă pe dom Vântu’/ şi porumbul se îndoaie/ jinduind la doamna Ploaie// Lăsai toată treaba baltă/ fluierând ca trenu-n haltă/ şi fără prea multă vorbă/ mă gândii să pun de-o ciorbă.” Etc.
Al treilea volum din cele primite, Raiul ascuns, Limes, 2010, e tras, poem cu poem, „din alt film”. Al copilăriei, al recuperării vârstei de început, într-un discurs degajat, sincer-confesiv, limpezit de orice convenție. Se simte la lectură cartea scrisă cu bucurie. Imaginarul magic-nostalgic, din lumea sudului (aceeaşi ca în munteanul de Bărăgan, „citat” mai sus, Mircea Dinescu), se livrează în tablouri vivante cu personaje şi întâmplări deseori pitoreşti, rupte – în filigran, nu cu toptanul – din viață. Scrie subțire Dan Cristea pe coperta a IV-a: „O reîntoarcere melancolică în raiul ascuns, în ținutul copilăriei, altfel spus, acel loc miraculos şi utopic, țesut din amintiri reale şi ireale, din trăiri şi idealizări, pe care îl purtăm mai întotdeuna în noi şi cu noi de-a lungul anilor ce încep să se acumuleze. În poeme nostalgice şi evocative, simple şi directe, care surprind cam tot ceea ce e important în viața unui copil şi deopotrivă în viața satului copilăriei, Liviu Capşa se lasă furat de mirajul trecutului, depănând o poveste în care ‹nimic din ce-a fost nu mai este/ doar gândul obosit care toarce/ un fir din ce în ce mai subțire›”. Vasăzică, eliberat de constrângeri tematice autoimpuse, „copilul” din Liviu Capşa scapă în poet gol-goluț, autentic, cu domeniu şi voce personalizate. Emoționează ale sale flash-uri lirice „naive”, vag narative, extrem sugestive în acuratețea lor „şcolărească”. Sunt năzăriri recuperatorii, „scene” ale „raiului ascuns” în memoria profund afectivă, inocent-fabuloasă, a fiecăruia. Iată un atare poem antologic ce, singur, dă măsura unui volum fără pretenții încântător, mărturie despre o lume bună-rea-cum-a-fost-ea – în raiul ascuns, răul istoric se absolvă cu grație, nici nu contează. Citindu-l – şi poem, şi volum – nu poți (s)pune la urmă, per total, decât un admirativ, onest, „da, domnule, aşa a fost!”. Nu e puțin, ba din contra, în babilonia curat delirică, actualmente sufocantă, să scrii din versuri limpezi până la transparență o filă „bolnavă” de istorie: „în copilăria mea portocalele/se coceau numai iarna/dar şi atunci doar câteva zile/ca un dar al Crăciunului/despre venirea căruia/era mai bine să-ți ții gura//nu ştiu de unde le lua tata/poate din troienele scuturate din cer/sau din livezile bănuite/dincolo de multele zări neştiute//le decojam cu sfială aproape/şi mai întâi le sorbeam mireasma/ce invada generoasă toată casa/ apoi priveam globul gălbui şi zemos/ şi nu îndrăzneam să-l începem/ de frică să nu se sfârşească prea repede/ aşteptatele sărbători ale iernii” (Portocale).
O altă „piesă” irezistibil-înduioşătoare este Mia, despre „obişnuința iubirii” zadarnice la copilul universal, strigat prin anii ’60 ai mileniului trecut, la catalog, Capşa Liviu (numele autorului e al lui, nu pseudonim): „în fiecare zi după şcoală/ urcam în deal până la Mia/ de fapt nu voiam decât/ să-i trec neştiut pe la poartă/ şi chiar dacă n-o zăream/ printre ulucile gardului/ ştiam că-i acolo şi tot locul/ era plin de prezența ei nevăzută// apoi plecam către casă/ fericit că n-am patrulat în zadar” . „Finalul” de idilă natural mistică, persistent-devoratoare, îl găsim mai la vale în poemul Într-o zi, emblematic pentru Raiul ascuns. Este confesiunea dulce-amară, din linii simple ca-n pânzele lui Piliuță, a unui copil renăscut neverosimil din adultul care scrie – după aproape cinci decenii „distanță” de momentul evocat, al „acțiunii” sufleteşti pure şi simple. Gestul cultivării sentimentului în gol, tainic-repetitive, ține, la vârsta aceea de 10-12 ani, de un romantism in-conştient, pur ontologic, adică sacru: „într-o zi/ Mia a plecat cu ai ei/ la Bucureşti/ şi nu s-a mai întors niciodată/.../ totuşi eu/ am continuat să urc până în deal/ să-i trec pe la poartă/ deşi ştiam că-i în zadar// o făceam şi eu aşa/ din obişnuința iubirii”.
De pre-gustat documentarul sui-generis, ca-n Edgar Lee Masters, sau ca în Liliecii lui Sorescu, aerul vag monografic-sociologizant al acestor notații lirice, „câmpia roasă de vânt”, cimitirul ca „locul cel mai vesel” pentru copii, cârciuma lui Marin Dână cel tânăr, şcoala, cantonul lui nea Bâscoveanu, învățătorul Pițuru, calul Oituz, Mia, Pațica, Goguță, Golici, nebunul satului, frizerul Lile, Tuşa Petra, Amerizarea la Pietrele, Casa Bălții, Marea din Balta Gostinului, valea Gavazului etc. Între atâtea repere (i)mobile mai mult sau mai puțin palpabil-liniştitoare, răzbate uneori în pagină, straniu protagonist, o entitate metafizică neliniştitoare: singurătatea copilului-viitor poet. Mai bine zis, demonul singurătății viitorului. Efectul la receptare e de pielea-găinii, frisonant: „într-o zi mi-am zis/ ce-ar fi să plec deodată pe câmpuri/ fără să spun cuiva/ fără să-mi iau ceva cu mine// să merg aşa fără țintă/ să mă tot duc/ doborând fără odihnă/ o mie de orizonturi mincinoase/ .../să mă facă scrum soarele verii/ să-mi plutească peste țarini cenuşa/ ca duhul sfânt peste ape”.