Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu
REVISTA REVISTELOR
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2011
CULTURA 1 / 2011. Din 13 ianuarie. Redactorul-şef al săptămânalului, Augustin Buzura: «După exact 21 de ani, un om, Adrian Sobaru, a încercat să-şi sacrifice viața aruncându-se chiar dintr-un balcon al Parlamentului şi strigând, precum odinioară cei de pe baricadele Revoluției: „Libertate!“. Mesajul de pe tricou: „Ne-ați ciuruit. Ne-ați ucis viitorul copiilor noştri. Libertate!“ arăta disperarea unui cetățean lucid care exprima cu cea mai mare claritate durerea țării. Cuvântul lui, pentru cei ce au avut curajul să-l priceapă, a fost mai tare decât toate moțiunile şi legile aberante schimbate de la o zi la alta... Din când în când, câte un anonim, printr-un gest disperat, curăță fața nației noastre care, în locul demnității, alege, de cele mai multe ori, umilința... Fiind popor de țărani, nu avem simțul baricadelor şi, din nefericire, n-am învățat că salvarea stă în noi înşine, ci întotdeauna am aşteptat-o din altă parte... Cuvântul cel mai frecvent rostit, dar absolut degeaba, de către amărâții de azi şi de mâine va fi, ca şi până acum: „Hoții!“ Dar, din nefericire, cum bine se ştie, curajul nației se opreşte cam pe aici. Toți sunt disperați, însă alții trebuie să lupte! Şi pentru că nu se înghesuie prea mulți să-şi asume riscul de a fi liberi, de a-şi afirma demnitatea şi drepturile consemnate de Constituție, lucrurile merg cu viteză spre zona irepara-bilului... Noi, popor mai tânăr, cu alte tradiții, fiindcă ne e frică şi de viață, dar şi de moarte, ne mulțumim cu o moarte în rate, adică tocmai cu ceea ce oferă statul din belşug: foame, ignoranță, umilință şi incultură. Şi, cu toate că le vedem bine, că nu ne mai înşeală nimeni, ne ascundem după „las că trece şi asta!“ sau după „ne descurcăm noi cumva!“. Ca să nu mai vorbim de obiceiurile bine încetățenite de pe vremea lui Iancu Jianu: „Să ne dea şi nouă!“ Adică, să fure, dar să nu ne uite nici pe noi!”» În alte pagini: „Topuri CULTURA 2010” (Eugen Axinte, Cristina Balinte, Cosmin Borza, Bianca Burța-Cernat, Paul Cernat, Marius Chivu, Alex Goldiş, Mihai Iovănel, Antonio Patraş, Adriana Stan, Simona Sora, Andrei Terian) şi „A comemora sau a celebra? Ambiguitățile istoriei recente şi ale autopercepțiilor legate de Revoluția din Decembrie 1989” de Mihaela Grancea („Astăzi, cu referire la Decembrie 1989, mulți dintre români folosesc o parte din retorica fostei Securități prin care era/ sunt defi-nite realitățile lui Decembrie 1989” ).
OBSERVATOR CULTURAL 300. Din 13 ianuarie 2011. Apropo de subiectul dezbătut mai sus, Mihai Gheorghiu scrie în „Adrian Sobaru”: „Obişnuiți numai cu cetățeni turmentați aflați în degringoladă pe podiumul caragialesc al României, se pare că am ratat adevărata măsură în a înțelege gestul unui cetățean român ca oricare altul. Al unui cetățean român care iese în sfârşit din Caragiale pentru a se instaura în plină tragedie a anihilării oricărei speranțe pentru viitorul locuirii noastre cu minimă demnitate în această țară, pe care ne încăpățânăm s-o mai considerăm a noastră, deşi este din ce în ce mai sigur că va fi numai a lor”. La „Anul cultural 2010”, retrospectivă, semnează la literatură Paul Cernat, Adina Dinițoiu şi Daniel Cristea-Enache (îi voi cita mai jos), Silvia Dumitrache (traduceri – „un an proli-fic”), Iulia Popovici (teatru), Mihai Fulger (film) şi Mihai Plămădeală (muzică pop, rock, folk). Paul Cernat – titlu: „În pofida crizei: un an literar foarte viu”: „Oarecum surprinzător a fost faptul că unele genuri considerate, îndeobşte, mai vulnerabile, cum ar fi poezia, s-au descurcat neaşteptat de bine... Mult mai slab reprezentate s-au dovedit a fi, anul trecut, critica şi istoria literară”. Daniel Cristea-Enache – titlu: „Un an de ținut minte”: «Opt din zece autori români nu acceptă un verdict critic decât dacă le este literalmente favorabil; dar toți cad de acord, acum, că doi-trei-patru cronicari literari trebuie să vină (şi repede) în fața publicului spectator pentru a anunța cărțile anului... Care e ea mai importantă carte din 2010, care este Cartea anului? Haideți că ştiți. Vreți să vă confirm? Da, este: Viața unui om singur de Adrian Marino». În alte pagini: „Umbra tatălui, tutelară” de Geo Şerban (despre Tudor Vianu-Ion Vianu, „înălțimea melancoliei în Amor intellectualis”), „Nora Iuga şi câțiva prieteni (scriitoarea a împlinit pe 4 ianuarie 80 de ani)”, au în continuare rubrici Bedros Horasangian şi Liviu Antonesei. Editorial, Marius Oprea: Penele. Pe ce?
BUCOVINA LITERARĂ 10-12 / 2001. Revista are un nou redactor-şef: prozatorul Constantin Arcu. Spune Dorin Tudoran: „Evident, serviciile secrete comuniste au pus pe picioare şi o industrie de produs disidenți. Infiltrați printre cei autentici, dotați cu planuri de acțiune la purtător, ei au făcut extrem de mult rău: şi înăuntru şi în afară... De când a trebuit să plec din România, din 1985, locuiesc în Statele Unite. Nu am revenit niciodată în România, decât în vizite. Este drept, am lucrat în România şi Moldova pentru mai mulți ani, făceam naveta între Chi?inău şi Bucure?ti, dar nu m-am întors definitiv în România. În acei ani, chiar am avut unele vagi speranțe. Au dispărut rapid. Despre viitor, prefer să nu spun nimic”. În alte pagini, eseuri: Al. Cistelecan despre Ioana Em. Petrescu („Schițe”), Ion Pecie despre Ion Creangă, Th. Codreanu despre Basarab Nicolescu, Ovidiu Morar despre avangardă (şi cosmopolitism), Geo Vasile despre Ion Vinea, Isabel Vintilă despre Ileana Mălăncioiu, Adrian Alui Gheorghe despre ratare. Mircea A. Diaconu, „carnete critice” la Ioan Groşan. Surprinzătoare poemele lui Marius Ianuş.
HYPERION 10-11-12 / 2010. Revista a ajuns la numărul 200. Nicolae Manolescu despre premiile literare: „Sunt, după părerea mea, prea multe premii literare astăzi în România. Cel dintâi lucru pe care l-am făcut când am fost ales preşedintele USR a fost să propun Consiliului să reducem numărul de premii, ale USR, ca şi ale Asociațiilor din țară. Multe premii deveniseră derizorii, şi nu numai ca bani. E perfect adevărat, pe de altă parte, că valoarea unui premiu e dată de cei care îl acordă. E motivul pentru care, odată cu propunerea de a reduce premiile, despre care am amintit, am făcut-o şi pe aceea de avea jurii alcătuite exclusiv din critici literari. Nu numai că un critic este din principiu mai obiectiv decât un scriitor, Maiorescu avea dreptate, dar citeşte cu siguranță mai mult, prin meseria lui, care asta este, de cititor, nu de scriitor. Am observat demult că scriitorii nu se prea citesc între ei, aşa cum regizorii nu se duc la spectacolele altor regizori. Patru ani, cât a funcționat ca juriu de critici, juriul USR nu s-a făcut de râs. În noua legislatură, după 2009, Consiliul a dorit să revenim la jurii formate şi din scriitori. Am o presimțire: premiile nu vor mai fi la fel de incontestabile. Să aşteptăm luna aprilie a anului 2011”. Şi despre poezie: „Poezia nu e citită decât de puțini. E firesc, până la un punct. Aşa e peste tot, nu doar la noi. E o artă de elită şi pentru elite. Nici n-ar fi bine să încapă pe mâna publicului larg. Ar deveni ceea ce erau odinioară romanțele sau ce sunt astăzi manelele. Manelizarea culturii, cum a spus cineva, nu înseamnă altceva decât transformarea poeziei dintr-o artă pentru elite într-una populară”. În celelalte pagini sunt prezentați laureații Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu (apăruți anul acesta în antologii la Editura Paralela 45). Apoi interviu cu prozatorii Radu Aldulescu şi Petru Cimpoeşu. Despre canon, un insolit interviu cu Luigi Bambulea. La ancheta „Scriitorul – destin şi opțiune” răspund Svetlana Cârstean şi Ioan Es. Pop. Mai încolo, Luca Pițu cu „Incertitudini cenesasice privind pra-xele eroticoase ale Cajvaneului” (te doare capul).
CONTEMPORANUL 12 / 2010. Revista împlineşte în acest an 130 de ani de la înființare . Apropo de premii literare, „Contemporanul” a premiat trei critici în 2010: Alex Ştefănescu, Marian Victor Buciu şi Răzvan Voncu (prezentați pe larg în acest număr), o fi de acord cu ele N. Manolescu? Altfel, în editorialul său, directorul N. Breban scrie despre: „Manolescu, aura de mister şi demonul politic”: «Vorbind de aura de mister care îl înconjoară, m-am gândit şi la această absolut „misteri-oasă” chemare a morbului, demonului politic, care l-a cuprins subit pe rezervatul, singuratecul, splendid orgoliosul Manolescu! O spun în cunoştință de cauză, deoarece, cum se ştie (şi unii nu izbutesc să uite), în aventura mea în politică (puțini au onestitatea s-o citeze în întregimea ei, căzând în cea mai banală, crasă calomnie, care, se ştie, e acut nocivă deoarece, spre deosebire de minciună, ea se bazează pe o parte de adevăr!) făcută într-un timp mult mai scurt, mi-am folosit poziția înaltă atunci... În esență, eu, azi, la sfârşitul carierei, recunosc că am greşit, punând atunci, între ‘68 şi ‘71, piciorul în politică. Am şi eu scuzele mele, cum probabil şi dl. Manolescu le are pe ale lui, dar fapt e că noi nu aveam ce căuta acolo. De altfel, pentru a ne plasa încă o dată în lunile şi în anii post-revoluționari, această decizie a unora dintre vârfurile vieții literare de a face sau nu politică a scindat net, definitiv, se pare, lumea noastră, microcosmosul nostru literar». În alte pagini, în afara celor trei premiați pomeniți, au rubrici Ştefan Borbely şi Irina Petraş, Maria Ana Tupan, Magda Ursache.
EUPHORION 11-12 / 2010. Venind vorba despre poezie, ce crede alt critic, Ion Simuț (deja celebru cu blamarea poeziei după Revoluție, ştiți, poezia trăgând literatura română în jos), față de N. Manolescu, care crede în rolul restrâns al popularității poeziei, natural, rămas la nivelul elitelor. Ion Simuț (titlul interviului: „Comunismul şi consumismul ne-au tulburat toate reperele estetice”): dacă nu e acceptată de „consumism” (adică de mase), poezia trebuie coborâtă definitiv de pe soclu. Orgolios, Ion Simuț declară: „Afirmația mea despre declinul postdecembrist al poeziei, adeverită astăzi... Poezia a pierdut în ierarhia genurilor şi nu mai are întâietatea pe care o avea în romantism şi în comunism – în romantism pentru că era principalul instrument de exprimare al egolatriei specifice, în comunism pentru că era principalul instrument al propagandei oficiale”. Să nu te închini? Poezia îşi vede de drum. Nenorocirea poeziei vine de la criteriul estetic. Ion Simuț îl atacă pe Titu Maiorescu pentru „militantismul său pentru critica strict estetică, în a cărei aplicație eu, unul, nu cred”... Acest număr al revistei e dedicat „Actualității lui Titu Maiorescu” – scriu excelent pe această temă Al. Cistelecan (Un gene-ral peste literele române), Caius Dobrescu (Titu Maiorescu: măreția şi limitele apatiei), Al. Dobrescu (O lecție peste puteri de învățat), Cornel Moraru (Eu şi personajul literar), Paul Cernat (Cu Titu Maiorescu înainte. Câteva observații), Alex Goldiş (Maiorescu şi reconsiderările marxist leniniste) şi Andrei Terian (Observări polemice despre „literatura română şi străinătatea”).
ACOLADA 12 / 2010. Rămâne aceeaşi revistă de atitudine. Tudorel Urian: «Astăzi, la 21 de ani de la „revoluție”, românii sunt mai deprimați şi mai nostalgici ca niciodată după vremurile de dinainte de 1989. 2010 a fost anul apocalipsă al perioadei postcomu-niste... La capătul celor 20 de ani, sen-timentul general este că ne-am întors în punctul zero. Nu se mai înțelege om cu om, unii trag într-o direcție, alții în alta, orice idee de evoluție este repede scurtcircuitată, de multe ori chiar de partenerii politici ai celui care au propus-o. Invidia, prostia şi ticăloşia sunt les qualités maîtresse ale omului nou... Toți vorbesc în numele moralei şi al principiilor, dar acționează exclusiv în interesul găştii din care fac parte... Dezgustătorul spectacol cotidian este completat de prăbuşirea nivelului de trai... Prețurile tot mai mari şi veniturile diminuate, nesiguranța locului de muncă, legislația fluctuantă, inconsecvența hotărârilor judecătoreşti au erodat încrederea românilor în ziua de mâine... România este o țară în care oamenii merg cu privirea în pământ, din care au dispărut zâmbetul şi buna dispoziție»... În alte pagini, rubrici ale Anei Blandiana, Gh. Grigurcu, Radu Ulmeanu, Barbu Cioculescu, Constantin Călin, C. Trandafir, Sorin Lavric, Nicolae Florescu, A.D. Rachieru. Interviu cu Iolanda Malamen.
VATRA 12 / 2010. Număr dedicat lui Mircea Martin „cel mai important critic al criticii din perioada postbelică” (Alex Goldiş): scriu, despre el, Virgil Podoabă (Mircea Martin – iluminist?), Ion Pop (Mircea Martin – între „identificări” şi „singurătăți”), Al. Cistelecan (Al doilea test de dicțiune), Nicoleta Cliveț (Mircea Martin sau despre literatură şi tristețe), Sanda Cordoş (O carte amânată, o carte aşteptată), Alexandru Matei (Mircea Martin şi morala suspensiei), Mihaela Ursa („Dicțiunea suplă”: între teorie şi praxis), Iulian Boldea (Critică şi înțelegere), Cosmin Borza (Generație şi metodă), Claudiu Turcuş (Critica unică), Corina Boldeanu (Fără complexe, despre „complexe”), Alex Goldiş (Dificultățile exprimării esențiale). În alte pagini, dialog cu Mircea Cărtărescu (datat 1986 de C. Severin): „Muzica preferată a întregii mele generații – nu numai de scriitor – este muzica rock, şi nu oarecare, ci rockul şi (folkul) în care s-au produs mari artişti, rockul serios, care a însemnat un moment în arta secolului”. Şi alt dialog, cu Dumitru Vatamaniuc (la 90 de ani), cu C. Hrehor: „Accentuez că familia lui Eminescu, numită Eminovici, în documentele vechi pe care le cunoaştem, are ascendenți în Blaj şi în Vad, în Făgăraş, cu urmaşi până în zilele noastre... Străbunii îndepărtați ai lui Eminescu emigrează în Țara de Sus a Moldovei... Bucovina... Poetul s-a născut la Botoşani”
OBSERVATOR CULTURAL 300. Din 13 ianuarie 2011. Apropo de subiectul dezbătut mai sus, Mihai Gheorghiu scrie în „Adrian Sobaru”: „Obişnuiți numai cu cetățeni turmentați aflați în degringoladă pe podiumul caragialesc al României, se pare că am ratat adevărata măsură în a înțelege gestul unui cetățean român ca oricare altul. Al unui cetățean român care iese în sfârşit din Caragiale pentru a se instaura în plină tragedie a anihilării oricărei speranțe pentru viitorul locuirii noastre cu minimă demnitate în această țară, pe care ne încăpățânăm s-o mai considerăm a noastră, deşi este din ce în ce mai sigur că va fi numai a lor”. La „Anul cultural 2010”, retrospectivă, semnează la literatură Paul Cernat, Adina Dinițoiu şi Daniel Cristea-Enache (îi voi cita mai jos), Silvia Dumitrache (traduceri – „un an proli-fic”), Iulia Popovici (teatru), Mihai Fulger (film) şi Mihai Plămădeală (muzică pop, rock, folk). Paul Cernat – titlu: „În pofida crizei: un an literar foarte viu”: „Oarecum surprinzător a fost faptul că unele genuri considerate, îndeobşte, mai vulnerabile, cum ar fi poezia, s-au descurcat neaşteptat de bine... Mult mai slab reprezentate s-au dovedit a fi, anul trecut, critica şi istoria literară”. Daniel Cristea-Enache – titlu: „Un an de ținut minte”: «Opt din zece autori români nu acceptă un verdict critic decât dacă le este literalmente favorabil; dar toți cad de acord, acum, că doi-trei-patru cronicari literari trebuie să vină (şi repede) în fața publicului spectator pentru a anunța cărțile anului... Care e ea mai importantă carte din 2010, care este Cartea anului? Haideți că ştiți. Vreți să vă confirm? Da, este: Viața unui om singur de Adrian Marino». În alte pagini: „Umbra tatălui, tutelară” de Geo Şerban (despre Tudor Vianu-Ion Vianu, „înălțimea melancoliei în Amor intellectualis”), „Nora Iuga şi câțiva prieteni (scriitoarea a împlinit pe 4 ianuarie 80 de ani)”, au în continuare rubrici Bedros Horasangian şi Liviu Antonesei. Editorial, Marius Oprea: Penele. Pe ce?
BUCOVINA LITERARĂ 10-12 / 2001. Revista are un nou redactor-şef: prozatorul Constantin Arcu. Spune Dorin Tudoran: „Evident, serviciile secrete comuniste au pus pe picioare şi o industrie de produs disidenți. Infiltrați printre cei autentici, dotați cu planuri de acțiune la purtător, ei au făcut extrem de mult rău: şi înăuntru şi în afară... De când a trebuit să plec din România, din 1985, locuiesc în Statele Unite. Nu am revenit niciodată în România, decât în vizite. Este drept, am lucrat în România şi Moldova pentru mai mulți ani, făceam naveta între Chi?inău şi Bucure?ti, dar nu m-am întors definitiv în România. În acei ani, chiar am avut unele vagi speranțe. Au dispărut rapid. Despre viitor, prefer să nu spun nimic”. În alte pagini, eseuri: Al. Cistelecan despre Ioana Em. Petrescu („Schițe”), Ion Pecie despre Ion Creangă, Th. Codreanu despre Basarab Nicolescu, Ovidiu Morar despre avangardă (şi cosmopolitism), Geo Vasile despre Ion Vinea, Isabel Vintilă despre Ileana Mălăncioiu, Adrian Alui Gheorghe despre ratare. Mircea A. Diaconu, „carnete critice” la Ioan Groşan. Surprinzătoare poemele lui Marius Ianuş.
HYPERION 10-11-12 / 2010. Revista a ajuns la numărul 200. Nicolae Manolescu despre premiile literare: „Sunt, după părerea mea, prea multe premii literare astăzi în România. Cel dintâi lucru pe care l-am făcut când am fost ales preşedintele USR a fost să propun Consiliului să reducem numărul de premii, ale USR, ca şi ale Asociațiilor din țară. Multe premii deveniseră derizorii, şi nu numai ca bani. E perfect adevărat, pe de altă parte, că valoarea unui premiu e dată de cei care îl acordă. E motivul pentru care, odată cu propunerea de a reduce premiile, despre care am amintit, am făcut-o şi pe aceea de avea jurii alcătuite exclusiv din critici literari. Nu numai că un critic este din principiu mai obiectiv decât un scriitor, Maiorescu avea dreptate, dar citeşte cu siguranță mai mult, prin meseria lui, care asta este, de cititor, nu de scriitor. Am observat demult că scriitorii nu se prea citesc între ei, aşa cum regizorii nu se duc la spectacolele altor regizori. Patru ani, cât a funcționat ca juriu de critici, juriul USR nu s-a făcut de râs. În noua legislatură, după 2009, Consiliul a dorit să revenim la jurii formate şi din scriitori. Am o presimțire: premiile nu vor mai fi la fel de incontestabile. Să aşteptăm luna aprilie a anului 2011”. Şi despre poezie: „Poezia nu e citită decât de puțini. E firesc, până la un punct. Aşa e peste tot, nu doar la noi. E o artă de elită şi pentru elite. Nici n-ar fi bine să încapă pe mâna publicului larg. Ar deveni ceea ce erau odinioară romanțele sau ce sunt astăzi manelele. Manelizarea culturii, cum a spus cineva, nu înseamnă altceva decât transformarea poeziei dintr-o artă pentru elite într-una populară”. În celelalte pagini sunt prezentați laureații Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu (apăruți anul acesta în antologii la Editura Paralela 45). Apoi interviu cu prozatorii Radu Aldulescu şi Petru Cimpoeşu. Despre canon, un insolit interviu cu Luigi Bambulea. La ancheta „Scriitorul – destin şi opțiune” răspund Svetlana Cârstean şi Ioan Es. Pop. Mai încolo, Luca Pițu cu „Incertitudini cenesasice privind pra-xele eroticoase ale Cajvaneului” (te doare capul).
CONTEMPORANUL 12 / 2010. Revista împlineşte în acest an 130 de ani de la înființare . Apropo de premii literare, „Contemporanul” a premiat trei critici în 2010: Alex Ştefănescu, Marian Victor Buciu şi Răzvan Voncu (prezentați pe larg în acest număr), o fi de acord cu ele N. Manolescu? Altfel, în editorialul său, directorul N. Breban scrie despre: „Manolescu, aura de mister şi demonul politic”: «Vorbind de aura de mister care îl înconjoară, m-am gândit şi la această absolut „misteri-oasă” chemare a morbului, demonului politic, care l-a cuprins subit pe rezervatul, singuratecul, splendid orgoliosul Manolescu! O spun în cunoştință de cauză, deoarece, cum se ştie (şi unii nu izbutesc să uite), în aventura mea în politică (puțini au onestitatea s-o citeze în întregimea ei, căzând în cea mai banală, crasă calomnie, care, se ştie, e acut nocivă deoarece, spre deosebire de minciună, ea se bazează pe o parte de adevăr!) făcută într-un timp mult mai scurt, mi-am folosit poziția înaltă atunci... În esență, eu, azi, la sfârşitul carierei, recunosc că am greşit, punând atunci, între ‘68 şi ‘71, piciorul în politică. Am şi eu scuzele mele, cum probabil şi dl. Manolescu le are pe ale lui, dar fapt e că noi nu aveam ce căuta acolo. De altfel, pentru a ne plasa încă o dată în lunile şi în anii post-revoluționari, această decizie a unora dintre vârfurile vieții literare de a face sau nu politică a scindat net, definitiv, se pare, lumea noastră, microcosmosul nostru literar». În alte pagini, în afara celor trei premiați pomeniți, au rubrici Ştefan Borbely şi Irina Petraş, Maria Ana Tupan, Magda Ursache.
EUPHORION 11-12 / 2010. Venind vorba despre poezie, ce crede alt critic, Ion Simuț (deja celebru cu blamarea poeziei după Revoluție, ştiți, poezia trăgând literatura română în jos), față de N. Manolescu, care crede în rolul restrâns al popularității poeziei, natural, rămas la nivelul elitelor. Ion Simuț (titlul interviului: „Comunismul şi consumismul ne-au tulburat toate reperele estetice”): dacă nu e acceptată de „consumism” (adică de mase), poezia trebuie coborâtă definitiv de pe soclu. Orgolios, Ion Simuț declară: „Afirmația mea despre declinul postdecembrist al poeziei, adeverită astăzi... Poezia a pierdut în ierarhia genurilor şi nu mai are întâietatea pe care o avea în romantism şi în comunism – în romantism pentru că era principalul instrument de exprimare al egolatriei specifice, în comunism pentru că era principalul instrument al propagandei oficiale”. Să nu te închini? Poezia îşi vede de drum. Nenorocirea poeziei vine de la criteriul estetic. Ion Simuț îl atacă pe Titu Maiorescu pentru „militantismul său pentru critica strict estetică, în a cărei aplicație eu, unul, nu cred”... Acest număr al revistei e dedicat „Actualității lui Titu Maiorescu” – scriu excelent pe această temă Al. Cistelecan (Un gene-ral peste literele române), Caius Dobrescu (Titu Maiorescu: măreția şi limitele apatiei), Al. Dobrescu (O lecție peste puteri de învățat), Cornel Moraru (Eu şi personajul literar), Paul Cernat (Cu Titu Maiorescu înainte. Câteva observații), Alex Goldiş (Maiorescu şi reconsiderările marxist leniniste) şi Andrei Terian (Observări polemice despre „literatura română şi străinătatea”).
ACOLADA 12 / 2010. Rămâne aceeaşi revistă de atitudine. Tudorel Urian: «Astăzi, la 21 de ani de la „revoluție”, românii sunt mai deprimați şi mai nostalgici ca niciodată după vremurile de dinainte de 1989. 2010 a fost anul apocalipsă al perioadei postcomu-niste... La capătul celor 20 de ani, sen-timentul general este că ne-am întors în punctul zero. Nu se mai înțelege om cu om, unii trag într-o direcție, alții în alta, orice idee de evoluție este repede scurtcircuitată, de multe ori chiar de partenerii politici ai celui care au propus-o. Invidia, prostia şi ticăloşia sunt les qualités maîtresse ale omului nou... Toți vorbesc în numele moralei şi al principiilor, dar acționează exclusiv în interesul găştii din care fac parte... Dezgustătorul spectacol cotidian este completat de prăbuşirea nivelului de trai... Prețurile tot mai mari şi veniturile diminuate, nesiguranța locului de muncă, legislația fluctuantă, inconsecvența hotărârilor judecătoreşti au erodat încrederea românilor în ziua de mâine... România este o țară în care oamenii merg cu privirea în pământ, din care au dispărut zâmbetul şi buna dispoziție»... În alte pagini, rubrici ale Anei Blandiana, Gh. Grigurcu, Radu Ulmeanu, Barbu Cioculescu, Constantin Călin, C. Trandafir, Sorin Lavric, Nicolae Florescu, A.D. Rachieru. Interviu cu Iolanda Malamen.
VATRA 12 / 2010. Număr dedicat lui Mircea Martin „cel mai important critic al criticii din perioada postbelică” (Alex Goldiş): scriu, despre el, Virgil Podoabă (Mircea Martin – iluminist?), Ion Pop (Mircea Martin – între „identificări” şi „singurătăți”), Al. Cistelecan (Al doilea test de dicțiune), Nicoleta Cliveț (Mircea Martin sau despre literatură şi tristețe), Sanda Cordoş (O carte amânată, o carte aşteptată), Alexandru Matei (Mircea Martin şi morala suspensiei), Mihaela Ursa („Dicțiunea suplă”: între teorie şi praxis), Iulian Boldea (Critică şi înțelegere), Cosmin Borza (Generație şi metodă), Claudiu Turcuş (Critica unică), Corina Boldeanu (Fără complexe, despre „complexe”), Alex Goldiş (Dificultățile exprimării esențiale). În alte pagini, dialog cu Mircea Cărtărescu (datat 1986 de C. Severin): „Muzica preferată a întregii mele generații – nu numai de scriitor – este muzica rock, şi nu oarecare, ci rockul şi (folkul) în care s-au produs mari artişti, rockul serios, care a însemnat un moment în arta secolului”. Şi alt dialog, cu Dumitru Vatamaniuc (la 90 de ani), cu C. Hrehor: „Accentuez că familia lui Eminescu, numită Eminovici, în documentele vechi pe care le cunoaştem, are ascendenți în Blaj şi în Vad, în Făgăraş, cu urmaşi până în zilele noastre... Străbunii îndepărtați ai lui Eminescu emigrează în Țara de Sus a Moldovei... Bucovina... Poetul s-a născut la Botoşani”