IMPOSTURA E ETERNĂ, NU ?I IMPOSTORII

Pe cît mi-aduc aminte, parcă există o lege a lui Murphy care ne aşează pe toți, dacă nu direct sub semnul imposturii, măcar în perspectiva sau proiectul ei. Ba încă, face din impostură (de fapt, din incompetență, dar e totuna), capătul eforturilor de autodepăşire. E, probabil, punînd-o acolo, cel mai pozitiv mod, de a valorifica impostura şi de a o face să rezulte din strădanie, altminteri, de apreciat. Poate că-i numai unul, dintre paradoxurile cinice ale celebrului cod de legi, deşi s-ar prea putea să nu fie deloc paradox gratuit, să fie chiar o regulă de ascensiune care-l atinge pe tot omul cu oarece ambiții. Şi ce om n-are, cît de cît, ambiții – profesionale, sociale? Dacă legislatorii ăia cinici şi glumeți aveau dreptate, înseamnă că mergem toți, fatal, spre impostură. E posibil ca drumul unora spre acest țel să fie mai lung şi să nu-l poată ajunge, dar astea ar fi pure excepții, chiar dacă multe. Regula e să ajungi repede, în locul în care nu te mai pricepi. Impostura ar fi, aşadar, țelul spre care mergem neabătut, vrem-nu vrem. Ne putem irita, dar numai ca în fața oricărei fatalități.
Strict după bunul simț, impostura se vede mai uşor, acolo unde criteriile profesiunii sînt mai riguroase, mai legate, iar încălcarea lor e, de îndată, evidentă. Ea nu prea e vizibilă unde „profesiunea” n-are criterii ferme, acolo unde, de fapt, vorbim de competență profesională, oarecum la modul abuziv, de nu de-a dreptul la figurat. Un medic, bunăoară, îşi vădeşte numaidecît impostura/incompetența; dar unui politician, în schimb, e posibil să nu-i ajungă viața, pentru a şi-o „demonstra”. Oriunde criteriile „profesionale” sînt fluide, impostura poate fi discutabilă, oricît de eminentă.
Bine-ar fi ca ea să survină deodată, cu nişte semne lizibile de identificare. Dar, asta ar fi fatal pentru impostură, căci odată recunoscută, ea nu s-ar mai putea realiza, nu s-ar mai putea produce (decît dacă am admite-o, dacă am închide ochii; dar atunci nu ea ar fi de vină). Obişnuit, ea e recunoscută, după ce s-a manifestat, după ce s-a concretizat, după ce şi-a făcut opera. Nu există impostură în virtualitate, ci doar în actualitate. Realizăm impostura întotdeauna prea tîrziu. Ea lucrează ca şi dragostea: o realizăm după ce s-a produs, nu anticipat. Fireşte că de aceea se şi poate răspîndi aşa de uşor. Şi tot ca şi iubirii, nu mai ai ce-i face. A o demasca e justițiar, e nobil, dar şi gratuit.
În literatură e, oarecum, ca şi-n politică. Nu există criterii casante, linii abrupte de despărțire a vocației de impostură. Ba chiar, dimpotrivă, există o zonă întinsă în care cele două sînt indiscernabile. Iar asta e chiar zona profitabilă şi favorabilă a imposturii. Un scriitor lipsit de orice urmă de talent sau abilitate nici măcar nu e un impostor; e doar o victimă a propriilor iluzii. Impostura presupune aici oarece amestec, indiferent că el vine pe cale de mimetism, sau pe cale spontană. Ea lucrează în gramaje variabile şi interpretabile. Dacă ar fi să sancționăm fără milă această zonă literară delicată, ar fi să facem masacru prea mare. Oricum, sociologii literari spun că puține cărți trec anul în care apar, aşa că există, totuşi, cineva care o sancționează. Poate că nici posteritatea nu se prinde imediat la cazurile de impostură, dar pînă la urmă tot se prinde. Fireşte că ei îi vine mai uşor, întrucît are timp să discearnă şi să aştepte ca lucrurile să se aşeze. Nu m-aş irita prea tare de impostura în artă; dacă există o critică funcțională, ea nu poate face prea mult rău şi nici viață lungă nu poate avea. Ea e eternă în prezent, ca fenomen etern al actualității, nu e eternă în sine. Cum ar veni, impostura e eternă, nu şi impostorii.
Nu m-aş irita nici de rescrierea biografiilor, de eroizarea lor. Se ştie că memoria eufemizează (uneori dramatizînd) şi eroizează. Iar dacă nu putem fi eroii propriei noastre biografii, măcar să fim eroii propriei autobiografii (dacă-mi permiteți acest pleonasm). E o soluție psihologică, nu neapărat o soluție de artă.