Clasici revizitați
Mihai Zamfir
VASILE ALECSANDRI (1818 – 1890)
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2011
Tradiția şcolară îl consideră pe Alecsandri drept cel mai reprezentativ scriitor paşoptist, iar opera lui – sinteză a paşoptismului. Caracterizarea este doar parțial exactă. Dacă, în tinerețe, el a putut trece drept un paşoptist tipic (nu doar pentru Moldova, ci şi pentru Muntenia), în a doua jumătate a vieții traseul literar al autorului s-a modificat sensibil. Trăind pînă spre sfîrşitul secolului, Alecsandri a ținut pasul cu secolul şi a depăşit considerabil paşoptismul inițial. Nici una dintre marile voci paşoptiste nu a avut un traseu similar: Heliade, Alexandrescu, Bolintineanu, Negruzzi ori Bolliac au rămas pur paşoptişti, indiferent cîți ani au mai trăit după 1859, an la care mişcarea se sfîrşeşte în chip natural. Alecsandri, în schimb, a început exact atunci o nouă viață literară.
Biografia sa este paralelă celei a lui Kogălniceanu ori Ion Ghica – studii în străinătate, la Paris, dar fără ambiții ştiințifice, pregătire şi participare la Revoluția de la 1848, protagonist în epoca Unirii, personalitate politică şi culturală de prim rang în România de după Unire; spre deosebire însă de toți paşoptiştii, el a practicat literatura de la debut şi pînă la sfîrşit, făcîndu-şi din literatură îndeletnicirea principală. Suficient de bogat pentru a şi-o putea permite, a vrut să se impună – şi a reuşit – mai ales ca scriitor, în defavoarea omului politic, a diplomatului ori a îndrumătorului cultural. La fel de precoce ca şi Kogălniceanu, descoperă literele la vîrsta de 20 de ani şi, spre deosebire de acesta, nu le mai părăseşte niciodată.
Poezia lui Alecsandri a fost prețuită în mod covîrşitor, atît în timpul vieții, cît şi în deceniile imediat următoare: în conştiința publică, el a rămas „poetul”, „bardul de la Mirceşti”. Lectura contemporană a operei schimbă însă accentele, favorizînd alte zone; poate că deceniile următoare îl vor privilegia pe Alecsandri-epistolierul, pînă acum ignorat, iar corespondența lui va ajunge cea mai prețioasă mărturie lăsată de autor – aşa cum sunt toate şansele să se întîmple cu Bălcescu ori Kogălniceanu. Deocamdată să vedem ce rămîne din imensa operă alecsandriană, cîndva înălțată la ceruri, astăzi citită doar din obligație. Există însă şi obligații plăcute.
1. Poezia nu ridică, la prima vedere, mistere insondabile: este cea a unui improvizator continuu, talentat, incapabil să reflecteze prea mult la ceea ce scrie. Definind modul în care şi-a compus primele poezii de succes, poetul însuşi va spune mai tîrziu: „Atunci scrisei sau mai bine zis improvizai cele mai bune poezii ale mele: Baba Cloanța, Strunga, Doina…”. Citatul merită să fie reținut. Nu numai în cazul acestor doine, ci şi în cazul tuturor poeziilor reuşite, Alecsandri ar fi trebuit să utilizeze verbul a improviza. Poeții s-au încadrat dintotdeauna în două scheme de creație opuse: cea a perfecționării continue de variante inițiale şi cea a improvizației, a redactării dintr-o dată a variantei definitive. L. Gáldi numea cele două structuri „beethoveniană” şi „mozartiană”. Nu trebuie să ne întrebăm căreia dintre ele îi aparține improvizatorul Alecsandri. Nimic nu e mai puțin eminescian-beethovenian decît regimul creativ al lui Alecsandri. Opoziția lui cu Eminescu întruchipează cele două prototipuri ale poeziei româneşti din secolul al XIX-lea şi dintotdeauna.
Improvizația – de la cea mai inspirată la cea mai fadă – îi străbate versurile. Primul său ciclu erotic, Lăcrămioare, nu reprezintă decît jurnalul în versuri al iubirii poetului pentru Elena Negri (întîmplată între 1845-1847), jurnal atît de exact, încît etapele iubirii pot fi urmărite poezie cu poezie. Alecsandri dădea imediat impresiilor sale o formă versificată, parcă de frică să nu le uite. Toate etapele biografiei, plecările din țară ori revenirile, evenimentele istorice (Revoluția, înfrîngerea ei, exilul, Unirea, domnia lui Cuza) s-au bucurat de celebrări poetice compuse în febra clipei. Dacă mai adăugăm zecile de improvizații pe albume, cu adresă precisă, intuim fondul ultim al acestui versificator extrem de volubil, volatil şi superficial. Chiar Pastelurile stau sub semnul aceleiaşi improvizații triumfătoare: toamna tîrzie a anului 1867, greaua iarnă 1867-1868, venirea primăverii şi apoi a verii lui 1868 vor fi consemnate pe viu, strict cronologic, prin celebrele Serile la Mirceşti, Sfîrşit de toamnă, Iarna, Gerul, Sania, Miezul iernei, La gura sobei, Viscolul, Sfîrşitul iernei, Oaspeții primăverii, Cucoarele, Noaptea, Dimineața, Tunetul, Floriile, Paştele, Plugurile, Sămănătorii, Rodica. Toate aceste consemnări poetico-meteorologice sunt cuprinse între noiembrie 1867 şi aprilie 1868. Ultimul volum publicat de poet aduce o ultimă apologie a evenimentului curent: în Ostaşii noştri putem urmări campania militară de la 1877-1878, începînd cu zvonurile privind războiul şi pînă la întoarcerea în țară a luptătorilor de la Grivița. Veritabil jurnal poetic de front!
Paşoptismul convențional şi mediocru este, în poezia tînărului Alecsandri, extrem de întins. Dacă poezia romantică din Muntenia, patronată de Heliade, s-a deschis sub auspiciile versului lamartinian, primele versuri scrise de Alecsandri descind direct şi afişat din Lamartine. Acest paşoptism de factură muntenească durează la poetul moldovean pînă spre epoca Pastelurilor. Trei sferturi din ciclurile Lăcrămioare, Suvenire şi Mărgăritărele ar fi putut fi scrise de oricare poet din şcoala lui Heliade. „Sus, în taină dulce, pe-a nopței senin/ Ca un vas de aur luna plutea lin.// Eram pe-un cal aprig care-ntrecea vîntul;/ Negrele lui coame atingeau pămîntul.// Ne duceam în cale precum visul duce,/ Ca genii de spaimă, ca două năluce.// Zburam noi pe lume precum gîndul zboară/ Cînd iubirea dulce inima-mpresoară” (Visul).
De cine să fie aceste versuri foarte aproape de parodie? De Bolintineanu, am fi tentați să răspundem, de un Bolintineanu aflat într-o zi proastă. Nici gînd! Versurile provin din lungul poem Visul, ce deschide volumul Suvenire, şi ele au fost scrise la 1843. În zeci de exemple, încă nu foarte „veselul Alecsandri” pare ecou minor al lui Bolintineanu, poet pentru care făcuse o adevărată fixație din moment ce îl considera „cel mai poet dintre poeții Valahiei”. Vis de poet, din volumul Mărgăritărele, pare un Bolintineanu parodiindu-l pe Bolintineanu: „Ea era frumoasă, dulce-ncîntătoare/ Ca o floare vie căzută din soare;// Lumea-namorată şi de doruri plină/ O slăvea în taină ca pe o regină”.
Imaginile lui Bolintineanu şi lexicul acestuia îl urmăresc pe Alecsandri constant; poeziile Bosforul ori Cîntecul Margaritei descind direct din Florile Bosforului, fără cea mai mică amendare a lui Bolintineanu.
Dar parcă numai Bolintineanu! Pe malul mărei provine direct din Grigore Alexandrescu şi chiar Heliade, obiectul glumelor lui Alecsandri, lasă urme vizibile în poezia autorului moldovean. Ce să mai spunem despre zecile de improvizații, facile chiar pentru vremea în care au fost compuse şi căzute rapid în auto-parodie. Caducitățile întregii poezii paşoptiste defilează în strofele din Frumoasa copiliță (domnişoarei Z. Filipescu), pînă la cele închinate domnişoarelor Maria Docan, A. Jora, Florescu, Rosetti, Natalia Ghica şi altor nume de rezonanțe aristocratice. Să fi vrut oare Alecsandri să ironizeze, subtil, boierimea română? Ar fi prea frumos să fie adevărat.
Poetul descoperă un filon interesant doar atunci cînd are revelația poeziei populare, pe la începutul anilor ’40; culegînd primele mostre folclorice, lui Alecsandri îi vine ideea de a compune poezie în stil popular. Ideea s-a dovedit extraordinară. Simțind că versul de sorginte lamartiniană cădea încet în desuetudine, devenind tot mai previzibil, poetul se gîndeşte că o soluție ar fi opțiunea pentru forma diametral opusă – şi aceasta nu putea fi decît poezia populară.
Frapat de noutatea şi mai ales de naturalețea unui asemenea discurs poetic, Alecsandri s-a decis să-l adopte imediat: dar sub ce formă? Aici ne întîmpină cea de a doua mişcare inspirată a poetului; el a imaginat o variantă cu totul personală de folclorizare, prin care poezia „originală” să pară folclorică, iar cea propriu-zis populară, culeasă pe teren de el însuşi, să fie supusă unei corijări, care să o apropie, estetic, de rigorile poeziei culte. Aşa apar Doinele (publicate în 1853 într-un volum de poezii originale), paralel cu poeziile populare, culese însă după propriul sistem.
Originalitatea lui Alecsandri constă în structurarea unei poezii aflate la jumătatea distanței dintre folclor şi poemul cult; iau naştere versuri culte cu aparențe populare atît de acuzate, încît un neprevenit le-ar putea considera folclor propriu-zis. Paralel, întîlnim (în culegerea sa de poezii populare) texte ce se proclamă autentice, dar care sunt substanțial „îndreptate” de poetul însuşi cu atîta abilitate, încît acelaşi neprevenit le poate considera indubitabil folclorice.
Doinele, prim ciclu autonom publicat de Alecsandri, cuprinde unele dintre cele mai inspirate poezii ale autorului: Doina, Baba-Cloanța, Sora şi hoțul, Strunga, Cîntic haiducesc etc. Poezia ce deschide ciclul a rămas emblematică: „Doină, doiniță!/ De-aş avea o puiculiță/ Cu flori galbine-n cosiță,/ Cu flori roşii pe guriță!// De-aş avea o mîndrulică/ Cu-ochişori de porumbică/ Şi cu suflet de voinică!// De-aş avea o bălăioară/ Naltă, veselă, uşoară,/ Ca un pui de căprioară!”(Doina).
Învelişul folcloric păstrează cu grijă iluzia: octosilabul trohaic tipic, monorima dominantă, simplitatea căutată a termenilor (este evitat orice neologism, oricare cuvînt din afara ariei semantice a satului); dar ansamblul este prea coerent pentru a nu fi rezultatul unei selecții deliberate. Mai ales la capitolul figurativ, poetul se arată extrem de scrupulos: nici urmă din metaforele, personificările şi comparațiile lamartiniene, nici un epitet noțional; rarele metafore (cu flori galbine-n cosiță) provin din arsenalul imagistic popular.
Însă faptul că avem a face cu o poezie fals-populară iese la iveală, pentru că anumite procedee folclorice apar cu frecvență exagerată. Dacă diminutivarea descinde din folclor, cele 8 diminutive în doar 9 versuri marchează contribuția brevetată a lui Alecsandri. În această poezie, distanțarea intimă a poetului față de obiectul admirației sale a ajuns perceptibilă; poezia se transformă într-un fel de sinteză a principalelor tipuri de doine existente. În Baba-Cloanța, legenda populară devine pretext ludic pentru o farsă tragi-comică, în timp ce întîmplările din Sora şi hoțul ori Andrii-Popa sunt relatate cu un surîs complice, foarte departe de angajarea totală, proprie baladei autentice.
Autorul însuşi şi-a dat seama de noutatea frapantă a apelului la o poezie simplă şi naturală, dar şi de imposibilitatea ca această inovație să fie speculată la nesfîrşit. După şocul estetic provocat de Doine, Alecsandri n-a mai cultivat maniera populară decît sporadic: nu ținea să ajungă un fel de bard popular, atunci cînd aspirațiile sale vizau mari înălțimi! A continuat să apeleze la folclor doar atunci cînd ritmul săltăreț şi limbajul frust trebuiau să impună un adevăr general (vezi însuflețita Horă a Unirii); mai tîrziu, în Legende, apelul la folclor va viza un strat poetic adînc, aflat dincolo de versificație şi de terminologie.
Cu o intuiție plină de subtilitate, Alecsandri reține de la început din poezia populară mai ales melodia, muzicalitatea interioară, bazată nu doar pe versificație, ci şi pe un întreg complex lexico-figurativ. Sensibilitatea lui la folclor a fost multiplă. Prin talent mimetic, bazat pe o ureche muzicală neobişnuită, poetul – atras de folclorul italian, spaniol, ba chiar şi turcesc-arab – a scris poezii al căror unic merit constă în sugerarea unei vagi atmosfere orientale, hispanice ori italiene (Barcarola venețiană, Canțoneta napolitană, Seguidilă, El R’ba). Alecsandri trata folclorul străin cu aceeaşi nonşalanță ca şi pe cel românesc.
A compus poezii culte la limita folclorului şi a intervenit, pe nevăzute, în textul popular cules. Aşa au luat naştere variate capodopere, în fruntea cărora se află Miorița. E greu de spus în care dintre cele două variante a fost Alecsandri mai inspirat – probabil că în transformarea, după gust propriu, a poeziei populare.
Scriitorul evoluează însă odată cu secolul şi abandonează paşoptismul. Pragul anilor 1867-1868, cînd se apropia de 50 de ani, aflîndu-se vizibil „la jumătatea drumului”, semnifică schimbarea gravă a registrului poetic. Acum, îşi găseşte o voce proprie, distinctă de aceea a colegilor de generație. Biografia poetului acompaniază schimbarea. El renunță complet la activismul politic, începe să disprețuiască poezia „uşoară”, aspiră la monumentalitate, se clasicizează, se însoară. Retras din viața publică, nu mai doreşte decît mandarinat cultural. Avînturile vag revoluționare ale paşoptismului vor fi abandonate în favoarea Junimii, grupare de care se ataşază spontan şi căreia îi va rămînea fidel pînă la sfîrşitul vieții. Din paşoptist ajunge „convorbirist”. După ce publicase, după Revoluție, în Revista română a lui Odobescu (1861-1862) şi în propria sa revistă, România literară (1852), începe să publice la Convorbiri literare, la revista cea mai autoritară şi mai „serioasă” din țară. Convins că ajunsese „numărul unu” al literaturii române, face tot ce-i stă în putință pentru a-şi consolida acest renume.
Noua fază debutează cu poeziile scrise una după alta în iarna-primăvara 1867-1868, Pastelurile. Cu Floriile şi Paştele, ne aflăm în primăvara anului 1868. Concertul în luncă datează din aceeaşi perioadă. I se vor mai adăuga unele tablouri de vară, compuse în anul următor, 1869, dar anotimpurile esențiale fuseseră deja surprinse.
La nivel formal, trecerea spre o nouă etapă e spectaculoasă. Pastelurile devin formă distinctă: dincolo de obligativitatea temei, existentă şi pînă atunci, poetul român introduce o variantă de poezie aproape fixă compusă din patru strofe. Strofele se constituie pe un principiu de simetrie binară, pînă atunci inexistent în poezia românească: strofe compuse mereu din 4 sau din 2 fraze; comparații avînd comparantul format mereu din 2 termeni, dintr-un nume însoțit de adjectiv: „Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,/ Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;/ Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,/ Răspîndind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.// Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iar!/ Cu o zale argintie se îmbracă mîndra țară;/ Soarele rotund şi palid se prevede printre nori/ Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.// Tot e alb pe cîmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare./ Ca fantasme albe plopii înşirați se pierd în zare,/ Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,/ Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum.// Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare/ Străluceşte şi dizmiardă oceanul de ninsoare./ Iat-o sanie uşoară care trece peste văi…/ În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi” (Iarna).
Un balans sintactic şi prozodic perpetuu, o obsesie a cifrei pare constituie structura profundă a pastelului; el denotă căutarea obstinată a echilibrului, cel puțin aparent. Clasicizarea din această fază a evoluției lui Alecsandri înseamnă însă şi altceva decît echilibru afişat. Din Pasteluri a dispărut orice aluzie personală indiscretă, ca şi etalarea intimității, atît de frecventă pînă acum. Persoana I singular nu mai apare decît excepțional, fără emfază. Impersonalizarea textului se accentuează prin explorarea unor realități eterne care transcend clipa prezentă. Aluziile mitologice survin la Alecsandri doar începînd cu Pastelurile (femeia visată din Serile la Mirceşti este „acea Venus cînd a ieşit din unde”, iar La gura sobei schițează o mitologie românească de inspirație homerică). Trans-temporalitatea se înscrie cel mai clar în natură. Dintr-un colț al luncii Siretului, de la Mirceşti, poetul contemplă natura universală şi veşnică. Poeziile sale descriu Iarna, Primăvara, Vara, Păsările, Rîul etc. ca entități indiferente la timp şi la loc. Dincolo de natura particularizantă a Moldovei, surprindem mecanica imuabilă a universului şi reacția omului în fața ei.
Tendința se accentuează în Legende, punctul maxim de evoluție a poeziei lui Alecsandri în noua ei fază. Stilistic, Legendele continuă Pastelurile, ducînd însă la limită anumite procedee descoperite aici. Şi Legendele sunt scrise într-un interval de timp relativ redus – între februarie 1872, cînd Alecsandri citeşte la Junimea poemul Dumbrava Roşie, prima legendă din serie, şi începutul anului 1875; pentru un ciclu de dimensiuni epopeice, ritmul este mai degrabă alert. Vocația binară a versului se fortifică la nivel sintactic, de data aceasta cu o amploare verbală copleşitoare, imensă în raport cu forma strictă a Pastelurilor.
În Legende şi Legende nouă, contemplăm o întreprindere de proporții hugoliene, un fel de istorie fragmentară a Moldovei, plasată în decor legendar. Au existat, în paşoptismul românesc, două direcții poetice opuse, concurente pe parcursul deceniilor, cea lamartiniană şi cea hugoliană. Dacă lirismul romantic s-a născut la noi sub semn lamartinian, direcția minoritară hugoliană a existat şi ea dintotdeauna, cultivînd o poezie socială, ironică, epică. Ea izbucneşte puternic abia în a doua jumătate a secolului, odată cu Junimea şi cu Alecsandri, pentru a nu mai vorbi de Eminescu, cel din poemele epice de tinerețe. Pe Alecsandri, La légende des siècles l-a condus spre legendele locale, după cum dramele istorice în versuri ale aceluiaşi Hugo i-au sugerat dramaturgia istorică din anii bătrîneții.
Instalat într-un fel de „clasicitate romantică”, autorul Legendelor preia limbajul Pastelurilor pentru a construi ample tablouri. Rezultatul va fi dintre cele mai interesante, cu toate că legendele rămîn extrem de inegale între ele. Poemele compuse pe tema istoriei naționale (Dumbrava Roşie şi Dan, Căpitan de plai) ori inspirate de istoria otomană (Murad Gazi Sultanul, Garda saraiului) sunt, de departe, cele mai slabe. Fastidioase şi de un dramatism factice, tablouri epice ample – grandioase în intenție –, ele nu posedă vreo forță internă care să le pună în mişcare, iar sutele de versuri din care se compun descriu la nesfîrşit ori rostogolesc nume proprii, în manieră evident hugoliană. Cînd vrea cu tot dinadinsul să ajungă Victor Hugo, Alecsandri rămîne doar Alecsandri. Eroii lui „de epopee” (Ştefan cel Mare, Dan) sunt figuri de mucava, extrem de convenționale.
Reuşitele ultimei perioade de creație se plasează în zona legendarului popular şi a peisajului fantastic, adică acolo unde Legendele continuă spiritul Pastelurilor. Cînd poetul întoarce spatele istoriei pentru a regăsi eternitatea naturii, poezia se animă. Nu istoria Moldovei i se potriveşte lui Alecsandri, ci istoria universului, adică succesiunea anotimpurilor, legendele antropomorfice, natura în veşnică schimbare (Legenda Ciocîrliei, Legenda Lăcrămioarei, Răzbunarea lui Statu-Palmă, Toamna țesătoare etc.).
Se întîmplă ceva benefic şi surprinzător cu stilul lui Alecsandri din ultimii săi ani. Fără să fie vorba de vreo influență – imposibil de presupus, din rațiuni strict materiale – poeticitatea sa se apropie pe nesimțite de cea eminesciană din marile poeme epice postume, care vor ajunge la cunoştința publicului doar multe decenii mai tîrziu. Acelaşi romantism fantastic, somnoros, aceeaşi cadență calmă a versului amplu, destinat să descrie un univers tot mai detaşat de recognoscibil, tot mai depărtat de lunca Siretului. Dacă adăugăm încărcătura lor legendară, ultimele versuri ale lui Alecsandri sună ca fragmente încă nefinisate din Povestea magului călător în stele ori din Memento mori. De exemplu, Legenda Ciocîrliei este, ca tramă narativă, prefigurarea evidentă a Luceafărului, aflată încă la forma intermediară din Fata în grădina de aur. În aproximativ aceiaşi ani, fără să ştie unul de altul, doi poeți moldoveni – unul aflat în expansiune genială, celălalt la apusul operei – dădeau romantismului crepuscular şi profund, romantism deja stins în Europa, o întruchipare verbală nouă şi asemănătoare. „Prin valuri spumegoase ce-n giuru-i se alină/ Cîntînd o melodie simfonică, malină,/ Ajunge Lia grabnic la insula dorită/ A cărei iarbă vie cu raze-i altoită./ Ea intră în palatul acel de feerie/ Cu inima-n bătaie de dulce bucurie/ Dorind ca să-ntîlnească, temînd de-a întîlni/ Pe-acel care-au vrăjit-o aicea de-a veni.” (Legenda Ciocîrliei).
Înainte de a se fi întrupat în Dacia de basm din Memento mori, raiul cu semn romantic se ivea sub pana lui Alecsandri în Legenda Lăcrămioarei. „În rai nici o minune plăcută nu lipsea,/ Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea,// Căci albele potire în veci tot înflorite/ Scoteau din a lor sînuri arome nesfîrşite.// Lumina era moale şi-ndemnătoare şopții./ Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopții.// Prin arbori cîntau pasări, prin aer zburau îngeri,/ Şi nu găseau răsunet în el a lumii plîngeri;// Căci era scris pe ceruri, pe frunze şi pe unde:/ „Nici umbra de durere aice nu pătrunde”.
În imensitatea de versuri conformiste ale lui Alecsandri, versurile de mai sus răsună ca o presimțire a marii poezii, trăită cu surprindere de însuşi autorul lor.
2. Proza a fost considerată, pînă nu demult, partea cea mai rezistentă a operei prolificului autor; îndeosebi criticii care i-au detestat vehement poezia găseau în proză un fel de generoasă consolare. Examinată fără reacții humorale, proza în cauză nu reprezintă însă o zonă superioară celei poetice. Numai că spiritul ei nu e nici pe departe cel al poeziei omonime. Pe cît de elaborată şi uneori de artificială e poezia, pe atît de spontană şi naturală pare proza: sunt două entități complementare şi îți vine greu să crezi că au fost compuse de acelaşi autor.
Ca tematică, ca atitudine stilistică şi ca gen (prin excelență memorialistic), proza lui Alecsandri se încadrează natural celei paşoptiste moldovene. Preocupată de surprinderea trăsăturilor perioadei de tranziție de la fanariotism la europenizare, ea creionează o umanitate variată, pitorească, la fel ca proza prietenilor săi moldoveni, fără a etala însă ironia muşcătoare a lui Kogălniceanu şi nici adînca melancolie a lui Russo; cel mai mult seamănă cu proza lui C. Negruzzi, deşi a lui Alecsandri este mai variată şi mai spontană. Iaşul, capitala plină de contraste a unei țări ce se trezea din somnul oriental, apare descris de toți prozatorii momentului: imaginea oferită de Alecsandri (Iaşii în 1844) este apropiată de realitate, fără ca blînda ironie care survine din cînd în cînd să altereze liniile desenului.
Scriind mult şi fără mare alegere, Alecsandri ne-a lăsat o cantitate considerabilă de proză. Dacă nuvela de debut, Buchetiera de Florența (1840), nu are nici o valoare şi dacă o mare parte a portretelor de contemporani ori studiile literare şi folclorice nu privesc direct literatura, există un grup de proze datînd din prima jumătate a vieții autorului care rămîn pînă astăzi interesante. Exact ca la poezie, găsim şi la proză un prag cronologic bine marcat, situat tot în jurul anului 1870. Pînă la acea dată, prozatorul Alecsandri scrisese nuvele de mici dimensiuni, schițe pe teme contemporane, portrete (Borsec, Balta-Albă, Iaşii în 1844, Un salon în Iaşi, Istoria unui galbîn şi a unei parale). O singură zonă, prin excelență memorialistică, pare aproape exclusiv apanajul autorului nostru – însemnările de călătorie cu valoare literară. Voiajor insațiabil, globe-trotter de vocație, Alecsandri s-a simțit obligat să-şi consemneze în scris observațiile de pe parcursul drumului.
Odată cu intrarea poetului în cercul Junimii, paşoptismul va fi abandonat şi în proză. Urmează o largă suită de rememorări, evocînd personaje cunoscute cîndva, amintiri din episoade cruciale ale vieții (Revoluția şi Unirea), suvenire din copilărie şi tinerețe. Aproape lună de lună Convorbirile publică memorialistică de Alecsandri sub diferite forme. În plus, scriitorul îi invită şi pe alți contemporani din generația sa să-i urmeze exemplul. Curînd Alecsandri se transformă într-un fel de „programator de memorii”, de păstrător – prin el şi prin alții – al memoriei istorice şi culturale ca instituție în sine. Datorită lui o bună parte a paginilor din Convorbiri se metamorfozează într-un fel de arhivă contemporană. Scriitorul se simțea dator să-şi exercite „regalitatea” şi sub această formă, oferind posterității o imagine convenabilă despre trecut, imagine la care el, Alecsandri, să poată sub-scrie.
Stilistic vorbind, ceea ce frapează la Alecsandri este neglijența programată, intenția autorului de a sugera că el doar improvizează, că nu construieşte după vreun plan, ci se lasă purtat de inspirația momentană. Şi-a concentrat eforturile explorării acestui filon literar, identificat încă din extrema tinerețe:
„Iarna au venit aducîndu-ne cu ea plăcerile strălucite ale balurilor, primblările în sănii, conțertele încîntătoare, petrecerile teatrului, şi mai ales priveliştea drăgălaşă a focului în sobe. Eu care, slavă Domnului, sunt încă departe de a fi în numărul celor ce jălesc primăvara vieții, găsesc o mare mulțămire a mă pune seara în fața sobii şi a privi giocul fantastic a focului. Îmi place să reînviez în închipuire icoanele depărtate ce s-au şters odată cu trecerea zilelor şi să le înfățişăz ca o panoramă dinaintea ochilor mei. Franția, Italia, Germania ş.c.l. mi se arată atunci cu tot farmecul de care le împodobesc puterea suvenirelor. Cîte planuri de fericire, cîte casteluri de Spania rîdic în ceasul acela! Mă prifac îndată într-un arhitect atît de măiestru, că mă mir eu însumi de frumusețile operilor mele.
Dar vroiam să vorbesc de Borsec, şi văd că m-am adîncit în idei filozofice asupra omului. Aşa sunt gîndurile ce se nasc în fața focului, noaptea, cînd toată lumea odihneşte” (Borsec).
Se găsesc în aceste prime rînduri ale primei bucăți reuşite scrise de Alecsandri şi oferite revistei Propăşirea (1844) toate calitățile şi defectele prozei autorului: cursivitatea sintaxei, obsesia de a nu plictisi cititorul, limba evoluată şi nuanțată, trecerea cu grație de la o temă la alta; dar tot aici întîlnim narcisismul incurabil al narațiunii la persoana I singular, pretenția de a face „filozofie” acolo unde nu se produc decît locuri comune. Abordarea de la egal la egal a cititorului în stil jovial cucereşte însă simpatia acestuia.
În grupul primelor proze, Istoria unui galbîn şi a unei parale (1844) se detaşează ca valoare. Subiectul nu-i aparține autorului, care adaptează cu această ocazie o nuvelă străină, dar „moldovenizarea” ei se realizează deja cu mînă de maestru: impresionanta galerie de personaje cuprinde toată societatea vremii, de la robii țigani la marea boierime, trecînd prin țărani, boiernaşi, negustori, militari, escroci. Modelul îndepărtat – o celebră nuvelă a lui Francisco Manuel de Melo din secolul al XVII-lea. Scrierea marelui prozator baroc portughez a fost tradusă imediat în spaniolă şi s-a răspîndit în întreaga Europă, creînd modelul narațiunii picareşti ce are drept eroi monede vorbitoare. Dacă pretextul literar al nuvelei nu e inventat de Alecsandri, în schimb virtutea literară principală a Istoriei unui galbîn – şi anume arta perfecționată a dialogului – poartă semnătura distinctă a autorului român. Cele mai reuşite bucăți în proză scrise de autor în tinerețe rămîn narațiunile dramatizate, unde dialogul acoperă uneori întreaga suprafață a textului (aşa cum se întîmplă şi cu Un salon din Iaşi).
Însemnările de călătorie sunt, la Alecsandri, mai interesante decît ale oricărui alt paşoptist. Ahtiat după deplasarea în spațiu, incapabil, literalmente, să stea locului, şi-a teoretizat pornirile încă din prima tinerețe.
„(…) eu nu înțeleg călătoriile ca cei mai mulți, adică: de a să face robul unui plan şi, în urmare, de a alerga țintă pe linie dreaptă pînă la țelul propus, fără a să abate din cale şi fără a îndrăzni a ieşi din rolul de maşină drumeață. Numesc voiaj acela singur care, liber de orice înrîurire străină, urmează numai caprițiilor vremelnice a închipuirei şi care ia ființă fără pregătire, precum şi fără scop hotărît. Adevăratul călător e acela care, cînd se porneşte la un drum, îşi propune să meargă unde l-a duce fantazia lui”(Iaşii în 1844).
Trei decenii şi jumătate mai tîrziu, călătorind – în condiții infinit mai comode – pentru a cine ştie cîta oară de la Paris la Londra („zece ore sunt astăzi de ajuns spre a te transporta din capitala Franției… în capitala Engliterei”, spunea, în 1878, rememorîndu-şi misiunile diplomatice), el observă pe vaporul ce traversa Canalul Mînecii o figură pitorească de englez, „un John Bull scurt, gros, roş la față ca o rodie, roş la păr ca un morcov şi care venea tocmai de la Hong Cong în plimbare”. Aproape bătrînul Alecsandri, ce străbătuse în lung şi în lat lumea pe atunci accesibilă, nu-şi poate reține cu această ocazie năduful: „O plimbare de trei luni de la China prin India! Fericit roşcovan!”(Misia mea la Londra). Pasionatul de călătorie uita instantaneu zecile de mii de kilometri pe care le parcursese pînă atunci şi îl invidia pe un om despre care credea că voiajase mai mult decît el.
În cele mai bune proze pe această temă (O primblare la munți, 1844 şi Călătorie în Africa, 1853), există, fără îndoială, o latură documentară ce poate reține atenția – bunăoară revelația folclorului, descoperirea munților Moldovei cu aceeaşi uimire cu care ar fi descoperit o țară străină; apoi lumea Mediteranei, cu infinitele ei curiozități pitoreşti, ideea de a fi primul român explorator al Africii etc. Însă nu peisagistica, oricît de colorată şi de nuanțată (ca şi în poezie, Alecsandri e cel mai sensibil la culoare şi la lumină), oferă originalitatea ultimă a scrierilor, ci propria postură de călător a scriitorului. Parcurgînd Europa şi Africa, Alecsandri îşi execută un involuntar autoportret; din notațiile sale, aflăm mai mult decît ar fi dorit să ne mărturisească. Anxios care se ignoră, el caută locurile cele mai stranii, doreşte să ajungă acolo unde nimeni n-a ajuns, alege traseele în funcție de ecouri livreşti sau de poveşti auzite (asta se întîmplă mai ales în Călătorie în Africa). Voiajorul Alecsandri e croit din altă stofă decît cea dunăreană. E cel mai puțin autohton dintre călătorii paşoptişti, nu are ambiții pedagogice şi nici nu călătoreşte cu patria depărtată în suflet, cum făceau comilitonii săi.
Nu întîmplător se întovărăşeşte cu un englez extravagant, întîlnit din întîmplare la Biarritz, şi îşi găseşte în el companionul ideal: Alecsandri se ataşase deja instinctiv habitudinilor de voiaj englezeşti. Petrecînd săptămîni alături de Angel, poetul moldovean adoptă treptat un aer extrem de british: nu mai e Vasile din Mirceşti, e un lord englez în căutare de inedit, speriat de fantoma spleen-ului, interesat de „sălbatici” şi convins intim că este infinit superior tuturor băştinaşilor care-i ies în cale.
Însemnările sale se resimt intens de această psihologie a aristocratului. Redactate aparent neglijent, ele caută întîmplarea bizară, le bon mot şi jocurile de cuvinte; sunt scrise de un european abstract. Dezordinea îl animă şi îl amuză, de aceea reproduce poezii publicate prin volume sau istorii care n-au nici o legătură cu călătoria (O intrigă la bal-masché, Toader şi Mărinda, Muntele de foc). Priveşte totul de la o înălțime pe care nici măcar n-o realizează, iar aerul ingenuu de superioritate nu-l părăseşte nici o clipă. Pretutindeni se consideră purtător al unei civilizații europene care, atunci, nu exista în România decît în stadiu de proiect.
În a doua parte a vieții, specializat în memorii, aerul british al lui Alecsandri nu numai că nu dispare, ci se accentuează. Față de toți contemporanii săi iluştri (D. Ralet, C. Negruzzi, Alecu Russo, Anton Pann), adoptă un ton protector, chiar şi atunci cînd personajul în cauză are o veritabilă statură de erou, la care poetul moldovean n-ar fi putut aspira niciodată (cum e cazul lui Bălcescu). O face, ca întotdeauna, fără să-şi dea seama şi plin de bunăvoință
De cîteva ori, literatura a contaminat însă rememorarea. Nuvela Dridri, prefigurare moldavă a Damei cu camelii, scrisă într-o tonalitate mult mai destinsă şi fără tragism, interesează astăzi nu prin episoadele ei franceze, ci prin cele descriind înfrîngerea mişcării de la 1848 din Moldova. Mărgărita, mărturisire autobiografică directă, rezistă lecturii doar în paginile inițiale, care surprind aura indicibilă a întoarcerii în țară după o lungă absență, fericirea regăsirii atmosferei locale, concomitent cu naşterea unei iubiri. În fine, luînd Scrisorile lui Ion Ghica drept punct de emulație, Alecsandri încearcă să dea o replică prietenului său, devenit între timp un extraordinar prozator. Departe griva de iepure!
Biografia sa este paralelă celei a lui Kogălniceanu ori Ion Ghica – studii în străinătate, la Paris, dar fără ambiții ştiințifice, pregătire şi participare la Revoluția de la 1848, protagonist în epoca Unirii, personalitate politică şi culturală de prim rang în România de după Unire; spre deosebire însă de toți paşoptiştii, el a practicat literatura de la debut şi pînă la sfîrşit, făcîndu-şi din literatură îndeletnicirea principală. Suficient de bogat pentru a şi-o putea permite, a vrut să se impună – şi a reuşit – mai ales ca scriitor, în defavoarea omului politic, a diplomatului ori a îndrumătorului cultural. La fel de precoce ca şi Kogălniceanu, descoperă literele la vîrsta de 20 de ani şi, spre deosebire de acesta, nu le mai părăseşte niciodată.
Poezia lui Alecsandri a fost prețuită în mod covîrşitor, atît în timpul vieții, cît şi în deceniile imediat următoare: în conştiința publică, el a rămas „poetul”, „bardul de la Mirceşti”. Lectura contemporană a operei schimbă însă accentele, favorizînd alte zone; poate că deceniile următoare îl vor privilegia pe Alecsandri-epistolierul, pînă acum ignorat, iar corespondența lui va ajunge cea mai prețioasă mărturie lăsată de autor – aşa cum sunt toate şansele să se întîmple cu Bălcescu ori Kogălniceanu. Deocamdată să vedem ce rămîne din imensa operă alecsandriană, cîndva înălțată la ceruri, astăzi citită doar din obligație. Există însă şi obligații plăcute.
1. Poezia nu ridică, la prima vedere, mistere insondabile: este cea a unui improvizator continuu, talentat, incapabil să reflecteze prea mult la ceea ce scrie. Definind modul în care şi-a compus primele poezii de succes, poetul însuşi va spune mai tîrziu: „Atunci scrisei sau mai bine zis improvizai cele mai bune poezii ale mele: Baba Cloanța, Strunga, Doina…”. Citatul merită să fie reținut. Nu numai în cazul acestor doine, ci şi în cazul tuturor poeziilor reuşite, Alecsandri ar fi trebuit să utilizeze verbul a improviza. Poeții s-au încadrat dintotdeauna în două scheme de creație opuse: cea a perfecționării continue de variante inițiale şi cea a improvizației, a redactării dintr-o dată a variantei definitive. L. Gáldi numea cele două structuri „beethoveniană” şi „mozartiană”. Nu trebuie să ne întrebăm căreia dintre ele îi aparține improvizatorul Alecsandri. Nimic nu e mai puțin eminescian-beethovenian decît regimul creativ al lui Alecsandri. Opoziția lui cu Eminescu întruchipează cele două prototipuri ale poeziei româneşti din secolul al XIX-lea şi dintotdeauna.
Improvizația – de la cea mai inspirată la cea mai fadă – îi străbate versurile. Primul său ciclu erotic, Lăcrămioare, nu reprezintă decît jurnalul în versuri al iubirii poetului pentru Elena Negri (întîmplată între 1845-1847), jurnal atît de exact, încît etapele iubirii pot fi urmărite poezie cu poezie. Alecsandri dădea imediat impresiilor sale o formă versificată, parcă de frică să nu le uite. Toate etapele biografiei, plecările din țară ori revenirile, evenimentele istorice (Revoluția, înfrîngerea ei, exilul, Unirea, domnia lui Cuza) s-au bucurat de celebrări poetice compuse în febra clipei. Dacă mai adăugăm zecile de improvizații pe albume, cu adresă precisă, intuim fondul ultim al acestui versificator extrem de volubil, volatil şi superficial. Chiar Pastelurile stau sub semnul aceleiaşi improvizații triumfătoare: toamna tîrzie a anului 1867, greaua iarnă 1867-1868, venirea primăverii şi apoi a verii lui 1868 vor fi consemnate pe viu, strict cronologic, prin celebrele Serile la Mirceşti, Sfîrşit de toamnă, Iarna, Gerul, Sania, Miezul iernei, La gura sobei, Viscolul, Sfîrşitul iernei, Oaspeții primăverii, Cucoarele, Noaptea, Dimineața, Tunetul, Floriile, Paştele, Plugurile, Sămănătorii, Rodica. Toate aceste consemnări poetico-meteorologice sunt cuprinse între noiembrie 1867 şi aprilie 1868. Ultimul volum publicat de poet aduce o ultimă apologie a evenimentului curent: în Ostaşii noştri putem urmări campania militară de la 1877-1878, începînd cu zvonurile privind războiul şi pînă la întoarcerea în țară a luptătorilor de la Grivița. Veritabil jurnal poetic de front!
Paşoptismul convențional şi mediocru este, în poezia tînărului Alecsandri, extrem de întins. Dacă poezia romantică din Muntenia, patronată de Heliade, s-a deschis sub auspiciile versului lamartinian, primele versuri scrise de Alecsandri descind direct şi afişat din Lamartine. Acest paşoptism de factură muntenească durează la poetul moldovean pînă spre epoca Pastelurilor. Trei sferturi din ciclurile Lăcrămioare, Suvenire şi Mărgăritărele ar fi putut fi scrise de oricare poet din şcoala lui Heliade. „Sus, în taină dulce, pe-a nopței senin/ Ca un vas de aur luna plutea lin.// Eram pe-un cal aprig care-ntrecea vîntul;/ Negrele lui coame atingeau pămîntul.// Ne duceam în cale precum visul duce,/ Ca genii de spaimă, ca două năluce.// Zburam noi pe lume precum gîndul zboară/ Cînd iubirea dulce inima-mpresoară” (Visul).
De cine să fie aceste versuri foarte aproape de parodie? De Bolintineanu, am fi tentați să răspundem, de un Bolintineanu aflat într-o zi proastă. Nici gînd! Versurile provin din lungul poem Visul, ce deschide volumul Suvenire, şi ele au fost scrise la 1843. În zeci de exemple, încă nu foarte „veselul Alecsandri” pare ecou minor al lui Bolintineanu, poet pentru care făcuse o adevărată fixație din moment ce îl considera „cel mai poet dintre poeții Valahiei”. Vis de poet, din volumul Mărgăritărele, pare un Bolintineanu parodiindu-l pe Bolintineanu: „Ea era frumoasă, dulce-ncîntătoare/ Ca o floare vie căzută din soare;// Lumea-namorată şi de doruri plină/ O slăvea în taină ca pe o regină”.
Imaginile lui Bolintineanu şi lexicul acestuia îl urmăresc pe Alecsandri constant; poeziile Bosforul ori Cîntecul Margaritei descind direct din Florile Bosforului, fără cea mai mică amendare a lui Bolintineanu.
Dar parcă numai Bolintineanu! Pe malul mărei provine direct din Grigore Alexandrescu şi chiar Heliade, obiectul glumelor lui Alecsandri, lasă urme vizibile în poezia autorului moldovean. Ce să mai spunem despre zecile de improvizații, facile chiar pentru vremea în care au fost compuse şi căzute rapid în auto-parodie. Caducitățile întregii poezii paşoptiste defilează în strofele din Frumoasa copiliță (domnişoarei Z. Filipescu), pînă la cele închinate domnişoarelor Maria Docan, A. Jora, Florescu, Rosetti, Natalia Ghica şi altor nume de rezonanțe aristocratice. Să fi vrut oare Alecsandri să ironizeze, subtil, boierimea română? Ar fi prea frumos să fie adevărat.
Poetul descoperă un filon interesant doar atunci cînd are revelația poeziei populare, pe la începutul anilor ’40; culegînd primele mostre folclorice, lui Alecsandri îi vine ideea de a compune poezie în stil popular. Ideea s-a dovedit extraordinară. Simțind că versul de sorginte lamartiniană cădea încet în desuetudine, devenind tot mai previzibil, poetul se gîndeşte că o soluție ar fi opțiunea pentru forma diametral opusă – şi aceasta nu putea fi decît poezia populară.
Frapat de noutatea şi mai ales de naturalețea unui asemenea discurs poetic, Alecsandri s-a decis să-l adopte imediat: dar sub ce formă? Aici ne întîmpină cea de a doua mişcare inspirată a poetului; el a imaginat o variantă cu totul personală de folclorizare, prin care poezia „originală” să pară folclorică, iar cea propriu-zis populară, culeasă pe teren de el însuşi, să fie supusă unei corijări, care să o apropie, estetic, de rigorile poeziei culte. Aşa apar Doinele (publicate în 1853 într-un volum de poezii originale), paralel cu poeziile populare, culese însă după propriul sistem.
Originalitatea lui Alecsandri constă în structurarea unei poezii aflate la jumătatea distanței dintre folclor şi poemul cult; iau naştere versuri culte cu aparențe populare atît de acuzate, încît un neprevenit le-ar putea considera folclor propriu-zis. Paralel, întîlnim (în culegerea sa de poezii populare) texte ce se proclamă autentice, dar care sunt substanțial „îndreptate” de poetul însuşi cu atîta abilitate, încît acelaşi neprevenit le poate considera indubitabil folclorice.
Doinele, prim ciclu autonom publicat de Alecsandri, cuprinde unele dintre cele mai inspirate poezii ale autorului: Doina, Baba-Cloanța, Sora şi hoțul, Strunga, Cîntic haiducesc etc. Poezia ce deschide ciclul a rămas emblematică: „Doină, doiniță!/ De-aş avea o puiculiță/ Cu flori galbine-n cosiță,/ Cu flori roşii pe guriță!// De-aş avea o mîndrulică/ Cu-ochişori de porumbică/ Şi cu suflet de voinică!// De-aş avea o bălăioară/ Naltă, veselă, uşoară,/ Ca un pui de căprioară!”(Doina).
Învelişul folcloric păstrează cu grijă iluzia: octosilabul trohaic tipic, monorima dominantă, simplitatea căutată a termenilor (este evitat orice neologism, oricare cuvînt din afara ariei semantice a satului); dar ansamblul este prea coerent pentru a nu fi rezultatul unei selecții deliberate. Mai ales la capitolul figurativ, poetul se arată extrem de scrupulos: nici urmă din metaforele, personificările şi comparațiile lamartiniene, nici un epitet noțional; rarele metafore (cu flori galbine-n cosiță) provin din arsenalul imagistic popular.
Însă faptul că avem a face cu o poezie fals-populară iese la iveală, pentru că anumite procedee folclorice apar cu frecvență exagerată. Dacă diminutivarea descinde din folclor, cele 8 diminutive în doar 9 versuri marchează contribuția brevetată a lui Alecsandri. În această poezie, distanțarea intimă a poetului față de obiectul admirației sale a ajuns perceptibilă; poezia se transformă într-un fel de sinteză a principalelor tipuri de doine existente. În Baba-Cloanța, legenda populară devine pretext ludic pentru o farsă tragi-comică, în timp ce întîmplările din Sora şi hoțul ori Andrii-Popa sunt relatate cu un surîs complice, foarte departe de angajarea totală, proprie baladei autentice.
Autorul însuşi şi-a dat seama de noutatea frapantă a apelului la o poezie simplă şi naturală, dar şi de imposibilitatea ca această inovație să fie speculată la nesfîrşit. După şocul estetic provocat de Doine, Alecsandri n-a mai cultivat maniera populară decît sporadic: nu ținea să ajungă un fel de bard popular, atunci cînd aspirațiile sale vizau mari înălțimi! A continuat să apeleze la folclor doar atunci cînd ritmul săltăreț şi limbajul frust trebuiau să impună un adevăr general (vezi însuflețita Horă a Unirii); mai tîrziu, în Legende, apelul la folclor va viza un strat poetic adînc, aflat dincolo de versificație şi de terminologie.
Cu o intuiție plină de subtilitate, Alecsandri reține de la început din poezia populară mai ales melodia, muzicalitatea interioară, bazată nu doar pe versificație, ci şi pe un întreg complex lexico-figurativ. Sensibilitatea lui la folclor a fost multiplă. Prin talent mimetic, bazat pe o ureche muzicală neobişnuită, poetul – atras de folclorul italian, spaniol, ba chiar şi turcesc-arab – a scris poezii al căror unic merit constă în sugerarea unei vagi atmosfere orientale, hispanice ori italiene (Barcarola venețiană, Canțoneta napolitană, Seguidilă, El R’ba). Alecsandri trata folclorul străin cu aceeaşi nonşalanță ca şi pe cel românesc.
A compus poezii culte la limita folclorului şi a intervenit, pe nevăzute, în textul popular cules. Aşa au luat naştere variate capodopere, în fruntea cărora se află Miorița. E greu de spus în care dintre cele două variante a fost Alecsandri mai inspirat – probabil că în transformarea, după gust propriu, a poeziei populare.
Scriitorul evoluează însă odată cu secolul şi abandonează paşoptismul. Pragul anilor 1867-1868, cînd se apropia de 50 de ani, aflîndu-se vizibil „la jumătatea drumului”, semnifică schimbarea gravă a registrului poetic. Acum, îşi găseşte o voce proprie, distinctă de aceea a colegilor de generație. Biografia poetului acompaniază schimbarea. El renunță complet la activismul politic, începe să disprețuiască poezia „uşoară”, aspiră la monumentalitate, se clasicizează, se însoară. Retras din viața publică, nu mai doreşte decît mandarinat cultural. Avînturile vag revoluționare ale paşoptismului vor fi abandonate în favoarea Junimii, grupare de care se ataşază spontan şi căreia îi va rămînea fidel pînă la sfîrşitul vieții. Din paşoptist ajunge „convorbirist”. După ce publicase, după Revoluție, în Revista română a lui Odobescu (1861-1862) şi în propria sa revistă, România literară (1852), începe să publice la Convorbiri literare, la revista cea mai autoritară şi mai „serioasă” din țară. Convins că ajunsese „numărul unu” al literaturii române, face tot ce-i stă în putință pentru a-şi consolida acest renume.
Noua fază debutează cu poeziile scrise una după alta în iarna-primăvara 1867-1868, Pastelurile. Cu Floriile şi Paştele, ne aflăm în primăvara anului 1868. Concertul în luncă datează din aceeaşi perioadă. I se vor mai adăuga unele tablouri de vară, compuse în anul următor, 1869, dar anotimpurile esențiale fuseseră deja surprinse.
La nivel formal, trecerea spre o nouă etapă e spectaculoasă. Pastelurile devin formă distinctă: dincolo de obligativitatea temei, existentă şi pînă atunci, poetul român introduce o variantă de poezie aproape fixă compusă din patru strofe. Strofele se constituie pe un principiu de simetrie binară, pînă atunci inexistent în poezia românească: strofe compuse mereu din 4 sau din 2 fraze; comparații avînd comparantul format mereu din 2 termeni, dintr-un nume însoțit de adjectiv: „Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,/ Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;/ Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,/ Răspîndind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.// Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iar!/ Cu o zale argintie se îmbracă mîndra țară;/ Soarele rotund şi palid se prevede printre nori/ Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.// Tot e alb pe cîmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare./ Ca fantasme albe plopii înşirați se pierd în zare,/ Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,/ Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum.// Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare/ Străluceşte şi dizmiardă oceanul de ninsoare./ Iat-o sanie uşoară care trece peste văi…/ În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi” (Iarna).
Un balans sintactic şi prozodic perpetuu, o obsesie a cifrei pare constituie structura profundă a pastelului; el denotă căutarea obstinată a echilibrului, cel puțin aparent. Clasicizarea din această fază a evoluției lui Alecsandri înseamnă însă şi altceva decît echilibru afişat. Din Pasteluri a dispărut orice aluzie personală indiscretă, ca şi etalarea intimității, atît de frecventă pînă acum. Persoana I singular nu mai apare decît excepțional, fără emfază. Impersonalizarea textului se accentuează prin explorarea unor realități eterne care transcend clipa prezentă. Aluziile mitologice survin la Alecsandri doar începînd cu Pastelurile (femeia visată din Serile la Mirceşti este „acea Venus cînd a ieşit din unde”, iar La gura sobei schițează o mitologie românească de inspirație homerică). Trans-temporalitatea se înscrie cel mai clar în natură. Dintr-un colț al luncii Siretului, de la Mirceşti, poetul contemplă natura universală şi veşnică. Poeziile sale descriu Iarna, Primăvara, Vara, Păsările, Rîul etc. ca entități indiferente la timp şi la loc. Dincolo de natura particularizantă a Moldovei, surprindem mecanica imuabilă a universului şi reacția omului în fața ei.
Tendința se accentuează în Legende, punctul maxim de evoluție a poeziei lui Alecsandri în noua ei fază. Stilistic, Legendele continuă Pastelurile, ducînd însă la limită anumite procedee descoperite aici. Şi Legendele sunt scrise într-un interval de timp relativ redus – între februarie 1872, cînd Alecsandri citeşte la Junimea poemul Dumbrava Roşie, prima legendă din serie, şi începutul anului 1875; pentru un ciclu de dimensiuni epopeice, ritmul este mai degrabă alert. Vocația binară a versului se fortifică la nivel sintactic, de data aceasta cu o amploare verbală copleşitoare, imensă în raport cu forma strictă a Pastelurilor.
În Legende şi Legende nouă, contemplăm o întreprindere de proporții hugoliene, un fel de istorie fragmentară a Moldovei, plasată în decor legendar. Au existat, în paşoptismul românesc, două direcții poetice opuse, concurente pe parcursul deceniilor, cea lamartiniană şi cea hugoliană. Dacă lirismul romantic s-a născut la noi sub semn lamartinian, direcția minoritară hugoliană a existat şi ea dintotdeauna, cultivînd o poezie socială, ironică, epică. Ea izbucneşte puternic abia în a doua jumătate a secolului, odată cu Junimea şi cu Alecsandri, pentru a nu mai vorbi de Eminescu, cel din poemele epice de tinerețe. Pe Alecsandri, La légende des siècles l-a condus spre legendele locale, după cum dramele istorice în versuri ale aceluiaşi Hugo i-au sugerat dramaturgia istorică din anii bătrîneții.
Instalat într-un fel de „clasicitate romantică”, autorul Legendelor preia limbajul Pastelurilor pentru a construi ample tablouri. Rezultatul va fi dintre cele mai interesante, cu toate că legendele rămîn extrem de inegale între ele. Poemele compuse pe tema istoriei naționale (Dumbrava Roşie şi Dan, Căpitan de plai) ori inspirate de istoria otomană (Murad Gazi Sultanul, Garda saraiului) sunt, de departe, cele mai slabe. Fastidioase şi de un dramatism factice, tablouri epice ample – grandioase în intenție –, ele nu posedă vreo forță internă care să le pună în mişcare, iar sutele de versuri din care se compun descriu la nesfîrşit ori rostogolesc nume proprii, în manieră evident hugoliană. Cînd vrea cu tot dinadinsul să ajungă Victor Hugo, Alecsandri rămîne doar Alecsandri. Eroii lui „de epopee” (Ştefan cel Mare, Dan) sunt figuri de mucava, extrem de convenționale.
Reuşitele ultimei perioade de creație se plasează în zona legendarului popular şi a peisajului fantastic, adică acolo unde Legendele continuă spiritul Pastelurilor. Cînd poetul întoarce spatele istoriei pentru a regăsi eternitatea naturii, poezia se animă. Nu istoria Moldovei i se potriveşte lui Alecsandri, ci istoria universului, adică succesiunea anotimpurilor, legendele antropomorfice, natura în veşnică schimbare (Legenda Ciocîrliei, Legenda Lăcrămioarei, Răzbunarea lui Statu-Palmă, Toamna țesătoare etc.).
Se întîmplă ceva benefic şi surprinzător cu stilul lui Alecsandri din ultimii săi ani. Fără să fie vorba de vreo influență – imposibil de presupus, din rațiuni strict materiale – poeticitatea sa se apropie pe nesimțite de cea eminesciană din marile poeme epice postume, care vor ajunge la cunoştința publicului doar multe decenii mai tîrziu. Acelaşi romantism fantastic, somnoros, aceeaşi cadență calmă a versului amplu, destinat să descrie un univers tot mai detaşat de recognoscibil, tot mai depărtat de lunca Siretului. Dacă adăugăm încărcătura lor legendară, ultimele versuri ale lui Alecsandri sună ca fragmente încă nefinisate din Povestea magului călător în stele ori din Memento mori. De exemplu, Legenda Ciocîrliei este, ca tramă narativă, prefigurarea evidentă a Luceafărului, aflată încă la forma intermediară din Fata în grădina de aur. În aproximativ aceiaşi ani, fără să ştie unul de altul, doi poeți moldoveni – unul aflat în expansiune genială, celălalt la apusul operei – dădeau romantismului crepuscular şi profund, romantism deja stins în Europa, o întruchipare verbală nouă şi asemănătoare. „Prin valuri spumegoase ce-n giuru-i se alină/ Cîntînd o melodie simfonică, malină,/ Ajunge Lia grabnic la insula dorită/ A cărei iarbă vie cu raze-i altoită./ Ea intră în palatul acel de feerie/ Cu inima-n bătaie de dulce bucurie/ Dorind ca să-ntîlnească, temînd de-a întîlni/ Pe-acel care-au vrăjit-o aicea de-a veni.” (Legenda Ciocîrliei).
Înainte de a se fi întrupat în Dacia de basm din Memento mori, raiul cu semn romantic se ivea sub pana lui Alecsandri în Legenda Lăcrămioarei. „În rai nici o minune plăcută nu lipsea,/ Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea,// Căci albele potire în veci tot înflorite/ Scoteau din a lor sînuri arome nesfîrşite.// Lumina era moale şi-ndemnătoare şopții./ Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopții.// Prin arbori cîntau pasări, prin aer zburau îngeri,/ Şi nu găseau răsunet în el a lumii plîngeri;// Căci era scris pe ceruri, pe frunze şi pe unde:/ „Nici umbra de durere aice nu pătrunde”.
În imensitatea de versuri conformiste ale lui Alecsandri, versurile de mai sus răsună ca o presimțire a marii poezii, trăită cu surprindere de însuşi autorul lor.
2. Proza a fost considerată, pînă nu demult, partea cea mai rezistentă a operei prolificului autor; îndeosebi criticii care i-au detestat vehement poezia găseau în proză un fel de generoasă consolare. Examinată fără reacții humorale, proza în cauză nu reprezintă însă o zonă superioară celei poetice. Numai că spiritul ei nu e nici pe departe cel al poeziei omonime. Pe cît de elaborată şi uneori de artificială e poezia, pe atît de spontană şi naturală pare proza: sunt două entități complementare şi îți vine greu să crezi că au fost compuse de acelaşi autor.
Ca tematică, ca atitudine stilistică şi ca gen (prin excelență memorialistic), proza lui Alecsandri se încadrează natural celei paşoptiste moldovene. Preocupată de surprinderea trăsăturilor perioadei de tranziție de la fanariotism la europenizare, ea creionează o umanitate variată, pitorească, la fel ca proza prietenilor săi moldoveni, fără a etala însă ironia muşcătoare a lui Kogălniceanu şi nici adînca melancolie a lui Russo; cel mai mult seamănă cu proza lui C. Negruzzi, deşi a lui Alecsandri este mai variată şi mai spontană. Iaşul, capitala plină de contraste a unei țări ce se trezea din somnul oriental, apare descris de toți prozatorii momentului: imaginea oferită de Alecsandri (Iaşii în 1844) este apropiată de realitate, fără ca blînda ironie care survine din cînd în cînd să altereze liniile desenului.
Scriind mult şi fără mare alegere, Alecsandri ne-a lăsat o cantitate considerabilă de proză. Dacă nuvela de debut, Buchetiera de Florența (1840), nu are nici o valoare şi dacă o mare parte a portretelor de contemporani ori studiile literare şi folclorice nu privesc direct literatura, există un grup de proze datînd din prima jumătate a vieții autorului care rămîn pînă astăzi interesante. Exact ca la poezie, găsim şi la proză un prag cronologic bine marcat, situat tot în jurul anului 1870. Pînă la acea dată, prozatorul Alecsandri scrisese nuvele de mici dimensiuni, schițe pe teme contemporane, portrete (Borsec, Balta-Albă, Iaşii în 1844, Un salon în Iaşi, Istoria unui galbîn şi a unei parale). O singură zonă, prin excelență memorialistică, pare aproape exclusiv apanajul autorului nostru – însemnările de călătorie cu valoare literară. Voiajor insațiabil, globe-trotter de vocație, Alecsandri s-a simțit obligat să-şi consemneze în scris observațiile de pe parcursul drumului.
Odată cu intrarea poetului în cercul Junimii, paşoptismul va fi abandonat şi în proză. Urmează o largă suită de rememorări, evocînd personaje cunoscute cîndva, amintiri din episoade cruciale ale vieții (Revoluția şi Unirea), suvenire din copilărie şi tinerețe. Aproape lună de lună Convorbirile publică memorialistică de Alecsandri sub diferite forme. În plus, scriitorul îi invită şi pe alți contemporani din generația sa să-i urmeze exemplul. Curînd Alecsandri se transformă într-un fel de „programator de memorii”, de păstrător – prin el şi prin alții – al memoriei istorice şi culturale ca instituție în sine. Datorită lui o bună parte a paginilor din Convorbiri se metamorfozează într-un fel de arhivă contemporană. Scriitorul se simțea dator să-şi exercite „regalitatea” şi sub această formă, oferind posterității o imagine convenabilă despre trecut, imagine la care el, Alecsandri, să poată sub-scrie.
Stilistic vorbind, ceea ce frapează la Alecsandri este neglijența programată, intenția autorului de a sugera că el doar improvizează, că nu construieşte după vreun plan, ci se lasă purtat de inspirația momentană. Şi-a concentrat eforturile explorării acestui filon literar, identificat încă din extrema tinerețe:
„Iarna au venit aducîndu-ne cu ea plăcerile strălucite ale balurilor, primblările în sănii, conțertele încîntătoare, petrecerile teatrului, şi mai ales priveliştea drăgălaşă a focului în sobe. Eu care, slavă Domnului, sunt încă departe de a fi în numărul celor ce jălesc primăvara vieții, găsesc o mare mulțămire a mă pune seara în fața sobii şi a privi giocul fantastic a focului. Îmi place să reînviez în închipuire icoanele depărtate ce s-au şters odată cu trecerea zilelor şi să le înfățişăz ca o panoramă dinaintea ochilor mei. Franția, Italia, Germania ş.c.l. mi se arată atunci cu tot farmecul de care le împodobesc puterea suvenirelor. Cîte planuri de fericire, cîte casteluri de Spania rîdic în ceasul acela! Mă prifac îndată într-un arhitect atît de măiestru, că mă mir eu însumi de frumusețile operilor mele.
Dar vroiam să vorbesc de Borsec, şi văd că m-am adîncit în idei filozofice asupra omului. Aşa sunt gîndurile ce se nasc în fața focului, noaptea, cînd toată lumea odihneşte” (Borsec).
Se găsesc în aceste prime rînduri ale primei bucăți reuşite scrise de Alecsandri şi oferite revistei Propăşirea (1844) toate calitățile şi defectele prozei autorului: cursivitatea sintaxei, obsesia de a nu plictisi cititorul, limba evoluată şi nuanțată, trecerea cu grație de la o temă la alta; dar tot aici întîlnim narcisismul incurabil al narațiunii la persoana I singular, pretenția de a face „filozofie” acolo unde nu se produc decît locuri comune. Abordarea de la egal la egal a cititorului în stil jovial cucereşte însă simpatia acestuia.
În grupul primelor proze, Istoria unui galbîn şi a unei parale (1844) se detaşează ca valoare. Subiectul nu-i aparține autorului, care adaptează cu această ocazie o nuvelă străină, dar „moldovenizarea” ei se realizează deja cu mînă de maestru: impresionanta galerie de personaje cuprinde toată societatea vremii, de la robii țigani la marea boierime, trecînd prin țărani, boiernaşi, negustori, militari, escroci. Modelul îndepărtat – o celebră nuvelă a lui Francisco Manuel de Melo din secolul al XVII-lea. Scrierea marelui prozator baroc portughez a fost tradusă imediat în spaniolă şi s-a răspîndit în întreaga Europă, creînd modelul narațiunii picareşti ce are drept eroi monede vorbitoare. Dacă pretextul literar al nuvelei nu e inventat de Alecsandri, în schimb virtutea literară principală a Istoriei unui galbîn – şi anume arta perfecționată a dialogului – poartă semnătura distinctă a autorului român. Cele mai reuşite bucăți în proză scrise de autor în tinerețe rămîn narațiunile dramatizate, unde dialogul acoperă uneori întreaga suprafață a textului (aşa cum se întîmplă şi cu Un salon din Iaşi).
Însemnările de călătorie sunt, la Alecsandri, mai interesante decît ale oricărui alt paşoptist. Ahtiat după deplasarea în spațiu, incapabil, literalmente, să stea locului, şi-a teoretizat pornirile încă din prima tinerețe.
„(…) eu nu înțeleg călătoriile ca cei mai mulți, adică: de a să face robul unui plan şi, în urmare, de a alerga țintă pe linie dreaptă pînă la țelul propus, fără a să abate din cale şi fără a îndrăzni a ieşi din rolul de maşină drumeață. Numesc voiaj acela singur care, liber de orice înrîurire străină, urmează numai caprițiilor vremelnice a închipuirei şi care ia ființă fără pregătire, precum şi fără scop hotărît. Adevăratul călător e acela care, cînd se porneşte la un drum, îşi propune să meargă unde l-a duce fantazia lui”(Iaşii în 1844).
Trei decenii şi jumătate mai tîrziu, călătorind – în condiții infinit mai comode – pentru a cine ştie cîta oară de la Paris la Londra („zece ore sunt astăzi de ajuns spre a te transporta din capitala Franției… în capitala Engliterei”, spunea, în 1878, rememorîndu-şi misiunile diplomatice), el observă pe vaporul ce traversa Canalul Mînecii o figură pitorească de englez, „un John Bull scurt, gros, roş la față ca o rodie, roş la păr ca un morcov şi care venea tocmai de la Hong Cong în plimbare”. Aproape bătrînul Alecsandri, ce străbătuse în lung şi în lat lumea pe atunci accesibilă, nu-şi poate reține cu această ocazie năduful: „O plimbare de trei luni de la China prin India! Fericit roşcovan!”(Misia mea la Londra). Pasionatul de călătorie uita instantaneu zecile de mii de kilometri pe care le parcursese pînă atunci şi îl invidia pe un om despre care credea că voiajase mai mult decît el.
În cele mai bune proze pe această temă (O primblare la munți, 1844 şi Călătorie în Africa, 1853), există, fără îndoială, o latură documentară ce poate reține atenția – bunăoară revelația folclorului, descoperirea munților Moldovei cu aceeaşi uimire cu care ar fi descoperit o țară străină; apoi lumea Mediteranei, cu infinitele ei curiozități pitoreşti, ideea de a fi primul român explorator al Africii etc. Însă nu peisagistica, oricît de colorată şi de nuanțată (ca şi în poezie, Alecsandri e cel mai sensibil la culoare şi la lumină), oferă originalitatea ultimă a scrierilor, ci propria postură de călător a scriitorului. Parcurgînd Europa şi Africa, Alecsandri îşi execută un involuntar autoportret; din notațiile sale, aflăm mai mult decît ar fi dorit să ne mărturisească. Anxios care se ignoră, el caută locurile cele mai stranii, doreşte să ajungă acolo unde nimeni n-a ajuns, alege traseele în funcție de ecouri livreşti sau de poveşti auzite (asta se întîmplă mai ales în Călătorie în Africa). Voiajorul Alecsandri e croit din altă stofă decît cea dunăreană. E cel mai puțin autohton dintre călătorii paşoptişti, nu are ambiții pedagogice şi nici nu călătoreşte cu patria depărtată în suflet, cum făceau comilitonii săi.
Nu întîmplător se întovărăşeşte cu un englez extravagant, întîlnit din întîmplare la Biarritz, şi îşi găseşte în el companionul ideal: Alecsandri se ataşase deja instinctiv habitudinilor de voiaj englezeşti. Petrecînd săptămîni alături de Angel, poetul moldovean adoptă treptat un aer extrem de british: nu mai e Vasile din Mirceşti, e un lord englez în căutare de inedit, speriat de fantoma spleen-ului, interesat de „sălbatici” şi convins intim că este infinit superior tuturor băştinaşilor care-i ies în cale.
Însemnările sale se resimt intens de această psihologie a aristocratului. Redactate aparent neglijent, ele caută întîmplarea bizară, le bon mot şi jocurile de cuvinte; sunt scrise de un european abstract. Dezordinea îl animă şi îl amuză, de aceea reproduce poezii publicate prin volume sau istorii care n-au nici o legătură cu călătoria (O intrigă la bal-masché, Toader şi Mărinda, Muntele de foc). Priveşte totul de la o înălțime pe care nici măcar n-o realizează, iar aerul ingenuu de superioritate nu-l părăseşte nici o clipă. Pretutindeni se consideră purtător al unei civilizații europene care, atunci, nu exista în România decît în stadiu de proiect.
În a doua parte a vieții, specializat în memorii, aerul british al lui Alecsandri nu numai că nu dispare, ci se accentuează. Față de toți contemporanii săi iluştri (D. Ralet, C. Negruzzi, Alecu Russo, Anton Pann), adoptă un ton protector, chiar şi atunci cînd personajul în cauză are o veritabilă statură de erou, la care poetul moldovean n-ar fi putut aspira niciodată (cum e cazul lui Bălcescu). O face, ca întotdeauna, fără să-şi dea seama şi plin de bunăvoință
De cîteva ori, literatura a contaminat însă rememorarea. Nuvela Dridri, prefigurare moldavă a Damei cu camelii, scrisă într-o tonalitate mult mai destinsă şi fără tragism, interesează astăzi nu prin episoadele ei franceze, ci prin cele descriind înfrîngerea mişcării de la 1848 din Moldova. Mărgărita, mărturisire autobiografică directă, rezistă lecturii doar în paginile inițiale, care surprind aura indicibilă a întoarcerii în țară după o lungă absență, fericirea regăsirii atmosferei locale, concomitent cu naşterea unei iubiri. În fine, luînd Scrisorile lui Ion Ghica drept punct de emulație, Alecsandri încearcă să dea o replică prietenului său, devenit între timp un extraordinar prozator. Departe griva de iepure!