Cărți paralele
Elisabeta Lăsconi
A BRODA PE CATIFEA, A SCANA PÂNĂ LA OS
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2011
Porți spre teritoriul interzis
Rareori doi autori contemporani se întâlnesc prin intermediul cărților urmând căi diferite, dar care îi îndreaptă spre acelaşi loc. Şi mai rar, dar mult mai interesant este fenomenul respectiv, când implică autori pe care, în afara țintei profunde a scrisului, totul îi desparte şi îi face aproape incompatibili, aşa cum se întâmplă cu Aurora Liiceanu şi Ferdinand von Schirach: profesie şi orizont cultural diferit, mize ale scrisului şi sursele la care recurg, achiziții culturale şi modul de a le interpreta şi apropria.
Aurora Liiceanu se bucură de succes remarcabil, cărțile publicate în ultimii doi ani ating deja tiraje de invidiat, lansările probează că are un public larg, şi mai ales de foarte bună calitate, iar explicațiile unei asemenea receptări continuă să intrige. Dar, dincolo de tot ce observasem până acum (dublă deschidere spre cazuri analizate cu detaşare şi spre drame ale celor apropiați, lecturi profund personalizate şi experiențe scrutate cu atenție, mai ales un talent uluitor de povestaşă), am descoperit şi altceva.
Dar acest „altceva” s-a desprins dintr-o intertextualitate cel puțin bizară. În spațiul de cultură germană, un autor a provocat recent atât interesul cititorilor, cât şi respectul criticii prin Premiul Kleist, decernat în 2010 pentru volumul debutului. Ferdinand von Schirach este autorul, iar cartea, Crime (Verbrechen, 2009; publicată la noi în 2010, traducere de Gabriella Eftimie, Ed. Pandora M), se compune din 11 povestiri, inspirate de cazuri autentice pe care le-a cunoscut direct, în calitate de avocat şi consilier al apărării. A urmat în 2010 a doua carte de povestiri, Schuld, nominalizată deja pentru premiile anului 2011.
Specializarea Aurorei Liiceanu este psihologia: cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române, cu doctorat în psihologie şi experiență de predare la universități din România, Canada şi Franța. Autorul german Ferdinand von Schirach, născut în 1964 la München, şi-a făcut studiile de drept la Bonn şi la Köln, din 1994 s-a stabilit la Berlin, lucrând ca avocat specializat în drept penal.
Nu ştiu dacă Aurora Liiceanu are un supranume în lumea profesională, poate „Psihologul cel discret”, însă Ferdinand von Schirach trece drept „Avocatul celebrităților”: a apărat pe spionul Norbert Juretzko, care făcea parte din BND (Serviciul Secret Federal), dar în alt caz, a depus plângere împotriva BND, l-a reprezentat pe Günter Schabowski în procesul biroului politic şi a pledat pentru familia actorului Klaus Kinski, acuzând serviciul de protecție al datelor de la Berlin că a aprobat publicarea fişelor sale medicale.
Nu ştiu dacă La taifas şi celelalte cărți ale Aurorei Liiceanu au intrat deja în bibliografia studenților de la facultățile de psihologie, presupun că da, dar în mod sigur, la facultățile de drept din spațiul universitar de limbă germană, povestirile lui Ferdinand von Schirach sunt recomandate studenților, semn interesant pentru un dublu transfer: nu doar ficțiunea are nevoie de hrana oferită de real, ci şi realitatea îşi hrăneşte ordinea şi legea din ficțiune.
Ambele cărți, La taifas de Aurora Liiceanu şi Crime de Ferdinand von Schirach pornesc din experiența profesională, dublată de interes acut față de firea umană, de meandrele din interior ce ordonează, ca forțe magnetice subterane, traseele existențiale. Fiecare pacient al psihologului şi fiecare caz al avocatului sunt filtrate de privirea plină de curiozitate ce sesizează rapid punctele sensibile şi zonele nevralgice.
Venind pe căi diferite, cu personalități distincte, cu muncă elaborată şi eficientă, pe lungi durate ori pe termen scurt, psiholog şi avocat deschid portițe spre teritoriul interzis, cel al inconştientului personal, atât de bine apărat de fiecare, nu doar de ceilalți, ci chiar față de sine însuşi. Şi totodată scrutează în adâncime întâmplările decisive din viața personajelor, până se conturează apăsat liniile destinului. În aproape toate narațiunile celor doi autori superpersonajul care face jocurile este destinul. Camuflat perfect, nu aflat la vedere, ca în tragedia greacă.
Două, trei şi mai multe instincte
Şi Aurora Liiceanu şi Ferdinand von Schirach ştiu că acolo, în pivnița inconştientului, zac instincte ce au fost zăvorâte. Chiar când lasă urme în comportamentul ce iese din normal, ele tot nu pot fi depistate uşor, îmblânzite sau anihilate, ca nişte sălbăticiuni primejdioase.
Pentru cititor, experiența este fascinantă şi plină de suspans, respectivele cazuri descrise au de fiecare dată rezonanță în viața proprie sau a celor din jur, fiindcă relevă sensul unor episoade ori fapte rămase obscure.
Instinctul erotic, cel de autoconservare, complexe şi fantasme, câte un sindrom neaşteptat se disting în poveştile de psiholog care nu doarme niciodată: prieteni, apropiați ori simpli cunoscuți sunt observați şi investigați cu aceeaşi insistență ca pacienții, dezvăluind sensul unor reacții, motivația alegerilor surprinzătoare, posibile cauze ale unor fapte şi feluri de a fi.
În cazurile devenite povestiri la Ferdinand von Schirach domină instinctul thanatic: hăul ce absoarbe, din întunericul lui rareori eroii pot fi recuperați ori salvați. Trecutul fiecăruia dintre clienții apărați acționează şi reacționează, conştiințele acestora par să se afle mereu într-un echilibru fragil, dificil de păstrat ca să le asigure supraviețuirea. Lumea, semenii şi evenimentele ce se prind în malaxorul lor explică bună parte din spaime şi agresivitate.
Câteva povestiri intră în rezonanțe fascinante. Iată povestirea ce deschide volumul lui Ferdinand von Schirach, Fähner: medicul generalist din Rothweil îşi ucide soția, scorpia cu care a rămas căsătorit decenii lungi, o viață de om. Simetric, personajul feminin fără nume din textul Mai bine mort decât cu alta al Aurorei Liiceanu trăieşte o dragoste ce rezistă unor încercări crunte de infidelitate, se prelungeşte chiar şi după moartea bărbatului în forme variate – cult al celui mort şi grijă pentru familia fiului său din altă căsătorie.
Ce l-a determinat pe Fähner să îndure atâtea ironii şi răutăți, să suporte asemenea teroare un timp atât de lung? Legământul făcut la căsătorie, pe care se simte dator să-l respecte, conform cu educația sa. Aceeaşi consecvență izvorâtă din nevoia de dragoste o are femeia prezentată de Aurora Liiceanu, iar locul unde s-au petrecut cele două întâmplări esențiale din viața ei a fost plaja: acolo a intrat în cortul unui necunoscut pentru o partidă sălbatică de sex, acolo bărbatul care a cucerit-o definitiv i-a mărturisit că o iubeşte.
Uneori, o povestire conține mai multe nuclee care, dezvoltate, ar duce la o amplă şi solidă nuvelă psihologică ori microroman. Două narațiuni au o asemenea densitate: Violoncelul (din Crime) şi Psihologul neputincios: comunicarea imposibilă (din La taifas) se apropie de cazuri clinice pentru psihanaliză, într-atât de limpede acționează complexele clasice în destinele personajelor.
Povestirea Violoncelul cuprinde o tragedie – moartea mamei, cu urmări incomensurabile, drama unui bărbat care nu-şi mai găseşte echilibrul, succesiunea de iubite reuşeşte doar să umple timpul şi să satisfacă orgoliul, drama copiilor, fiică şi fiu, tot mai înstrăinați de un tată odios. Tackler îi pretinde fiului aceeaşi natură puternică şi agresivă, respectă talentul fiicei fără să o înțeleagă, le oferă o sumă consistentă când cei doi pleacă de acasă. Viața celor trei se sfârşeşte însă ca în tragedia greacă.
Psihologul neputincios: comunicarea imposibilă probează efectele situației inverse, aici dezechilibrul îl provoacă o mamă extrem de puternică de care fiul nu se poate desprinde în niciun fel, nici devenit matur. Tentativele unor relații constante ori a căsătoriei eşuează pe rând, complexul oedipian funcționează cu atâta intensitate şi forță încât pune un văl pe ochii tânărului, nici măcar discuția cu psihologul şi întrebările sale pertinente nu reuşesc să-l smulgă ori să-i destrame vălul.
Majoritatea cazurilor penale din povestirile autorului german au ca temă şi subiect crima şi instinctul criminal, deci apropierea de psihiatrie, nu doar de psihologie, este inevitabilă. Iar întrebarea tulburătoare din subterana epicii vizează granița ce separă normalitatea de patologie, dificil de fixat chiar şi de către specialişti. Cele mai interesante povestiri sunt cele ce asociază instinctul erotic şi cel canibalic (Dragoste) şi cazul clinic de schizofrenie (Verde).
Amănuntul decisiv (sau alt nume pentru destin)
Cele două volume atât de diferite stau mărturie pentru fluxul trecerii oamenilor dintr-o țară în alta, dintr-o lume în alta, puşi în mişcare de marele mecanism al istoriei, de ambiții ale unor regimuri şi guverne, de şanse ori neşanse personale. Destinul se manifestă în cele mai neaşteptate feluri, răstoarnă tot în existența indivizilor, astfel de mesaj freamătă ca pânza freatică în profunzimea celor două cărți, multe texte şi povestiri se pot citi şi ca narațiuni ale destinului.
Un amănunt din viața personală schimbă tot în traseul unui om. Aurora Liiceanu face o demonstrație uluitoare prin povestea unui inel cu safir. O femeie rămâne văduvă cu puțin timp înainte de pensionare, duce o existență liniştită, iar monotonia o întrerupe o excursie la Paris unde o găzduieşte un cuplu de prieteni tineri. Şi acolo vede în vitrina unui bijutier un inel ca al ei, curioasă întreabă de preț şi înțelege că este deosebit şi că ar obține bani buni pe inelul ei. Prietenii o sfătuiesc să vândă inelul ca să poată călători în Țara Sfântă unde îşi dorise atâta să ajungă. Ea ezită să se despartă de inel, dar apoi decide să-l vândă.
Astfel, călătoreşte la Ierusalim, iar la hotel este rugată să accepte o cameră cu glasvand, şi când începe un monolog povestind pentru soțul ei dispărut aventura în care a pornit, aude o voce de bărbat vorbindu-i în româneşte de dincolo de glasvand. Iar bărbatul insistă să se vadă şi să ia masa împreună, este evreu plecat din țară de mulți ani, îi place să vorbească româneşte. Amândoi se află pentru puțin timp acolo, cinează împreună seară de seară, se simt bine unul în prezența celuilalt. Bărbatul stabilit în Mexic şi venit aici pentru afaceri o cere de nevastă, iar ea acceptă. Inelul de safir vândut a desprins-o de tot trecutul ei şi i-a schimbat locul, rostul, viața.
Povestirea Fericirea din volumul Crime se derulează într-un şir de răsturnări de situații, demne de o comedie neagră. Un client al unei prostituate face infarct şi moare, iar ea şi prietenul ei acționează în perfect contratimp: Irina este disperată că poliția o va expulza; Kalle este convins că Irina l-a omorât, tranşează cadavrul şi îl îngroapă în parc. Cei doi ajung în arestul poliției şi fiecare se străduieşte să-l apere pe celălalt. Finalul fericit este precedat de episodul macabru al dezgropării cadavrului pentru autopsia care elucidează felul morții şi îi disculpă pe cei doi nevinovați.
Cea mai interesantă apropiere contrastantă între cele două volume o realizează două texte extraordinare despre exil, Fidanakis şi Etiopianul. Fidanakis, grecul refugiat în România, nici nu-şi desface bagajele, convins că situația de provizorat se va încheia foarte repede, însă ea durează întreaga viață. Etiopianul are un scenariu invers: un om nu-şi află rostul cel bun decât departe de casă, în Etiopia, într-o comunitate modestă, în care potențialul de energie şi inițiativă iese la lumină şi îl determină să acționeze în folosul celorlalți, iar apoi să-şi întemeieze o familie.
Țara proprie constrânge sau rejectează, locul străin eliberează de poveri şi autocenzură şi duce la alte alegeri. Eroul din Etiopianul pare Jean Valjean al timpului nostru: Michalka este copil abandonat şi înfiat, repetent apoi în şcoală, sortit de-lincvenței. Un furt de la casa de economii îl determină să plece din țară, ajunge în Etiopia şi aici începe marea aventură care-i schimbă viața şi face din el cu totul alt om, pe care trecutul îl ajunge din urmă când nu se aşteaptă: chemat în țară pentru hoția mai veche, pare sortit să repete greşeala făcută altădată, ajungând la tribunal.
Patetismul nu lipseşte din cele două narațiuni, previzibil la români şi greci, dar mai greu de crezut pentru firea sobră şi reținută a nemților. Când prietenul său sosit din Etiopia ca să depună mărturie prezintă filmulețul cu tot ce a realizat Michalka pentru a face din satul sărac o aşezare prosperă, judecătorii au ochii în lacrimi. Iar când este eliberat, judecătorii civili fac chetă să-i cumpere biletul de avion ca să se reîntoarcă acolo unde îi era locul.
Subtilitate şi concizie
Broderia narativă a Aurorei Liiceanu, de mare finețe la fiecare text, este pusă în lumină de unul sau mai multe motto-uri ce orientează şi captează cititorii, în combinații insolite, de la Paul Valéry la Henry Miller, de la Thomas Mann la Iris Murdoch, de la G. Călinescu la Andrei Pleşu, fără a exclude bogăția de proverbe româneşti străvechi („Dragostea scurtă este cu suspin lung”) sau reflecțiile proaspete ale unei țărănci: „Că mă întreb: cine organizează roşia să fie roşie şi ardeiul să fie iute?”
Titlurile de capitole sunt simple şi clare (Timpul; Noi şi alții; Şi diferiți, şi asemănători; Destin şi cine-mi face viața) demonstrând claritate şi rigoare în organizarea textelor, ce pendulează aleatoriu între narațiune şi eseu. În schimb, subcapitolele au titluri delicioase. Câteva exemple – „Ah, psihicul meu! Ah, chimia mea!”; „O femeie normală: graba lui la pat, graba ei la altar” sunt suficiente ca să probeze că funcționează ca magneți în captarea cititorilor.
Subtilitatea se vede în câteva notații ce probează ochi de prozator. În textul despre femeia dornică de iubire, se strecoară detalii interesante: ceşti negre, funerare, numite parastase, covorul persan roşu ca aşternut pentru amor pasional. În alt text, apare „sindromul Karin” şi se asociază cu „banana verde”: o tânără are o relație amoroasă cu un bărbat mai mare ca ea şi ezită să se căsătorească pentru că „el era în vârf, iar ea încă urca”. Poate că este şi cel mai bun exemplu pentru felul în care fuzionează inventivitatea psihologului şi spiritul ficțional al preaînzestratei autoare.
Însă Ferdinand von Schirach scanează cazurile pe care le prezintă. Stilul său aminteşte de comportamentismul vizibil la Ernst Hemingway şi la Dashiell Hammet. Deşi inserțiile persoanei întâi ar tenta spre o abordare subiectivă, ea este evitată deliberat: privirea nu este cea personală, ci a camerei video sau a scanerului culegând imagine cu imagine, suficient de repede ca să dea iluzia fluidității, suficient de lent ca să se distingă toate detaliile semnificative.
Una dintre cele mai reuşite povestiri, Ariciul, are ca miez replica fiului de sclav, personaj al lui Arhiloh, care o considera motto-ul lui: „Vulpea ştie multe, ariciul un singur lucrul”. Este povestea unui tânăr supradotat intelectual, dintr-o familie arabă formată din bărbați delincvenți, dar el câştigă bani din tranzacții la bursă, nu din trafic de droguri, îşi salvează fratele de închisoare, cunoscând foarte bine legile şi manevrând impecabil juriul şi pe judecător. Alte povestiri au drept emblemă un obiect, aşa cum se întâmplă în Ceaşca de ceai a lui Tanata.
Şi iată şi efectul de rezonanță între volume: ambii autori aleg pasaje din Scott Fitzgerald. La Aurora Liiceanu, motto-ul ales este primul far luminând tema timpului: „Timpul este un hoț, / Bucurie şi mâhnire / Atârnă pe o frunză / Ce se îngălbeneşte.”. La Ferdinand von Schirach, citatul cu funcție de emblemă încheie povestirea Violoncelul – „Şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.” şi este cheia ce întoarce lanțul tragic la prima verigă, plasată în depărtarea anilor.
Aurora Liiceanu şi Ferdinand von Schirach ilustrează farmecul apropierii şi al diferenței între două literaturi contemporane, între două mari zone în care se aventurează ficțiunea – cea a psihologiei şi a justiției, între două minți creative şi imaginative, între două stiluri, unul feminin şi altul masculin, între două scriituri: o broderie pe catifea cu ape ce amețesc irezistibil şi scanare până la os dătătoare de frison.
Rareori doi autori contemporani se întâlnesc prin intermediul cărților urmând căi diferite, dar care îi îndreaptă spre acelaşi loc. Şi mai rar, dar mult mai interesant este fenomenul respectiv, când implică autori pe care, în afara țintei profunde a scrisului, totul îi desparte şi îi face aproape incompatibili, aşa cum se întâmplă cu Aurora Liiceanu şi Ferdinand von Schirach: profesie şi orizont cultural diferit, mize ale scrisului şi sursele la care recurg, achiziții culturale şi modul de a le interpreta şi apropria.
Aurora Liiceanu se bucură de succes remarcabil, cărțile publicate în ultimii doi ani ating deja tiraje de invidiat, lansările probează că are un public larg, şi mai ales de foarte bună calitate, iar explicațiile unei asemenea receptări continuă să intrige. Dar, dincolo de tot ce observasem până acum (dublă deschidere spre cazuri analizate cu detaşare şi spre drame ale celor apropiați, lecturi profund personalizate şi experiențe scrutate cu atenție, mai ales un talent uluitor de povestaşă), am descoperit şi altceva.
Dar acest „altceva” s-a desprins dintr-o intertextualitate cel puțin bizară. În spațiul de cultură germană, un autor a provocat recent atât interesul cititorilor, cât şi respectul criticii prin Premiul Kleist, decernat în 2010 pentru volumul debutului. Ferdinand von Schirach este autorul, iar cartea, Crime (Verbrechen, 2009; publicată la noi în 2010, traducere de Gabriella Eftimie, Ed. Pandora M), se compune din 11 povestiri, inspirate de cazuri autentice pe care le-a cunoscut direct, în calitate de avocat şi consilier al apărării. A urmat în 2010 a doua carte de povestiri, Schuld, nominalizată deja pentru premiile anului 2011.
Specializarea Aurorei Liiceanu este psihologia: cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române, cu doctorat în psihologie şi experiență de predare la universități din România, Canada şi Franța. Autorul german Ferdinand von Schirach, născut în 1964 la München, şi-a făcut studiile de drept la Bonn şi la Köln, din 1994 s-a stabilit la Berlin, lucrând ca avocat specializat în drept penal.
Nu ştiu dacă Aurora Liiceanu are un supranume în lumea profesională, poate „Psihologul cel discret”, însă Ferdinand von Schirach trece drept „Avocatul celebrităților”: a apărat pe spionul Norbert Juretzko, care făcea parte din BND (Serviciul Secret Federal), dar în alt caz, a depus plângere împotriva BND, l-a reprezentat pe Günter Schabowski în procesul biroului politic şi a pledat pentru familia actorului Klaus Kinski, acuzând serviciul de protecție al datelor de la Berlin că a aprobat publicarea fişelor sale medicale.
Nu ştiu dacă La taifas şi celelalte cărți ale Aurorei Liiceanu au intrat deja în bibliografia studenților de la facultățile de psihologie, presupun că da, dar în mod sigur, la facultățile de drept din spațiul universitar de limbă germană, povestirile lui Ferdinand von Schirach sunt recomandate studenților, semn interesant pentru un dublu transfer: nu doar ficțiunea are nevoie de hrana oferită de real, ci şi realitatea îşi hrăneşte ordinea şi legea din ficțiune.
Ambele cărți, La taifas de Aurora Liiceanu şi Crime de Ferdinand von Schirach pornesc din experiența profesională, dublată de interes acut față de firea umană, de meandrele din interior ce ordonează, ca forțe magnetice subterane, traseele existențiale. Fiecare pacient al psihologului şi fiecare caz al avocatului sunt filtrate de privirea plină de curiozitate ce sesizează rapid punctele sensibile şi zonele nevralgice.
Venind pe căi diferite, cu personalități distincte, cu muncă elaborată şi eficientă, pe lungi durate ori pe termen scurt, psiholog şi avocat deschid portițe spre teritoriul interzis, cel al inconştientului personal, atât de bine apărat de fiecare, nu doar de ceilalți, ci chiar față de sine însuşi. Şi totodată scrutează în adâncime întâmplările decisive din viața personajelor, până se conturează apăsat liniile destinului. În aproape toate narațiunile celor doi autori superpersonajul care face jocurile este destinul. Camuflat perfect, nu aflat la vedere, ca în tragedia greacă.
Două, trei şi mai multe instincte
Şi Aurora Liiceanu şi Ferdinand von Schirach ştiu că acolo, în pivnița inconştientului, zac instincte ce au fost zăvorâte. Chiar când lasă urme în comportamentul ce iese din normal, ele tot nu pot fi depistate uşor, îmblânzite sau anihilate, ca nişte sălbăticiuni primejdioase.
Pentru cititor, experiența este fascinantă şi plină de suspans, respectivele cazuri descrise au de fiecare dată rezonanță în viața proprie sau a celor din jur, fiindcă relevă sensul unor episoade ori fapte rămase obscure.
Instinctul erotic, cel de autoconservare, complexe şi fantasme, câte un sindrom neaşteptat se disting în poveştile de psiholog care nu doarme niciodată: prieteni, apropiați ori simpli cunoscuți sunt observați şi investigați cu aceeaşi insistență ca pacienții, dezvăluind sensul unor reacții, motivația alegerilor surprinzătoare, posibile cauze ale unor fapte şi feluri de a fi.
În cazurile devenite povestiri la Ferdinand von Schirach domină instinctul thanatic: hăul ce absoarbe, din întunericul lui rareori eroii pot fi recuperați ori salvați. Trecutul fiecăruia dintre clienții apărați acționează şi reacționează, conştiințele acestora par să se afle mereu într-un echilibru fragil, dificil de păstrat ca să le asigure supraviețuirea. Lumea, semenii şi evenimentele ce se prind în malaxorul lor explică bună parte din spaime şi agresivitate.
Câteva povestiri intră în rezonanțe fascinante. Iată povestirea ce deschide volumul lui Ferdinand von Schirach, Fähner: medicul generalist din Rothweil îşi ucide soția, scorpia cu care a rămas căsătorit decenii lungi, o viață de om. Simetric, personajul feminin fără nume din textul Mai bine mort decât cu alta al Aurorei Liiceanu trăieşte o dragoste ce rezistă unor încercări crunte de infidelitate, se prelungeşte chiar şi după moartea bărbatului în forme variate – cult al celui mort şi grijă pentru familia fiului său din altă căsătorie.
Ce l-a determinat pe Fähner să îndure atâtea ironii şi răutăți, să suporte asemenea teroare un timp atât de lung? Legământul făcut la căsătorie, pe care se simte dator să-l respecte, conform cu educația sa. Aceeaşi consecvență izvorâtă din nevoia de dragoste o are femeia prezentată de Aurora Liiceanu, iar locul unde s-au petrecut cele două întâmplări esențiale din viața ei a fost plaja: acolo a intrat în cortul unui necunoscut pentru o partidă sălbatică de sex, acolo bărbatul care a cucerit-o definitiv i-a mărturisit că o iubeşte.
Uneori, o povestire conține mai multe nuclee care, dezvoltate, ar duce la o amplă şi solidă nuvelă psihologică ori microroman. Două narațiuni au o asemenea densitate: Violoncelul (din Crime) şi Psihologul neputincios: comunicarea imposibilă (din La taifas) se apropie de cazuri clinice pentru psihanaliză, într-atât de limpede acționează complexele clasice în destinele personajelor.
Povestirea Violoncelul cuprinde o tragedie – moartea mamei, cu urmări incomensurabile, drama unui bărbat care nu-şi mai găseşte echilibrul, succesiunea de iubite reuşeşte doar să umple timpul şi să satisfacă orgoliul, drama copiilor, fiică şi fiu, tot mai înstrăinați de un tată odios. Tackler îi pretinde fiului aceeaşi natură puternică şi agresivă, respectă talentul fiicei fără să o înțeleagă, le oferă o sumă consistentă când cei doi pleacă de acasă. Viața celor trei se sfârşeşte însă ca în tragedia greacă.
Psihologul neputincios: comunicarea imposibilă probează efectele situației inverse, aici dezechilibrul îl provoacă o mamă extrem de puternică de care fiul nu se poate desprinde în niciun fel, nici devenit matur. Tentativele unor relații constante ori a căsătoriei eşuează pe rând, complexul oedipian funcționează cu atâta intensitate şi forță încât pune un văl pe ochii tânărului, nici măcar discuția cu psihologul şi întrebările sale pertinente nu reuşesc să-l smulgă ori să-i destrame vălul.
Majoritatea cazurilor penale din povestirile autorului german au ca temă şi subiect crima şi instinctul criminal, deci apropierea de psihiatrie, nu doar de psihologie, este inevitabilă. Iar întrebarea tulburătoare din subterana epicii vizează granița ce separă normalitatea de patologie, dificil de fixat chiar şi de către specialişti. Cele mai interesante povestiri sunt cele ce asociază instinctul erotic şi cel canibalic (Dragoste) şi cazul clinic de schizofrenie (Verde).
Amănuntul decisiv (sau alt nume pentru destin)
Cele două volume atât de diferite stau mărturie pentru fluxul trecerii oamenilor dintr-o țară în alta, dintr-o lume în alta, puşi în mişcare de marele mecanism al istoriei, de ambiții ale unor regimuri şi guverne, de şanse ori neşanse personale. Destinul se manifestă în cele mai neaşteptate feluri, răstoarnă tot în existența indivizilor, astfel de mesaj freamătă ca pânza freatică în profunzimea celor două cărți, multe texte şi povestiri se pot citi şi ca narațiuni ale destinului.
Un amănunt din viața personală schimbă tot în traseul unui om. Aurora Liiceanu face o demonstrație uluitoare prin povestea unui inel cu safir. O femeie rămâne văduvă cu puțin timp înainte de pensionare, duce o existență liniştită, iar monotonia o întrerupe o excursie la Paris unde o găzduieşte un cuplu de prieteni tineri. Şi acolo vede în vitrina unui bijutier un inel ca al ei, curioasă întreabă de preț şi înțelege că este deosebit şi că ar obține bani buni pe inelul ei. Prietenii o sfătuiesc să vândă inelul ca să poată călători în Țara Sfântă unde îşi dorise atâta să ajungă. Ea ezită să se despartă de inel, dar apoi decide să-l vândă.
Astfel, călătoreşte la Ierusalim, iar la hotel este rugată să accepte o cameră cu glasvand, şi când începe un monolog povestind pentru soțul ei dispărut aventura în care a pornit, aude o voce de bărbat vorbindu-i în româneşte de dincolo de glasvand. Iar bărbatul insistă să se vadă şi să ia masa împreună, este evreu plecat din țară de mulți ani, îi place să vorbească româneşte. Amândoi se află pentru puțin timp acolo, cinează împreună seară de seară, se simt bine unul în prezența celuilalt. Bărbatul stabilit în Mexic şi venit aici pentru afaceri o cere de nevastă, iar ea acceptă. Inelul de safir vândut a desprins-o de tot trecutul ei şi i-a schimbat locul, rostul, viața.
Povestirea Fericirea din volumul Crime se derulează într-un şir de răsturnări de situații, demne de o comedie neagră. Un client al unei prostituate face infarct şi moare, iar ea şi prietenul ei acționează în perfect contratimp: Irina este disperată că poliția o va expulza; Kalle este convins că Irina l-a omorât, tranşează cadavrul şi îl îngroapă în parc. Cei doi ajung în arestul poliției şi fiecare se străduieşte să-l apere pe celălalt. Finalul fericit este precedat de episodul macabru al dezgropării cadavrului pentru autopsia care elucidează felul morții şi îi disculpă pe cei doi nevinovați.
Cea mai interesantă apropiere contrastantă între cele două volume o realizează două texte extraordinare despre exil, Fidanakis şi Etiopianul. Fidanakis, grecul refugiat în România, nici nu-şi desface bagajele, convins că situația de provizorat se va încheia foarte repede, însă ea durează întreaga viață. Etiopianul are un scenariu invers: un om nu-şi află rostul cel bun decât departe de casă, în Etiopia, într-o comunitate modestă, în care potențialul de energie şi inițiativă iese la lumină şi îl determină să acționeze în folosul celorlalți, iar apoi să-şi întemeieze o familie.
Țara proprie constrânge sau rejectează, locul străin eliberează de poveri şi autocenzură şi duce la alte alegeri. Eroul din Etiopianul pare Jean Valjean al timpului nostru: Michalka este copil abandonat şi înfiat, repetent apoi în şcoală, sortit de-lincvenței. Un furt de la casa de economii îl determină să plece din țară, ajunge în Etiopia şi aici începe marea aventură care-i schimbă viața şi face din el cu totul alt om, pe care trecutul îl ajunge din urmă când nu se aşteaptă: chemat în țară pentru hoția mai veche, pare sortit să repete greşeala făcută altădată, ajungând la tribunal.
Patetismul nu lipseşte din cele două narațiuni, previzibil la români şi greci, dar mai greu de crezut pentru firea sobră şi reținută a nemților. Când prietenul său sosit din Etiopia ca să depună mărturie prezintă filmulețul cu tot ce a realizat Michalka pentru a face din satul sărac o aşezare prosperă, judecătorii au ochii în lacrimi. Iar când este eliberat, judecătorii civili fac chetă să-i cumpere biletul de avion ca să se reîntoarcă acolo unde îi era locul.
Subtilitate şi concizie
Broderia narativă a Aurorei Liiceanu, de mare finețe la fiecare text, este pusă în lumină de unul sau mai multe motto-uri ce orientează şi captează cititorii, în combinații insolite, de la Paul Valéry la Henry Miller, de la Thomas Mann la Iris Murdoch, de la G. Călinescu la Andrei Pleşu, fără a exclude bogăția de proverbe româneşti străvechi („Dragostea scurtă este cu suspin lung”) sau reflecțiile proaspete ale unei țărănci: „Că mă întreb: cine organizează roşia să fie roşie şi ardeiul să fie iute?”
Titlurile de capitole sunt simple şi clare (Timpul; Noi şi alții; Şi diferiți, şi asemănători; Destin şi cine-mi face viața) demonstrând claritate şi rigoare în organizarea textelor, ce pendulează aleatoriu între narațiune şi eseu. În schimb, subcapitolele au titluri delicioase. Câteva exemple – „Ah, psihicul meu! Ah, chimia mea!”; „O femeie normală: graba lui la pat, graba ei la altar” sunt suficiente ca să probeze că funcționează ca magneți în captarea cititorilor.
Subtilitatea se vede în câteva notații ce probează ochi de prozator. În textul despre femeia dornică de iubire, se strecoară detalii interesante: ceşti negre, funerare, numite parastase, covorul persan roşu ca aşternut pentru amor pasional. În alt text, apare „sindromul Karin” şi se asociază cu „banana verde”: o tânără are o relație amoroasă cu un bărbat mai mare ca ea şi ezită să se căsătorească pentru că „el era în vârf, iar ea încă urca”. Poate că este şi cel mai bun exemplu pentru felul în care fuzionează inventivitatea psihologului şi spiritul ficțional al preaînzestratei autoare.
Însă Ferdinand von Schirach scanează cazurile pe care le prezintă. Stilul său aminteşte de comportamentismul vizibil la Ernst Hemingway şi la Dashiell Hammet. Deşi inserțiile persoanei întâi ar tenta spre o abordare subiectivă, ea este evitată deliberat: privirea nu este cea personală, ci a camerei video sau a scanerului culegând imagine cu imagine, suficient de repede ca să dea iluzia fluidității, suficient de lent ca să se distingă toate detaliile semnificative.
Una dintre cele mai reuşite povestiri, Ariciul, are ca miez replica fiului de sclav, personaj al lui Arhiloh, care o considera motto-ul lui: „Vulpea ştie multe, ariciul un singur lucrul”. Este povestea unui tânăr supradotat intelectual, dintr-o familie arabă formată din bărbați delincvenți, dar el câştigă bani din tranzacții la bursă, nu din trafic de droguri, îşi salvează fratele de închisoare, cunoscând foarte bine legile şi manevrând impecabil juriul şi pe judecător. Alte povestiri au drept emblemă un obiect, aşa cum se întâmplă în Ceaşca de ceai a lui Tanata.
Şi iată şi efectul de rezonanță între volume: ambii autori aleg pasaje din Scott Fitzgerald. La Aurora Liiceanu, motto-ul ales este primul far luminând tema timpului: „Timpul este un hoț, / Bucurie şi mâhnire / Atârnă pe o frunză / Ce se îngălbeneşte.”. La Ferdinand von Schirach, citatul cu funcție de emblemă încheie povestirea Violoncelul – „Şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.” şi este cheia ce întoarce lanțul tragic la prima verigă, plasată în depărtarea anilor.
Aurora Liiceanu şi Ferdinand von Schirach ilustrează farmecul apropierii şi al diferenței între două literaturi contemporane, între două mari zone în care se aventurează ficțiunea – cea a psihologiei şi a justiției, între două minți creative şi imaginative, între două stiluri, unul feminin şi altul masculin, între două scriituri: o broderie pe catifea cu ape ce amețesc irezistibil şi scanare până la os dătătoare de frison.