GENEZA TRUPEI BUFONULUI VRACI

Ce este alchimia? „Alchimia nu e altceva decât scopul, intenția şi strădania subtilă de a transmuta natura metalelor, din una în alta” a scris Philippus Theophrastus Aureolus Bombastus von Hohenheim, zis Paracelsus. Care mai povesteşte şi următoarea întâmplare: într-una dintre nenumăratele sale călătorii, paşii l-au dus departe la miazăzi, unde a fost luat prizonier de către tătari. Până să apuce aceia să-i facă şi cel mai mic rău, Paracelsus l-a văzut pe unul dintre cei ce l-au luat prins că refuza să se dea jos de pe cal, chiar şi pentru somn. Tovarăşii aceluia i-au povestit râzând că bietul om avea dureri atât de groaznice când punea piciorul pe pământ, încât refuza de multă vreme să mai coboare de pe cal, că pe cal dormea, sprijinindu-se de câte un trunchi de copac, şi că, în felul acesta, s-au prăbuşit de istoveală deja trei animale sub el. Paracelsus l-a uns cu o alifie şi tătarul bolnav n-a mai avut nevoie să rămână tot timpul suspendat, ba a fost în stare să şi alerge pe picioarele lui, fără să-l mai doară nimic. Vindecarea aceea atât de spectaculoasă a stârnit atâtea vorbe, încât tătarii l-au dus pe vraci la stăpânul lor.
Hanul avea o vorbă: omului simplu nu-i trebuie decât o femeie care să-l facă să uite de toate gândurile şi de mâncarea necesară traiului, însă, pentru ca un suveran să trăiască fericit are nevoie de patru sfetnici iscusiți: un medic menit să-i îngrijească sănătatea trupului, un măscărici în stare să-i păstreze buna dispoziție, un bucătar care să-i dea mâncare cât să se bucure de ea şi un general care să-i asigure siguranța şi gloria. De aceea, hanul acela nici nu avea alți miniştri decât un medic, un maestru bucătar, un strateg militar şi un bufon – şi toți aceştia aveau puteri depline în țara sa, încât poporul li se adresa în genunchi. Dar pe cât erau aceşti demnitari de puternici, pe atât le era de nesigur locul, de greşeau ori de se ivea cineva mai priceput decât ei. O vreme, cât hanul nu s-a putut vindeca de durerea de a-şi fi pierdut fiul şi moştenitorul, au fost dați călăului doi măscărici, iar alți trei au scăpat numai după ce au fost biciuiți şi alungați în huiduielile mulțimii: aceia s-au făcut vinovați că nu au reuşit să-i schimbe starea de spirit stăpânului. Şi doi miniştri bucătari au sfârşit pe mâna gâdelui, fiindcă l-au lăcomit cu prea multă mâncare delicioasă, până ce stăpânului i s-a făcut rău. Atunci când tătarii i l-au adus pe Paracelsus şi după ce acesta şi-a dovedit, în fața întregii curți, priceperea în a-i lecui pe suferinzi, hanul l-a îndepărtat pe ministrul medic şi l-a aşezat în loc pe doctorul venit din Europa. Paracelsus a vrut să refuze marea onoare şi putere care i s-a oferit, însă s-a văzut pus în fața unei asemenea uimiri cum n-a existat vreodată la curtea tătarului: un medic atât de înzestrat nu poate fi decât o ființă ieşită din comun – cum să refuzi o asemenea uriaşă cinste, atâta putere şi atâta bogăție ce veneau împreună cu marea funcție, dar, mai ales, cum să-l refuzi pe însuşi hanul? Păi, aşa ceva era de neimaginat şi toată lumea a rămas încântată de arta actoricească a doctorului, pentru că, de bună seamă, Paracelsus nu făcea decât să se manifeste, asemenea bufonului. Şi au fost atât de încântați de străin cu toții, încât, după ce au râs îndelung cu mâinile pe burtă, hanul chiar s-a gândit să comaseze două dintre cele patru dregătorii şi să-l facă pe Paracelsus nu numai ministru peste trupuri, ci şi mai marele vindecării sufletelor. Iar străinul acela extraordinar şi-a mai dezvăluit în fața tătarilor şi o altă calitate capabilă să uimească pe oricine: străinul ştia să scoată pilitură de fier din vitriol! Şi, nici mai mult şi nici mai puțin, pierdea nopți întregi străduindu-se să transforme şi acea pulbere de fier în… aur!
Străinul era un vrăjitor bun – el a insistat ca predecesorul său în ale medicinii să nu pățească nimic şi să-i rămână un fel de asistent, iar ministrul măscărici să-şi păstreze şi el postul. Da, deocamdată străinul era un vrăjitor bun. Deocamdată!... Dar o asemenea ființă putea oricând să schimbe nu numai alaunul în plumb, însă – ferească sfântul! – să te transforme şi pe tine în cine ştie ce plantă sau în cine ştie ce animal. De asemenea forțe, pe care nu le poți controla, cel mai bine este să te eliberezi. Dar cum? Cine ar fi putut să-i garanteze hanului că sabia cea mai ascuțită şi cea mai grea nu s-ar frânge de trupul vrăjitorului? Despre care, iscoadele au aflat că se unge în fiecare seară cu o alifie misterioasă şi straniu mirositoare? Şi în cine ar fi putut avea hanul atâta încredere încât să născocească împreună un plan eficient? Până să se ia o hotărâre aşa de importantă, toți tătarii s-au purtat cu Paracelsus de parcă ar fi mângâiat un şarpe ce li s-a strecurat pe sub haină. Iar Paracelsus însuşi s-a întreținut ore întregi cu te miri ce oameni de nimic: cerşetori, negustori, dresori de animale. Până ce, într-o bună zi, a dispărut. Hanul n-a trimis oşteni după el să-l prindă pentru că nici n-a vrut să-l îndârjească şi nici nu era convins că există pe lume muritori care să-l poată reține cu forța.
Paracelsus n-a fugit singur, ci i-a luat cu el şi pe foştii miniştrii ai trupului şi ai spiritului. Şi pe ministrul maestru bucătar.
Cine n-a auzit de Trupa Bufonului Vraci, trupa care la mijlocul veacului al şaisprezecelea era mai celebră decât orice instituție tradițională sau numai vremelnică a Europei? Scribii ne-au lăsat mai multe mărturii despre ea decât despre faptele marilor seniori, iar bogații şi săracii veneau de pretutindeni s-o vadă.
Prin anul 1540, măscăriciul cu ochi migdalați dădea spectacole prin târgurile germane. Alături de el, un adolescent uimea lumea cu măiestria aparițiilor sale: el nu-i făcea pe oameni numai să râdă, dar îi şi uimea cu nişte trucuri nemaiîntâlnite. Puțin mai târziu, tătarul a murit cu zile, după ce i-a căzut o bârnă pe cap, iar tânărul a devenit piesa de rezistență a trupei. Lumea sosea de la mai multe zile depărtare, să-i vadă pe el şi pe oamenii lui păşind prin aer, folosind apa în loc de ciocan şi, mai ales, pentru a râde pe săturate.
Adolescentul a fost fiul mai mare al unui personaj controversat, stăpânul hanului „Diavolul argintiu” din Hanovra. Acela, un bărbat venit cu mulți ani în urmă din sud, de peste Alpi, a reuşit, fără a avea nici o funcție oficială, să controleze destinele întregului ținut. Bogat – foarte bogat, după cum se şoptea – şi zgârcit, capabil să-ți ia gâtul pentru câțiva gologani şi gata, în acelaşi timp, de mari acte de caritate, intangibil din pricina unei armate întregi de lefegii gata să ucidă la comandă, însă, în primul rând, fiindcă avea doi draci, unul uriaş în fața hanului şi altul, mai mic, supraveghind cele ce se petreceau în interior, tată de sânge al unei familii numeroase şi tată adoptiv pentru toți cei ce locuiau în casele sale, Bătrânul, după cum i se spunea, şi Al Optzecilea, după cronologia scribului, hangiul – perceput drept mult mai mult decât un simplu hangiu – şi-a trimis băiatul mai mare să-i facă rost de nişte leacuri orientale pentru sine, pentru ai săi şi pentru toți cei ce locuiau sub acelaşi acoperiş cu el. În Hanovra izbucnise o epidemie a unei boli necunoscute până atunci: oamenii îşi pierdeau de pe o zi pe alta puterile, cădeau neputincioşi la pat, nu mai puteau mânca, nu mai puteau elimina ceea ce se mai găsea în ei, trupul nu-i mai asculta de fel, nu-şi mai puteau mişca nici membrele şi nici organele interne şi sfârşeau asemenea unui copac tăiat căzut pe pământ. Unul dintre pruncii săi a murit aşa, la fel ca şi mai mulți argați, precum şi oameni din oraş şi din târgurile învecinate. Rudele priveau neputincioase cum cei dragi lor li se stingeau sub ochi, iar medicii şi vracii s-au dovedit şi ei lipsiți de iscusință în a-i ajuta pe nenorociți şi pe cei ce-i jeleau, asistându-le moartea.
Băiatul cel mai mare al Bătrânului, Al Optzeci şi unulea, după cum îl vom pomeni mai departe, n-a trebuit să plece până în țările de peste munți şi mări, întrucât tocmai atunci a apărut, însoțită de mult zgomot, o trupă de saltimbanci formată din oameni cu pielea galbenă, cu ochii oblici şi cu pomeții obrajilor ieşiți mult în afară. Acei străini arătau chiar aşa cum au fost descrişi băştinaşii din India, China şi Mongolia de către cei ce au călătorit până în ținuturile lor, dar şi de către supraviețuitorii măcelurilor cauzate de oamenii galbeni, atunci când se revărsau, asemenea mării înfuriate, peste fruntariile Europei. Aşa că, deşi paşnică, dormind o bună parte din timp, trupa aceea nu putea să nu-i înfioare pe aceia ce veneau s-o vadă, chiar dacă, în mod conştient, privitorii nu făceau legătura între aceşti artişti şi groaznicele hoarde ce pustiiau tot ce le ieşea în cale: hotare, palate, colibe, animale şi oameni. Dar, pe lângă extraordinara atracție a producțiilor lor, mai era ceva ce l-a făcut pe flăcău să se oprească la oamenii aceia: faptul că erau însoțiți chiar şi de un medic oriental1 care îşi oferea serviciile pe lângă trupa de artişti. Şi, într-adevăr, vraciul acela – privit de către noii săi pacienți mai degrabă ca un vrăjitor – ştia despre boala ce a lovit ținuturile Hanovrei şi i-a vândut tânărului leacurile potrivite (alifii ciudat colorate, ceaiuri puternic mirositoare şi sâmburi micuți pentru înghițit cu apă sau cu vin). Al Optzeci şi unulea le-a cumpărat pe toate, dar nu s-a întors cu ele acasă, ci le-a trimis cu un servitor ivit ca din întâmplare la bâlci. Iar tânărul a rămas cu artiştii. După o vreme, acelaşi servitor i s-a înfățişat iarăşi, i-a povestit că leacurile şi-au îndeplinit de minune menirea, că nu a mai murit nimeni de boala aceea misterioasă2 şi că stăpânul mai doreşte leacuri şi pentru alte beteşuguri – banii nu contează, oricât ar costa. (Bătrânul nu cumpăra medicamente doar pentru sine şi ai săi: el voia să se asigure că oricine cu care venea în contact nu suferea de vreo maladie ce l-ar putea îmbolnăvi pe el şi pe ai lui. Astfel că s-a îngrijit întotdeauna de multă lume, de parcă s-ar fi îngrijit de propriul său trup, la care descoperea mereu şi mereu noi semne de alarmă. Nu, stăpânul nu era supărat pe fiul său cel mare că nu s-a mai întors acasă, ba găsea că e chiar mai bine ca moştenitorul să-şi dea examenul cu viața, fără a mai fi cocoloşit de faima misteriosului său părinte.)
Aşa că, fără a-şi mai face griji, Al Optzeci şi unulea a rămas alături de trupa orientală, care, pe parcurs, n-a mai fost atât de orientală, asiaticilor alipindu-li-se şi alți oameni, majoritatea cu pielea albă. Grupul a devenit tot mai celebru, iar repertoriul i s-a îmbogățit neîncetat: pe lângă giumbuşlucurile măscăricilor – unde strălucea fostul „ministru bufon al spiritului” de pe lângă hanul mongol –‚ au mai apărut şi animale ciudate, o pereche de girafe, un elefant, câteva cămile şi un cârd de maimuțe făcând deliciul tuturor gură-cască, mai ales copiilor care nu se mai săturau să le admire agitația şi strâmbăturile.
Printre oamenii cu pielea mai mult sau mai puțin albă, a sosit şi un evreu care ştia să spună şarade pe care nimeni, în afară de el, nu le putea dezlega, deşi se dovedeau extrem de simple după ce le dezvăluia soluția. Şi mai ştia evreul acela şi un fapt uimitor: să umble prin văzduh sau să se plimbe pe tavan cu capul în jos.
Un alt nou venit putea să facă un şuvoi lichid atât de puternic încât, turnând apă dintr-o găleată obişnuită peste un cui, îl împlânta într-un lemn de esență tare, de parcă l-ar fi lovit cu ciocanul cel mai greu. Nu lipseau, desigur, nici femeia cu barbă (de fapt, două femei), o fată cu capul mai mare decât trupul, doi băieți care fuseseră abandonați de mici într-un codru şi care se purtau asemenea fiarelor printre care au crescut.
Şi se afla acolo, cu o mitră de hârtie colorată pe cap, şi Coriolan, un bolnav mintal care se credea papa de la Roma, spre hazul celor de față. Mai erau, apoi, actorii aciuiți pe lângă scamatori, dresori, măscărici şi acrobați; actorii au descoperit că pot câştiga mai mult public dacă fac parte dintr-un spectacol variat, unde lumea vine pentru a vedea ceva, dar este obligată, aşteptând rândul numărului preferat, să asiste şi la celelalte prezentări. Plus că membrii trupei se simțeau mai în siguranță fiind atât de mulți. Cu timpul, ceata pestriță a ajuns cea mai numeroasă dintre toate grupurile de nomazi care au colindat în vremurile acelea drumurile continentului. Pe lângă actori şi circari, şi alături de ei, au mai venit câțiva călugări, mai mulți cerşetori, precum şi Golo.
După ce fostul ministru al spiritului s-a prăpădit într-un accident, adolescentul din Hanovra s-a impus drept şeful grupului. El părea întruchiparea imaginii fizice a învățăturii lăsate de Paracelsus la curtea hanului: „În toate cele create de Dumnezeu există ecoul spiritului Său – mai mult în ființe, dar destul şi în obiecte. Spiritul viu se materializează neîncetat în imaginile prin care simțurile noastre îl pot recepționa. Uneori, în funcție de cantitatea de suflet, spiritul se întrupează în oameni, alteori în animale sau în plante, de multe ori în obiecte (despre care atât de greşit se spune că sunt lipsite de viață. În realitate, şi ele îşi au conținutul lor viu, altfel nu s-ar putea oferi simțurilor noastre.) Când transformi alaunul în fier, nu faci decât să redai înfățişării plăsmuirea care conține atât suflet ca şi pilitura de fier. Şi când vei obține aur din piatră, nu vei face decât să modifici cantitatea de spirit aflată discret în minereurile rocii în cantitatea de spirit corespunzătoare aurului. Care nu este nici el altceva decât o plăsmuire metalică permisă văzului, pipăitului, auzului, gustului şi mirosului omului, întrupând esența superioară, numită spirit, duhul emanat de creația Domnului. În fond, doar spiritul există, restul nu e decât plăsmuire. Iar spiritului nu-i place plăsmuirea mohorâtă. De aceea, el nu se relevă celor sănătoşi decât în culorile vesele, iar celor bolnavi în culorile triste. Culorile vesele sunt creatoare, cele triste distructive. Iată motivul pentru care este atât de important să te ocupi în egală măsură de spirit şi de trup. De spirit se îngrijesc cei ce izbutesc să transmită culorile vesele, de trup cei ce se străduiesc să le elimine pe cele triste.”
Al optzeci şi unulea îndemna oamenii, să aducă la reprezentațiile trupei bolnavii din casele lor şi mulți dintre suferinzi se simțeau mai bine, după o zi lungă în care au asistat la giumbuşlucurile bufonilor, la scamatoriile iluzioniştilor, la dresurile animalelor nemaivăzute, la omul care păşea prin aer şi la ciudățeniile ființelor monstruoase expuse la vedere. Şi-l puteau întâlni acolo şi pe Golo. Rețeta aceasta, pe lângă succesul comercial, a adus şi beneficii sufleteşti: bolnavii nu se mai văitau într-una, erau distraşi de la dureri de cele ce li se arătau, iar însoțitorii lor aveau o justificare creştinească pentru banii şi timpul cheltuit – au avut grijă, ba chiar s-au jertfit în folosul rudelor mai puțin norocoase. Într-o vale ca un fund de găleată de lângă Hamburg, trupa Celui de Al Optzeci şi unulea a zăbovit mai mult ca de obicei şi faima i-a crescut atât de mult încât, dintr-o însemnare din anul 1542, aflăm că a adunat uneori şi peste douăzeci de mii de suflete. Fiul hangiului din Hanovra a intenționat chiar să fondeze o aşezare pe locul acela, astfel încât lumea să ştie oricând unde să vină pentru a-şi distra sufletul şi pentru a-l vindeca3. Era un argument puternic acela de a fi găsiți cu uşurință de oricine oricând, însă nici Al Optzeci şi unulea şi nici oamenii săi nu erau făcuți să se aşeze şi să rămână într-un singur loc, aşa că tabăra din valea ferită de lângă Hamburg n-a durat mai mult un an.
– Nu este adevărat că-i folositor să rămânem toată vremea aici, a spus într-o zi Al Optzeci şi unulea. Oamenii din locurile din jur au fost să ne vadă, dar pentru cei ce se află mai departe este şi complicat, şi scump, şi periculos să străbată distanțe mari ca să vină la noi. Cei mai mulți nici măcar nu ştiu că existăm şi, chiar dacă ştiu, zvonurile oricum nu au puterea de a-i mobiliza la fel ca şi când ne-am duce noi spre ei.
Însă zvonurile au fost, totuşi, suficient de puternice pentru a aşterne în drumul trupei4 un covor de speranțe.
Înainte de a reda cele mai semnificative întâmplări prin care a trecut trupa, despre care ne-a rămas o bibliografie bogată, scribului i se pare necesar, pentru o mai bună înțelegere, să-i delimiteze pe actorii principali.
După întâmplarea nefericită care i-a cauzat moartea ministrului sufletului, şeful necontestat al grupului n-a devenit fostul ministru al trupului, ci foarte tânărul Al Optzeci şi unulea, adolescentul sosit doar cu câteva luni în urmă din hanul „Diavolul argintiu”, spre a procura leacuri pentru o molimă răspândită la Hanovra, molimă care transforma în doar câteva zile oameni perfect sănătoşi în obiecte încremenite în nemişcare şi moarte. Băiatul a rămas cu trupa şi s-a dovedit extrem de dotat pentru a învăța şi pentru a aplica ceea ce însuşea atât de repede. Băiatul a rămas cu trupa şi s-a dovedit extrem de dotat chiar şi pentru a-şi depăşi maeştrii. El s-a dovedit cel mai mare saltimbanc medic al tuturor vremurilor, mai ales că în Europa nimeni înainte de el şi nimeni după el n-a mai acceptat să fie considerat în acelaşi timp şi bufon şi doctor. Nici un învățat nu se manifestă intenționat ca un clovn, iar Al Optzeci şi unulea a fost, pe lângă măscărici, şi alchimist şi astrolog. Ceea ce-i lipsea era morga5.
Dintre vechii membri ai trupei, dintre cei veniți odată cu Paracelsus în Europa, un scamator apt de cele mai incredibile minuni era Kundar, fierarul. Kundar a fost descris de către scribi că ar fi reuşit să potcovească un cal înfigându-i cuiele în copită doar lăsând să cadă peste ele un şuvoi de apă dintr-o găleată. În acelaşi mod era în stare să taie copaci sau să îndoaie un drug de fier. Turnată de el, apa devenea solidă şi tare ca piatra, ca şi capul unui baros. Alături de Kundar erau şi ceilalți circari, atleți, gimnaşti, clovni şi scamatori. Singurele numere pe care Al Optzeci şi unulea le evita de fiecare dată erau cele ale unui grup de băieți şi fete care se cățărau pe stâlpi şi pe frânghii până la înălțimi amețitoare şi acolo îşi arătau măiestria. Al Optzeci şi unulea a leşinat de două ori privindu-i, după care nu i-a mai urmărit niciodată.
Împreună cu Kundar, a sosit şi Hashem. Fost asistent al „ministrului sufletului”, Hashem a lucrat şi cu unul dintre predecesorii ultimului „ministru al trupului”. El a fost cel ce i-a vândut Celui de Al Optzeci şi unulea, leacurile pentru boala apărută la Hanovra şi tot el a fost şi cel care a devenit modelul tânărului, în simbioza dintre măscărici şi medic. Hashem a ajuns atât de renumit încât în fața cortului său se formau întotdeauna cozi interminabile de bolnavi şi de însoțitori ai acestora. Încă înainte de a apuca să folosească leacurile primite, deja ieşind de la Hashem, oamenii aveau altă căutătură în ochi şi, chiar dacă unii nu se mai vindecau niciodată, privirea întunecată îi părăsea pentru totdeauna.
Când au trecut prin ținuturile baltice, li s-a alăturat Țipor. Roşcat, cu perciuni cârlionțați şi purtând cu mândrie portul impus evreilor, Țipor uimea publicul prin aceea că păşea prin aer, putând chiar sta pe un scaun, adâncit în lectură, iar scaunul să fie aşezat pe tavan, eventual făcându-l pe evreu să stea cu capul în jos6.
Un alt personaj din trupă a fost Roby. Roby era un grăsan între două vârste, pistruiat şi aparent extrem de molâu. Numai că tocmai ființa aceea greoaie era capabilă să şterpelească orice şi de la oricine, chiar dacă respectiva victimă era prevenită, în prealabil, de pericolul pe care îl reprezenta Roby.
Actorii au adus cu ei o viziune diferită despre lume: când au sosit, păreau încrâncenați chiar şi când jucau roluri comice. Guy era francez şi reprezenta vedeta trupei, fiind frumos, cu ochii negri visători şi cu tenul alb ca laptele7. El juca rolurile feminine. În piese şi în afara lor. După ce s-au integrat trupei Celui de Al Optzeci şi unulea, şi repertoriul actorilor s-a schimbat, şi încrâncenarea le-a dispărut. Doar melancolia le-a rămas, iar melancolia au ştiut să o transmită şi spectatorilor. Care se amuzau, dar mai şi comentau îndelung tâlcul pieselor.
Însă trupa nu era formată doar din artişti. În valea în formă de fund de găleată de lângă Hamburg au apărut şi infirmii, şi cerşetorii, şi nenumărați alți zdrențăroşi proscrişi ai sorții. Printre ei, şi un bărbat cu o cicatrice urâtă pe față: el pretindea că ar fi fost nobil italian şi, mai mult din insinuări, lăsa să se înțeleagă că a trebuit să fugă, după ce conjurația la care a participat ar fi dat greş şi membrii ei executați. El ar fi reuşit să se refugieze la timp, dar nu mai avea nici un mijloc de trai şi de muncit asemenea slugilor, nici nu era învățat şi nici nu dorea s-o facă. Cu toate că reieşea din spusele lui că este căutat şi în continuare şi condamnat – pe nedrept – chiar şi de Inchiziție, el nu se arăta foarte preocupat să-şi ascundă urmele şi toată lumea i se adresa cu apelativul „conte”, iar el îşi purta la vedere, cu mândrie, chiar cu aroganță, stema pe platoşa de metal a cămăşii sale de zale. Poate chiar să fi fost conte…
Şi s-au mai ivit şi călugări în vale. Îi puteai întâlni acolo înfăşurați în rase de toate culorile: albe, negre, maronii. Călugării țineau slujbe, vorbeau toată ziua cu adunătura aceea atât de eterogenă, alinau suferințe, încercau să-i aducă pe calea cea dreaptă pe greşiți, vindeau cruciulițe, lumânări şi indulgențe. Printre monahi era şi părintele Theophil.

Un arab, Muhammad, readucea în trupă vremurile „convivenciei”, perioada din istoria Spaniei când, se spune, creştinii, arabii şi maurii au trăit alături şi în bună conviețuire. Se vorbea că Muhammad s-ar fi născut în Sierra Nevada, acolo unde străbunii săi ar fi fugit de persecuțiile lui Torquemada, de „poliția şuncilor”8 şi de toate umilințele care au curs în trombă după 14929. (Bunicul său patern ar fi fost imortalizat de către Felipe Vigarny printre personajele gravurilor din catedrala din Granada. Cum ciocnirile din munți au continuat timp de generații, Muhammad a părăsit Sierra Nevada, dar nu şi-a găsit liniştea până ce n-a dat de trupă.) Deoarece tot de atunci a început şi prigoana împotriva evreilor, odată cu plecarea lui Columb în prima sa expediție, în Spania s-a terminat definitiv la convivencia. Nu şi printre oamenii trupei. Dar personajele cele mai exotice, mai exotice chiar decât tătarii cu ochii migdalați, erau trei negri. Doi au venit din Africa, al treilea a fost adus sclav din ținuturile noi. Doi erau vânjoşi şi buni de muncă şi făceau munca rechiziționerilor, cărând din loc în loc decoruri, butaforie, cuşti şi orice obiecte necesare reprezentațiilor, al treilea, Ham, era mărunțel şi bolnav, tuşea mereu şi era întreținut de semenii lui sănătoşi. Nu se mai ştie din ce pricină, lumea îi striga Sem, Yafet şi Ham. Pe lângă atâția bărbați, trebuiau să fie, desigur, şi femei. Şi, într-adevăr, au fost. Pe de o parte, au venit şi numeroase soții, mame, fiice şi surori cu bolnavii pe care îi aduceau în speranța minunii vindecării, pe de altă parte, au sosit şi numeroase femei ele însele betege. Şi au fost şi alte femei acolo, vivandierele trupei.
Şi a fost şi Golo.
Valea în formă de fund de găleată de lângă Hamburg s-a transformat într-un fel de buric al pământului: acolo s-au adunat oameni din toată Europa, de la Ocean şi până în stepele ruseşti, însă şi personaje cu pielea galbenă din Asia şi inşi cu pielea neagră din Africa şi chiar şi indivizi din noile țări de peste mări. Unii călugări mai prăpăstioşi au găsit, că locul acela a devenit chiar primejdios, prea semănând cu Turnul Babilonului, cetatea pe bună dreptate blestemată drept sfidarea Domnului. Şi, într-adevăr, aşezarea a început să fie cunoscută drept Noul Babilon.
De aceea, valea în formă de fund de găleată de lângă Hamburg a ajuns un fel de oraş în toată puterea cuvântului. Şi nu un oraş mic. Aşa cum a mai menționat scribul, s-au strâns acolo, după aprecierea contemporanilor, vreo douăzeci de mii de suflete, dintre care ceva mai mult de jumătate au rămas un an, iar restul se succedau zilnic – cei veniți să vadă, să se vindece şi să se distreze. Ori pentru toate astea la un loc. A! Şi să doarmă: în trupă se dormea o bună parte din timp, era vorba despre un „somn contagios”, cum a fost menționat în unele surse. Oricum, un somn ciudat: oamenii visau, iar în vise nu mai erau ei, ci sufletul lor intra în alte trupuri. Când se trezeau, aveau nostalgia vieților din care abia au gustat10.
Chiar şi topografia locului a prins înfățişarea unei aşezări stabile. În centrul văii, erau corturile membrilor trupei, cortul uriaş pentru reprezentații şi tribuna actorilor. Puțin mai încolo, călugării au ridicat o biserică, unde îi primeau toată ziua pe credincioşi. În jurul bisericii, s-a ivit o piață în care țăranii din împrejurimi au găsit un prilej excepțional de a-şi vinde produsele. La fel ca şi meşteşugarii, care şi-au instalat şi ei tarabele lor. (Se spune că anii aceia au fost anii cei mai prolifici pentru dezvoltarea întregii regiuni şi că multe dintre marile clădiri din cetățile Hansei au fost, nu întâmplător, atunci înălțate.)
Şi, pentru că nici chiar leacurile minunate aduse din Orient nu reuşeau să vindece toate bolile, mai ales că, de pretutindeni, veneau întinşi în căruțe, cărați pe tărgi sau abia târându-se, sprijiniți de rude şi prieteni miloşi, persoane grav atinse de suferințe cumplite, uneori murind înainte de a ajunge în fața lui Hashem sau a Celui de Al Optzeci şi unulea, pentru că nici chiar leacurile minunate aduse din Orient nu reuşeau să vindece toate bolile, s-a dovedit necesar şi un cimitir. De grija morților s-a ocupat părintele Theophil.
Valea, în formă de fund de găleată de lângă Hamburg, a devenit un oraş, un oraş mai special, fără construcții de piatră, fără monumente, dar găzduind douăzeci de mii de oameni11, devenind debuşeu pentru orice produse, locul unde se venea continuu, atât de pe mare, cât şi de pe uscat.
Când a plecat trupa, valea a rămas asemenea unui coşmar, unde urmele n-au apucat să fie încă îngropate de intemperii şi unde doar câțiva infirmi se mai zbăteau în pace, înainte de a muri. Nici însuşi Babilonul biblic nu putea să fi oferit o privelişte mai cumplită, decât ceea ce a lăsat în urmă trupa sosită să se aşeze un an acolo. Şi impresia era cu atât mai dezagreabilă, cu cât Măscăriciul Vraci a reuşit să-i facă pe cei ce au venit la el să nu mai fie nici trişti şi nici fără de speranță. Şi cei ce s-au vindecat şi cei ce nu s-au vindecat.
Împreună cu acele ruine umane, au rămas şi câțiva călugări, spre a zidi o mănăstire, iar bisericuța simplă din vremea cât a stat acolo trupa, ar fi trebuit să devină centrul lăcaşului şi să cinstească hramul Sfântului Anton Cel Făcător de Minuni, „Sfântul tuturor”.

(Fragment din romanul CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU)