Ancheta VR
Dan Stanca
Rostul nostru de scriitori este de-a remitiza lumea atât de demitizată şi desacralizată
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2008
În fața unui asemenea val de intrebări mi-e foarte greu să mă adun. Dar înțeleg că miza este, până la urmă, raportarea la Biblie. Aş vrea să completez spunând că nu numai Biblia contează într-o asemenea evaluare. Orice text sacru are importanța sa şi, cu atât mai mult, basmele noastre. Cu alte cuvinte, avem datoria să ne întoarcem şi să recuperăm orizonturi mitologice pe care, după putința fiecăruia, să le readaptăm contextului contemporan. Aceasta este o idee. Cealaltă idee principală are în vedere distincția esențială pe care un teoretician al literaturii ca Gustav Auerbach, în cartea lui “Mimesis”, o face între paradigma iudeo-creştină şi cea în mod greşit socotită păgână. Noi suntem creştini, deci aparținem primei paradigme.
Avem, cu alte cuvinte, o fibră profetică şi ne angajăm mult mai mult în discursul de acest tip decât dacă am vorbi de Jupiter, de Krishna, de Budha, de Tao etc. Avem aşadar sensibilitate față de mit, dar nu putem să eludăm ceea ce ne doare. Şi ne doare tocmai numele divin, aşa cum s-a întrupat el prin mesajul biblic, şi – de asemenea – faptul că tocmai întruparea nu ne poate lăsa indiferenți. Când scrii bunăoară despre Hristos, nu ai cum să ocoleşti faptul că aparții unei Biserici, că acea Biserică se întemeiază tocmai pe persoana christică, deci nu este nimic gratuit sau întâmplător. Eu nu îi cred şi nici nu mă interesează autorii care, din capul locului, se declară atei, agnostici şi fac din scrisul lor un fel de bravură a demitizării.
Rostul nostru de scriitori este acela de-a remitiza lumea atât de demitizată şi de desacralizată, cum a fost adusă printr-o modernitate galopantă şi agresivă, şi în nici un caz de-a o demitiza, la rândul nostru. Evident, fiecare face cum îl taie capul, dar o asemenea poziție mi se pare un punct de plecare greşit şi chiar dăunător. Nu propun instituirea nici unei cenzuri, dar exprim acum o idee mai veche: demitizatorii de profesie nu pot scrie cărți vii, adevărate, sensibile, cărți care, dacă au asemenea putere, aceasta se datorează desigur talentului celui care le scrie, dar pe lângă aceasta mai este vorba şi de har, adică lucrarea tocmai a Duhului Sfânt în lume. De ce uităm faptul că poeții şi cărturarii, la urma urmei, sunt cel mai prielnic teren unde lucrează Duhul şi este datoria lor să nu stingherească această lucrare, să nu îngroape talantul, să-l lase să se manifeste în toată strălucirea sa?
Eu aşa îmi pun problema de fiecare dată când purced la scrierea unui roman. Nu iau o temă biblică într-un mod exterior, doar din dorința
de-a-o repovesti, ci vreau să intru în duhul acelui timp, cu alte cuvinte, încerc să realizez un fel de contemporaneitate cu acele secvențe şi acele personaje care au trăit atunci şi au o aură mitică. Deci ne întoarcem la remitizare. Nu înțeleg de ce trebuie să încărcăm lumea cu alte şi alte scenarii, în loc să ne întoarcem la scenariul primordial, pe care – prin repetate şlefuiri – îl facem să strălucească din nou, uneori aproape la fel de convingător cum a strălucit la vremea sa.
Avem, cu alte cuvinte, o fibră profetică şi ne angajăm mult mai mult în discursul de acest tip decât dacă am vorbi de Jupiter, de Krishna, de Budha, de Tao etc. Avem aşadar sensibilitate față de mit, dar nu putem să eludăm ceea ce ne doare. Şi ne doare tocmai numele divin, aşa cum s-a întrupat el prin mesajul biblic, şi – de asemenea – faptul că tocmai întruparea nu ne poate lăsa indiferenți. Când scrii bunăoară despre Hristos, nu ai cum să ocoleşti faptul că aparții unei Biserici, că acea Biserică se întemeiază tocmai pe persoana christică, deci nu este nimic gratuit sau întâmplător. Eu nu îi cred şi nici nu mă interesează autorii care, din capul locului, se declară atei, agnostici şi fac din scrisul lor un fel de bravură a demitizării.
Rostul nostru de scriitori este acela de-a remitiza lumea atât de demitizată şi de desacralizată, cum a fost adusă printr-o modernitate galopantă şi agresivă, şi în nici un caz de-a o demitiza, la rândul nostru. Evident, fiecare face cum îl taie capul, dar o asemenea poziție mi se pare un punct de plecare greşit şi chiar dăunător. Nu propun instituirea nici unei cenzuri, dar exprim acum o idee mai veche: demitizatorii de profesie nu pot scrie cărți vii, adevărate, sensibile, cărți care, dacă au asemenea putere, aceasta se datorează desigur talentului celui care le scrie, dar pe lângă aceasta mai este vorba şi de har, adică lucrarea tocmai a Duhului Sfânt în lume. De ce uităm faptul că poeții şi cărturarii, la urma urmei, sunt cel mai prielnic teren unde lucrează Duhul şi este datoria lor să nu stingherească această lucrare, să nu îngroape talantul, să-l lase să se manifeste în toată strălucirea sa?
Eu aşa îmi pun problema de fiecare dată când purced la scrierea unui roman. Nu iau o temă biblică într-un mod exterior, doar din dorința
de-a-o repovesti, ci vreau să intru în duhul acelui timp, cu alte cuvinte, încerc să realizez un fel de contemporaneitate cu acele secvențe şi acele personaje care au trăit atunci şi au o aură mitică. Deci ne întoarcem la remitizare. Nu înțeleg de ce trebuie să încărcăm lumea cu alte şi alte scenarii, în loc să ne întoarcem la scenariul primordial, pe care – prin repetate şlefuiri – îl facem să strălucească din nou, uneori aproape la fel de convingător cum a strălucit la vremea sa.