Arta la domiciliu
Florin Toma
UN GOSPODAR DE NĂLUCI: MIRCIA DUMITRESCU
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2011
zicere
Face parte, fără nicio îndoială, din galeria viețuitoarelor cu karmă năzuroasă, aparent mici la stat, însă uriaşe la statura gândirii iuți, este posesor fidel al unei strângeri de mână foarte puternice, un vânos cu fibră palpitând, chiar şi acum, la aproape şapte decenii de viețuire, altminteri, băiat pornit din sudul special al lui Zaharia Stancu, adică teritoriul acela pre-magic de până la granița dincolo de care se lăfăie în kieful său levantin imaginarul Isarlîk, cu scrâşniri premonitorii, cu umor bine strunit, tras de ham serios de ironic şi hazliu de grav, cu un dinamism – fizic şi meta-fizic – aiuritor, se mişcă mult şi harnic, pare un elf infatigabil imposibil de prins cu acul în clasificări Antipatice, cu replici tăioase ca nişte lovituri fulgerătoare – nu-i place ca studenții să-l alinte Mircică, deşi prenumele său aparte, Mircia, parcă îmbie la asta sau Bătrâne, mie ce mi-e-n guşă, şi-n căpuşă! – cu delimitări foarte precise între alb şi negru, între bine şi rău, între femei şi paranghelie, între muncă şi taifas (dar niciodată, energic – aşa cum o să descoperim mai departe – între gravura în lemn şi metal, între presă şi strunjire, între peisaj şi sculptură, între creion şi acuarelă sau între ilustrație de carte şi desen!). Visează mult şi temeinic. Nu face niciun rabat de la realismul oniric pe care l-a împărtăşit, pe vremuri, la o fereastră de vodcă cu Nichita (cum denumea Poetul măsura şirului de sticle aşezate pe pervaz!). Acum, doar administrează nălucile, cu ştiință şi cu entuziasm calm. Le sortează. Le denumeşte. Le fixează. Şi apoi, le dă spre folosință utilizatorilor de reverii, timid, cu gând numai să guste din ele. Atât doar că ei n-au măsură. Ei nu ciugulesc, nu legumesc, ci le înfulecă de-a dreptul. Ei se înfruptă din ele nesățioşi, cu o lăcomie sălbatică. Ei hăpăie pur şi simplu visele ieşite din mâinile, mintea şi viața lui Mircia Dumitrescu.
facere
Sfârşit de iarnă incomodă, enervantă şi sâcâitoare ca o criză de sciatică. Singurul contrabalans: confortul vorbei tihnite cu Artistul. Se intră la domiciliul lui de lucru printr-un pasaj de istorie. Fostele acareturi şi anexe ale Casei Marghiloman, întemeiată la 1873 (azi, ambasada Franței). Biblioteca Ion Creangă, instituție de un alb imaculat, ad usum delphini, de pe strada Christian Tell. Un corp din „marele povestitor” reprezintă atelierul. De suprafață, pentru că, pe lângă acesta, mai are încă două incinte, în subsolul clădirii centrale: secțiunea prese-gravură şi cealaltă, sculptură-depozit-patrimoniu-artist.
Intrăm. E cald, cafeaua bolboroseşte plăcut pe reşou. Artistul, într-o ținută uşor galantă, cămaşă de culoare iute-muştar-Dijon şi, ceremonios, ochelarii pe vârful nasului, popeşte. Eu scotocesc. Mai întâi, biblioteca (aleg la întâmplare: 1000 Nudes, Atlas de Arheologie, Ornamenta Ecclesiae, ediția Manuscriselor Eminescu, Metamorfozele Goticului, Oglinda Lumii – O nouă istorie a Artei, A Concert of Angels...), apoi, fotografia-tablou de când a jucat el în film, în 1958 (da, da! era elev la Neculce, când a fost distribuit în Prima melodie – regia Andrei Blaier şi Sinişa Ivetici, după schița Muzicuța cu schimbător, a lui Nicuță Tănase), pe alt raft, patru ceasloave uriaşe, unul peste altul, iar alături, pe perete, câteva foto-portrete-studii cu chipul lui Eminescu, pe vârste. Lângă bibliotecă, un corp-soldat numai cu CD-uri (muzică, mor după muzică!), apoi, masa-planşetă-birou de lucru, pe care stă neterminată o lucrare de gravură în lemn. In statu nascendi, cum spun savanții. Trag cu ochiul discret, aşa cum te uiți hoțeşte peste umărul pictorului, la ultima lucrare de pe şevalet. Corpul unei balerine ce dansează, învârtejită în creneluri de dantele. Curiozitatea îmi măreşte puterea dioptriilor şi remarc în detaliu, până şi ultima scrijelitură ce decupează în lemnul negru degetele de la piciorul femeii, care cred că măsoară fiecare aproape un milimetru. Lungi, osoase, uscate. Brusc însă, descopăr unealta artistului. Până atunci, nu fusesem atent şi n-o observasem (şi Marx parcă se văita de treaba asta: că nu vedea pădurea, din cauza copacilor!). Un sfredel de dinți, dragule! O freză de stomatolog. Uluitor. Şi atunci, las deoparte şi pădurea, şi copacii, şi mă pun să constat melancolic cum un instrument prin excelență al chinului nu mai „produce” durere, ci artă. Bonomă. Tot o materie sensibilă, ca şi smalțul dinților. Îi spun. Râde: Asta e, bătrâne, gravura este îndemânarea de a şti să tai! Arunc spre el vorbele ce-mi vin în minte, nu-mai-ştiu-ale-cui: dolore e una gran gioia che addolcisce il male. Şi adaugă, ca la curs: Să ştii că-i o chestie grea, n-aş vrea să se supere pictorii. Dar aici trebuie să te lupți cu iluzia, fiind-că totul se întoarce. Îți dai seama, stânga devine dreapta, iar dreapta vine în locul stângii. Asta face gravura: pune două probleme de actualitate. Dă de gândit, ca la jocul de şah. Şi dă de lucru mâinii, arta de a şti să tai!
toarcere
Eu i-am iubit mereu pe poeți. Nu ştiu de ce, probabil vine de la dragostea mea pentru litere, dar am fost prieten cu scriitorii, mai ales cu cei respectuoşi cu boema, oamenii serioşi. De la Nichita, Mazilescu, Ahoe sau Stelaru, până la Suciu şi Augustin sau...De ce carte? De unde acest sacrosanct respect pentru carte? Care i-a indus pasiunea pentru ilustrație şi în care se simte confortabil şi legitim, ca un clasic, alături de marea generație a meşteşugului: Done Stan, I. State, Benedict Gănescu, Vasile Socoliuc. Tot de la cuvânt, bătrâne, tot de acolo! A ilustrat cu salahorie, cu sufletul şi cu mintea opera a sumedenie de autori şi cărți, de la Sahia, Dante, Epopeea lui Ghilgameş şi Cavalerii Mesei Rotunde, până la Ovidiu, Dostoievski, Panait Istrati şi Perpessicius. Şi alții. Mulți alții. În momentul acela, nu mai e nici stilul tău, nici al autorului, este pur şi simplu o simbioză, o difuzie cerească. Pe care, după atâta trudă, am constatat că n-o poți obține decât dacă te prăbuşeşti în operă. Asta e condiția. Are însă o mare supărare. După edițiile bibliofile ale prietenilor mei, poeții, aş mai scoate şi alte cărți cu grafica mea, dar totul e zadarnic, azi. Poezia nu mai seduce, editorii nu mai au bani, iar tirajele sunt din ce în ce mai mici. Frustrări? Da: Îmi arde mâna să fac „o Ana Karenina”, dar n-am cum s-o public. Cine mai editează „Ana Karenina”? Apoi, am gata de multă vreme gravurile la Creangă. Dar se mai publică astăzi Ion Creangă? Satisfacții în direcția asta? Da, una uriaşă: Am avut privilegiul de a ilustra colecția de manuscrise Eminescu, editată recent de Academia Română, când am lucrat cu savanți, Simion, Creția...Ştii cât de tare mă mândresc cu asta, bătrâne?! Dar ceasloavele? Se întinde peste masă şi le scoate pe primele două, de deasupra. Grele. Încărcate de sensuri. Fabuloase. Un fabulos cu parfum de Ev Mediu. Îmbrăcate în piele scumpă. Hârtie groasă, de mână, plămădită în moara unui meşter ungur celebru, Vincze László din Szentendre. Care-l iubeşte pe Mircică şi adoră arta lui. Foile, în legătură manuală, conțin sute de acuarele. Numai şi numai acuarele. E un fel de jurnal de schițe, de viziuni. Le-am strâns să nu se piardă. Gospodărie. Da, mai ales că, nu ştiu dacă ştii, dar eu chiar cu acuarelă am intrat la Arte Plastice. Acuarela îmi place, sunt dibaci cu ea, iar ea mă răsplăteşte. Îmi dă odihnă.
trecere
Dar cu sculptura? Ce ți-a căşunat pe lemn? Mi-am dat seama la un moment dat că gravura nu se mai vede. Mă nemulțumea. Şi atunci, am mărit dimensiunile planşetelor şi cioplitura a devenit sculptură. O gravură în lemn tridimensională. Forme concave care se văd convexe, o iluzie optică. De când datează boala asta? Din 1973, de când Frunzetti spunea că nu ştie de unde să mă ia şi unde să mă plaseze cu sculptura. Precum, îi spun, seria Pisicilor sătule, care se şipurează cu burțile pline printre şipcile gardului Epocii de aur. Ca nişte perfecte sarcasme ghiftuite. Da, aluzive, dar nu şocante, am avut grijă să păstrez retorica grotesco-ironică, aceea coborâtoare din Daumier sau Bosch, precum am făcut în tabloul acela cu masa de nuntă pe care farfuriile erau goale. Sau capul fantastic al poetului Eugen Suciu, genial de sinonim cu modelul. Din păcate, a crăpat. Trebuie să-l refac.
Îi atrag atenția că e confortabil să fii demiurg. El mă scutură şi îmi spune că peste tot în opera sa întâlneşti mitul bucuriei de a trăi, ce rafinează o axiomă fundamentală pentru el: cum că, fără un suport existențial inteligent, viața nu-şi merită definiția. Dar cu moartea, pe unde scoatem cămaşa, cămaşa morții? Bătrâne, nu-i văd bine deloc pe morți, nu pot avea imaginea statică, imobilă, a extincției. Suport greu secvențele de genul ăsta. Îi mestec dumicatul retoric: îl întreb nu ca pe un bătrân, ci ca pe un înțelept. Îngrijitor al vieții. Sigur, mă gândesc şi eu la subiectul ăsta, deşi faptul că nu-mi dau seama că mă îndrept spre capătul drumului îmi dă un soi de confort. Însă am o perspectivă asupra morții mai degrabă literară, decât una existențială. Oricum, caut să blochez mental tot ceea ce priveşte ideea de capăt. Până atunci, sunt senin, liniştit şi mă îngrijesc strict de ziua de mâine. În rest, am credința că mi-am făcut, în viața asta, datoria. Cât de cât. Asta e! Mai mult n-am putut. Cu Dumnezeu cum stai, te-ai pus bine? Bine. Cu toate că nu pot să spun că am o relație strânsă cu El, mărturisesc că-mi este bine când ştiu că e acolo.
ducere
Ies. Mă conduce până la poartă. Ne îmbrățişăm. E frig. Măresc pasul. În dreptul Bisericii Amzei, îmi aduc aminte de spusele Sfântului Marcu ascetul: Dacă eşti iubitor de învățătură, fă-te iubitor şi de osteneală. Căci simpla cunoştință îngâmfă pe om.
Apoi, lângă blocul lui Nichita, este rândul Poetului la povață, care-i spune prietenului, în Decalogul pentru Mircea, aşa de misterios: Să-ți faci chip din trilul ciocârliei! Cum ar veni, cred, chiar dacă-ți pare zadarnic, să roboteşti frumos toată viața! Şi, dacă se poate, şi dincolo de ea...
Aşadar, la încheiere, judecata simplă e că, fără netrufia de a fi fost mereu în trudă – atribut pe care-l dovedesc puțini artişti din rândul celor înzestrați cu har – Mircia Dumitrescu sunt convins că ar fi rămas doar un nume contabilizat într-o rubrică. N-ar fi fost, ca acum, idolul tematic (şi totematic!) al unui Timp.
Face parte, fără nicio îndoială, din galeria viețuitoarelor cu karmă năzuroasă, aparent mici la stat, însă uriaşe la statura gândirii iuți, este posesor fidel al unei strângeri de mână foarte puternice, un vânos cu fibră palpitând, chiar şi acum, la aproape şapte decenii de viețuire, altminteri, băiat pornit din sudul special al lui Zaharia Stancu, adică teritoriul acela pre-magic de până la granița dincolo de care se lăfăie în kieful său levantin imaginarul Isarlîk, cu scrâşniri premonitorii, cu umor bine strunit, tras de ham serios de ironic şi hazliu de grav, cu un dinamism – fizic şi meta-fizic – aiuritor, se mişcă mult şi harnic, pare un elf infatigabil imposibil de prins cu acul în clasificări Antipatice, cu replici tăioase ca nişte lovituri fulgerătoare – nu-i place ca studenții să-l alinte Mircică, deşi prenumele său aparte, Mircia, parcă îmbie la asta sau Bătrâne, mie ce mi-e-n guşă, şi-n căpuşă! – cu delimitări foarte precise între alb şi negru, între bine şi rău, între femei şi paranghelie, între muncă şi taifas (dar niciodată, energic – aşa cum o să descoperim mai departe – între gravura în lemn şi metal, între presă şi strunjire, între peisaj şi sculptură, între creion şi acuarelă sau între ilustrație de carte şi desen!). Visează mult şi temeinic. Nu face niciun rabat de la realismul oniric pe care l-a împărtăşit, pe vremuri, la o fereastră de vodcă cu Nichita (cum denumea Poetul măsura şirului de sticle aşezate pe pervaz!). Acum, doar administrează nălucile, cu ştiință şi cu entuziasm calm. Le sortează. Le denumeşte. Le fixează. Şi apoi, le dă spre folosință utilizatorilor de reverii, timid, cu gând numai să guste din ele. Atât doar că ei n-au măsură. Ei nu ciugulesc, nu legumesc, ci le înfulecă de-a dreptul. Ei se înfruptă din ele nesățioşi, cu o lăcomie sălbatică. Ei hăpăie pur şi simplu visele ieşite din mâinile, mintea şi viața lui Mircia Dumitrescu.
facere
Sfârşit de iarnă incomodă, enervantă şi sâcâitoare ca o criză de sciatică. Singurul contrabalans: confortul vorbei tihnite cu Artistul. Se intră la domiciliul lui de lucru printr-un pasaj de istorie. Fostele acareturi şi anexe ale Casei Marghiloman, întemeiată la 1873 (azi, ambasada Franței). Biblioteca Ion Creangă, instituție de un alb imaculat, ad usum delphini, de pe strada Christian Tell. Un corp din „marele povestitor” reprezintă atelierul. De suprafață, pentru că, pe lângă acesta, mai are încă două incinte, în subsolul clădirii centrale: secțiunea prese-gravură şi cealaltă, sculptură-depozit-patrimoniu-artist.
Intrăm. E cald, cafeaua bolboroseşte plăcut pe reşou. Artistul, într-o ținută uşor galantă, cămaşă de culoare iute-muştar-Dijon şi, ceremonios, ochelarii pe vârful nasului, popeşte. Eu scotocesc. Mai întâi, biblioteca (aleg la întâmplare: 1000 Nudes, Atlas de Arheologie, Ornamenta Ecclesiae, ediția Manuscriselor Eminescu, Metamorfozele Goticului, Oglinda Lumii – O nouă istorie a Artei, A Concert of Angels...), apoi, fotografia-tablou de când a jucat el în film, în 1958 (da, da! era elev la Neculce, când a fost distribuit în Prima melodie – regia Andrei Blaier şi Sinişa Ivetici, după schița Muzicuța cu schimbător, a lui Nicuță Tănase), pe alt raft, patru ceasloave uriaşe, unul peste altul, iar alături, pe perete, câteva foto-portrete-studii cu chipul lui Eminescu, pe vârste. Lângă bibliotecă, un corp-soldat numai cu CD-uri (muzică, mor după muzică!), apoi, masa-planşetă-birou de lucru, pe care stă neterminată o lucrare de gravură în lemn. In statu nascendi, cum spun savanții. Trag cu ochiul discret, aşa cum te uiți hoțeşte peste umărul pictorului, la ultima lucrare de pe şevalet. Corpul unei balerine ce dansează, învârtejită în creneluri de dantele. Curiozitatea îmi măreşte puterea dioptriilor şi remarc în detaliu, până şi ultima scrijelitură ce decupează în lemnul negru degetele de la piciorul femeii, care cred că măsoară fiecare aproape un milimetru. Lungi, osoase, uscate. Brusc însă, descopăr unealta artistului. Până atunci, nu fusesem atent şi n-o observasem (şi Marx parcă se văita de treaba asta: că nu vedea pădurea, din cauza copacilor!). Un sfredel de dinți, dragule! O freză de stomatolog. Uluitor. Şi atunci, las deoparte şi pădurea, şi copacii, şi mă pun să constat melancolic cum un instrument prin excelență al chinului nu mai „produce” durere, ci artă. Bonomă. Tot o materie sensibilă, ca şi smalțul dinților. Îi spun. Râde: Asta e, bătrâne, gravura este îndemânarea de a şti să tai! Arunc spre el vorbele ce-mi vin în minte, nu-mai-ştiu-ale-cui: dolore e una gran gioia che addolcisce il male. Şi adaugă, ca la curs: Să ştii că-i o chestie grea, n-aş vrea să se supere pictorii. Dar aici trebuie să te lupți cu iluzia, fiind-că totul se întoarce. Îți dai seama, stânga devine dreapta, iar dreapta vine în locul stângii. Asta face gravura: pune două probleme de actualitate. Dă de gândit, ca la jocul de şah. Şi dă de lucru mâinii, arta de a şti să tai!
toarcere
Eu i-am iubit mereu pe poeți. Nu ştiu de ce, probabil vine de la dragostea mea pentru litere, dar am fost prieten cu scriitorii, mai ales cu cei respectuoşi cu boema, oamenii serioşi. De la Nichita, Mazilescu, Ahoe sau Stelaru, până la Suciu şi Augustin sau...De ce carte? De unde acest sacrosanct respect pentru carte? Care i-a indus pasiunea pentru ilustrație şi în care se simte confortabil şi legitim, ca un clasic, alături de marea generație a meşteşugului: Done Stan, I. State, Benedict Gănescu, Vasile Socoliuc. Tot de la cuvânt, bătrâne, tot de acolo! A ilustrat cu salahorie, cu sufletul şi cu mintea opera a sumedenie de autori şi cărți, de la Sahia, Dante, Epopeea lui Ghilgameş şi Cavalerii Mesei Rotunde, până la Ovidiu, Dostoievski, Panait Istrati şi Perpessicius. Şi alții. Mulți alții. În momentul acela, nu mai e nici stilul tău, nici al autorului, este pur şi simplu o simbioză, o difuzie cerească. Pe care, după atâta trudă, am constatat că n-o poți obține decât dacă te prăbuşeşti în operă. Asta e condiția. Are însă o mare supărare. După edițiile bibliofile ale prietenilor mei, poeții, aş mai scoate şi alte cărți cu grafica mea, dar totul e zadarnic, azi. Poezia nu mai seduce, editorii nu mai au bani, iar tirajele sunt din ce în ce mai mici. Frustrări? Da: Îmi arde mâna să fac „o Ana Karenina”, dar n-am cum s-o public. Cine mai editează „Ana Karenina”? Apoi, am gata de multă vreme gravurile la Creangă. Dar se mai publică astăzi Ion Creangă? Satisfacții în direcția asta? Da, una uriaşă: Am avut privilegiul de a ilustra colecția de manuscrise Eminescu, editată recent de Academia Română, când am lucrat cu savanți, Simion, Creția...Ştii cât de tare mă mândresc cu asta, bătrâne?! Dar ceasloavele? Se întinde peste masă şi le scoate pe primele două, de deasupra. Grele. Încărcate de sensuri. Fabuloase. Un fabulos cu parfum de Ev Mediu. Îmbrăcate în piele scumpă. Hârtie groasă, de mână, plămădită în moara unui meşter ungur celebru, Vincze László din Szentendre. Care-l iubeşte pe Mircică şi adoră arta lui. Foile, în legătură manuală, conțin sute de acuarele. Numai şi numai acuarele. E un fel de jurnal de schițe, de viziuni. Le-am strâns să nu se piardă. Gospodărie. Da, mai ales că, nu ştiu dacă ştii, dar eu chiar cu acuarelă am intrat la Arte Plastice. Acuarela îmi place, sunt dibaci cu ea, iar ea mă răsplăteşte. Îmi dă odihnă.
trecere
Dar cu sculptura? Ce ți-a căşunat pe lemn? Mi-am dat seama la un moment dat că gravura nu se mai vede. Mă nemulțumea. Şi atunci, am mărit dimensiunile planşetelor şi cioplitura a devenit sculptură. O gravură în lemn tridimensională. Forme concave care se văd convexe, o iluzie optică. De când datează boala asta? Din 1973, de când Frunzetti spunea că nu ştie de unde să mă ia şi unde să mă plaseze cu sculptura. Precum, îi spun, seria Pisicilor sătule, care se şipurează cu burțile pline printre şipcile gardului Epocii de aur. Ca nişte perfecte sarcasme ghiftuite. Da, aluzive, dar nu şocante, am avut grijă să păstrez retorica grotesco-ironică, aceea coborâtoare din Daumier sau Bosch, precum am făcut în tabloul acela cu masa de nuntă pe care farfuriile erau goale. Sau capul fantastic al poetului Eugen Suciu, genial de sinonim cu modelul. Din păcate, a crăpat. Trebuie să-l refac.
Îi atrag atenția că e confortabil să fii demiurg. El mă scutură şi îmi spune că peste tot în opera sa întâlneşti mitul bucuriei de a trăi, ce rafinează o axiomă fundamentală pentru el: cum că, fără un suport existențial inteligent, viața nu-şi merită definiția. Dar cu moartea, pe unde scoatem cămaşa, cămaşa morții? Bătrâne, nu-i văd bine deloc pe morți, nu pot avea imaginea statică, imobilă, a extincției. Suport greu secvențele de genul ăsta. Îi mestec dumicatul retoric: îl întreb nu ca pe un bătrân, ci ca pe un înțelept. Îngrijitor al vieții. Sigur, mă gândesc şi eu la subiectul ăsta, deşi faptul că nu-mi dau seama că mă îndrept spre capătul drumului îmi dă un soi de confort. Însă am o perspectivă asupra morții mai degrabă literară, decât una existențială. Oricum, caut să blochez mental tot ceea ce priveşte ideea de capăt. Până atunci, sunt senin, liniştit şi mă îngrijesc strict de ziua de mâine. În rest, am credința că mi-am făcut, în viața asta, datoria. Cât de cât. Asta e! Mai mult n-am putut. Cu Dumnezeu cum stai, te-ai pus bine? Bine. Cu toate că nu pot să spun că am o relație strânsă cu El, mărturisesc că-mi este bine când ştiu că e acolo.
ducere
Ies. Mă conduce până la poartă. Ne îmbrățişăm. E frig. Măresc pasul. În dreptul Bisericii Amzei, îmi aduc aminte de spusele Sfântului Marcu ascetul: Dacă eşti iubitor de învățătură, fă-te iubitor şi de osteneală. Căci simpla cunoştință îngâmfă pe om.
Apoi, lângă blocul lui Nichita, este rândul Poetului la povață, care-i spune prietenului, în Decalogul pentru Mircea, aşa de misterios: Să-ți faci chip din trilul ciocârliei! Cum ar veni, cred, chiar dacă-ți pare zadarnic, să roboteşti frumos toată viața! Şi, dacă se poate, şi dincolo de ea...
Aşadar, la încheiere, judecata simplă e că, fără netrufia de a fi fost mereu în trudă – atribut pe care-l dovedesc puțini artişti din rândul celor înzestrați cu har – Mircia Dumitrescu sunt convins că ar fi rămas doar un nume contabilizat într-o rubrică. N-ar fi fost, ca acum, idolul tematic (şi totematic!) al unui Timp.