Centenar
Marian Drăghici
"NIMENI N-AVEA CEEA CE EL AVEA" – Despre Hanibal, după 40 de ani –
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2011
La sfârşit de aprilie 2011 se-mpliniră, oarecum fulgerător şi de mirare, fix o sută de ani de la naşterea poetului de manual comunist Eugen Jebeleanu. Evenimentul aniversării, organizat în stilul discret al poeziei dintotdeauna, neînregimentate, avu loc la Muzeul Național al Literaturii Române, în 28 ale lunii, joi după 18 ceasuri, printr-o rotondă pregătită/gândită de cele două instituții in/egal moştenitoare, publică şi familială: MNLR şi Tudor & Florica Jebeleanu.
Moderată de directorul Lucian Chişu, cu Ileana Mălăncioiu şi G. Dimisianu prezenți ca invitați, şi Radu Cosaşu, absent motivat, celebrarea şi-a complinit ambianța – într-o expoziție pe 3 pereți, din zeci/sute de imagini-desene-poze-manuscrise-poeme-corespondență –, cu vocea frapant tinerească, dătătoare de fiori, ca din altă lume, a lui Jebe însuşi citind la un moment dat, în 1960 şi ceva, dacă am reținut bine, un pic (trei minute) din Surâsul Hiroşimei, pentru Radio Bucureşti.Iar Jebe însuşi – cum i-a rămas numele între supraviețuitori, de la care cu sfială îl preiau –, ne asista cam fără să participe dintr-un celebru portret-foto marca T.J., la scară naturală, cu privirea sa oțelit jupiteriană, lansată peste umăr, dinspre lumea asta a muritorilor, în altă direcție, spre inevitabil!
G. Dimisianu şi Ileana Mălăncioiu au vorbit, fiecare, cu fior empatetic despre sărbătorit, criticul schițând un traseu existențial-literar nuanțat, întru-totul credibil, iar poeta, la rându-i, decantând un profil liric Jebeleanu multifațetat, din poeme alese/citite în gust personal, de certă pregnanță. O antologie în acest gust, proiect abandonat în 1989, dusă acum la tipar, cu „bucătărie” girată de Ileana Mălăncioiu, ar fi, cred, de real interes – şi poetic, şi istoric-literar.
À propos de istorie: expediat mi s-a părut momentul prezentării ediției anasta-tice a volumului Hanibal, editat de MNLR la 40 de ani (se fac la anul) de la apariție. Luca, nepotul lui Jebe, asistat de Tudor, a oferit din brațe câteva exemplare, cui s-a nimerit în hol, după terminarea rotondei. Şi cu asta, basta! Or, Hanibal merită fără doar şi poate o atenție deosebită. Datorită lui Hanibal, Jebeleanu este ce este şi se uită la noi de sus în poezia română.
Detestatar al comunismului de când mă ştiu, recunosc că pe Eugen Jebeleanu, prin Hanibal, l-am avut la inimă. Apărut în ‘72 – aveam 19 ani, Dumnezeule! – format A4, în 300 de pagini, de-o eleganță tipo-grafică calm scăpărătoare prin coperta şi ilustrațiile foarte junelui atunci T.J., Hanibal mi-a făcut la lectură o impresie puternică, aş zice copleşitoare, ca una dintre revelațiile poetice ale vremii. Volumul, ca de altfel – aveam să aflu – şi poetul său, respiră în totul, şi fizic şi spiritual, o anume majestate. Spațiul alb generos, pus să lucreze, imprimă poemelor statură, verticalitate, în fond aceeaşi majestate a om-poetului.
De ce o revelație Hanibal? Ca obiect-carte a propus/impus un grafician, nume mare azi; iar prin forța şi dramatismul discursului, punctat de poeme nu o dată memorabile, inspirate de teribila pierdere a soției sau/şi de un simț civic proeminent, a reinstaurat un autor. Direct spus, cartea a şocat prin specatacolul recuperării, la vârf, a unui destin liric ce părea iremediabil terminat, minat ideologiceşte. În epocă, triumful lui Hanibal – am şi dovezi, mi-aduc şi-aminte – a fost răsunător. Însăşi epoca, parşivă cât încape, surâdea favorizantă unei asemenea reveniri. Prin Nichita, Mazilescu, Păunescu şi Alexandru, Buzea, Blandiana, cei doi Ivănescu, Mălăncioiu, Marinescu etc., poezia scăpase – bine mozolită, dar scăpase –, din patul tare, de campanie, al dogmei comuniste şi umbla, goală-puşcă, în spiritul ei curat învingătoare, prin pagini de reviste şi în volume, unele, pe sprânceană. Greu publicate, cu emoții, cu compromisuri, cu bătălii, căci – o spun pentru eventualii cititori recenți –, diabolicele teze ceauşiste din iulie ‘71 stipulau în fond îngrădirea/suprimarea tutulor libertăților, inclusiv a dreptului de a scrie/publica orice, oricând. Eugen Jebeleanu s-a exceptat de la “spiritul tezelor”, printr-un ne/noroc: scrisese în 1936, la 25 de ani, un articol despre un oarecare Nicolae Ceauşescu de 18 ani, judecat la Braşov. Or, sub “înalta” protecție a celui ajuns şeful statului comunist în 1965, poetul-gazetar n-a avut problema publicării. Singura mare problemă a acestui autor eminent de stânga, amic între alții cu Pablo Neruda şi Iannis Ritsos – dar şi cu Eugen Ionesco –, consta în drama conştiinței sale poetice onest angajate, pe fundalul eşuării experimentului comunisto-ceauşist, şi-atât.
Pierderea de neînlocuit, absurd-inacceptabilă, ca semn şi (non)sens existențial ce pare să-l fi rănit pentru restul zilelor, l-a „umanizat” prin suferință ruminată, „scobindu-l” ca liric. Prin suferință, poetul-angajat-partinic deveni „peste noapte” beneficiarul unei cunoaşteri quasi-mistice, subtile, dureros privilegiate. Ascendent – mărturie stă întreg Hanibal – favorizant scrisului său:
„Voi nu cunoaşteți lucrurile acestea –
şi e mai bine.
Bolta de nisip suspendată, singurătatea stelelor
când de-odată vine amețeala şi simți
că te vei sufoca înconjurat de atâtea umbre
care toate stau cu fața întoarsă
ori cu o față de aer care se tot surpă.” (Mai bine)
Lovit, reformatat psihomental, supraviețuitorul cuplului cândva ferice tot vede şi revede, pe ecranul propriei interiorități proiective, ca într-un cinema-studio de uz privat, ba – în alb-negru – filmul agoniei jumătății pierdute, ba – uneori – secvențe fulminante, iradiante, dintr-un paradis acum prădat, dezlocuit. În treacăt, e de remarcat obsesia ochiului/văzului, recurența motivului privirii, la om-poetul ce va fi atins, în anii terminali, progresiv, de orbire:
„Pipăia cu ochii tot ce nu mai putea să vadă –
şi mâinile nemaiputând să le mişte,
genele deveniseră degete nespus de fine, care
încet rotindu-se, căutau să mai simtă
fața fugară a luminii.
Şi era întuneric şi eu o priveam
şi muream privind-o şi mă’necam în noapte,
însă ea căuta cu genele mereu mai atente
tot ce-i fugea,
şi ochii îi rămaseră deschişi aşteptând răsăritul.” (Iluminare)
Cert, odată coarda orfică pusă la treabă, vocea lui Eugen Jebeleanu îşi regăseşte autenticitatea primă şi intră în rezonanță cu geniul liber al celor mai tineri înşirați mai sus – iată după părerea mea surpriza, marea surpriză, ce făcu istorie din Hanibal. Afinitatea de “poză” şi destin cu personajul istoric evocat în poemul ti-tular mi se pare azi, la 20 de ani de la moartea poetului/căderea comunismului, toutes proportions gardées, deloc întâmplătoare. În formă maximă – printre tânjiri îndoliate drastic surdinizate dar stăruitoare, sau fugoasele simple duioşii, chiar umile, ale domesticității, sau sobrele efuziuni ale unei paternități tandru-ocrotitoare –, când îşi ia un bloc tematic pe măsură, Jebeleanu nu scrie (cântă), ci sculptează prin fulgere blazate, memorabil:
„Nimeni n-avea ceea ce el avea:
superba lui trufie
şi elefanții
şi labele lor sfărâmând vertebrele
acestor Alpi albiți de spaimă.
Călca, de-abia să se-audă, peste stânci
şi s’auzea în lună, şi
nimeni nu mai văzuse trâmbițele
de piatră ondulândă ale acestor fiare.
Şi n’au învins.” (Hanibal)
Tonul e grav, cum se vede, atitudinea masculin cabrată până şi în tânguire, imaginarul masiv violent, cu nihilisme proiective, cosmic tânguitoare, şi infuzii omeneşti de duioşie luminoasă drenate scurt în ironie şi sarcasm:
“Pe străzi sunt eu cu fața spartă
de-un râu al cărui nume nu e
întipărit pe nici o hartă
şi care din pustiuri suie
şi-aşteaptă clipa – neştiută –
când pe pământ or să mă’ntindă,
iar apa lui pe fața mată
va fi o netedă oglindă.” (Râul pe obraz)
Un activism frustrat “face” metafizică, în nota dezabuzării extreme:
“Acum e ora când eroul
alt merit neavând decât
de-a fi’nfruntat singurătatea
se strânge, singur, el, de gât.
O face fără întristare
şi fără bucurie, doar
cu silă, fără resemnare,
că totul fost-a în zadar.
A început să’nalțe gânduri
şi-a suferit şi el un pic,
văzând cum viermii rânduri-rânduri
din viață făuresc nimic.
Rămână viermii, el se duce
ne’nfricoşat de ei, şi strâns
de mâna-i ce-a rămas curată,
de ploi spălată şi de plâns.” (Argument final)
Muşcătura ironiei lui Jebeleanu e, pe un fond de compasiune, şarjat devastatoare, iar stilistica imprecației – magnifică, fără cusur. Iată-l, ca ricaneur colosal, în „rolul” jertfei totemice:
„De mă iubiți, iubiți-mă tocat
şi nu întreg, căci dinții-or să vă doară
şi sfatul meu, de bun o să vă pară,
e să-mi sfărmați oscioarele, curat.
Nu într-un lac zvârliți-mă-ntr-o doară,
căci ştiu să-not, şi scap şi e păcat,
ci-n cârcă aruncați-mi ne-ncetat
o niagară de venin, murdară.
O, nu mă strângeți, dacă mă iubiți,
atât de mult la piept, ci drept, frățeşte,
veniți şi gâtu-mi strângeți, liniştiți.
Dar nu v-ascundeți gândul! ca să ştiu
ce trebuie să fac cât încă-s viu
cu leşul vostru care mai trăieşte.” (Măşti)
Etcaetera...
Transcendența acestui maximus vir hârşit pe reduta cauzei se filtrează ultimamente într-un net mesianism practicant, defel implorator; instanța divină apelată, şi proclamată vârf al ierarhiei cereşti, se „rezumă” la principiul feminin, personificat în „Maria”, recunoscută ca „Maică a Domnului” – Domnul Însuşi şi Tatăl fiind tăiați fără milă de pe lista cerului, din pur instinct concurențial – de macho, s-ar zice azi. Dacă totuşi, din criză de sistem, nu din vreo nevoință personală, Creatorul este „deranjat” în priză directă, rugăciunea lui Jebeleanu, ca aplomb demistificator, place trupeților:
„Tatăl nostru care eşti în ceruri,
coboară, dacă eşti, pe pământ
şi opreşte viforul morții
şi fă din căşti pălării
şi mângâie fețele morților
păstrându-i în viață pe vii
şi stai printre noi de ni-eşti tată,
din sângele scurs făcând vin
şi fă din oricare armată
alaiuri civile.
Amin” (Tatăl nostru)
Mlădiță-ndepărtată, ruptă din Răgăciunea unui dac pare, la limită, Rugăciunea lingurii. Cosmosul –, al cărui sentiment Jebeleanu îl posedă acut, fără dubiu – se-nvârte aci pe o axis mundi de inventar domestic, pe cât de vital, pe atât de, totuşi, umil. Tabloul, o reuşită a liricii noastre dintotdeauna, e de mare poezie:
“Dă forță mâinii să nu mă reverse,
să fiu un lac tăcut pe-a cărui față cresc
sori şi lune fumegând.
Nu mă toci, îngăduie-mi să fiu
mereu adâncă şi’nțeleaptă
precum văzduhul unui suflet drept,
iar malurile mele să rămână
de-a pururi blânde gurii care tremură
şi celei înfricate şi flămânde
şi să fiu plină totdeauna pentru
acei care, oglindindu-se în mine,
şi-ascultă inimile obosite
şi‘ncet mă sorb gândindu-se la viață.
Să-mi fulgere în timpul zilei
o rândunică de senin întinsul,
iar noaptea, în adâncul meu
să-şi clatine sporindu-şi
grâul de lumină, stelele.
Dă forță mâinii celui care tremură
şi care, încercând să mă ridice,
mă’mprăştie şi fără să-şi dea seama,
mă umple-ochi cu lacrimile lui
şi-apoi le soarbe dus pe gânduri.”
Aproape o carte-cult – nu degeaba citită/invidiată/respectată de poeții generației mele (şi nu numai) – de un eclectism tematic/stilistic fatal în imensitatea celor exact 300 de pagini, dresat printr-un „timbru” atitudinal caracteristic şi viziunea difuz ordonatoare, Hanibal e viu şi astăzi prin piesele de tensiune lirică majoră, destule, cât să confirme în Jebeleanu un „nobil stăpân pe pământul umbrei sale” – şi prin grafica de zile mari.
Moderată de directorul Lucian Chişu, cu Ileana Mălăncioiu şi G. Dimisianu prezenți ca invitați, şi Radu Cosaşu, absent motivat, celebrarea şi-a complinit ambianța – într-o expoziție pe 3 pereți, din zeci/sute de imagini-desene-poze-manuscrise-poeme-corespondență –, cu vocea frapant tinerească, dătătoare de fiori, ca din altă lume, a lui Jebe însuşi citind la un moment dat, în 1960 şi ceva, dacă am reținut bine, un pic (trei minute) din Surâsul Hiroşimei, pentru Radio Bucureşti.Iar Jebe însuşi – cum i-a rămas numele între supraviețuitori, de la care cu sfială îl preiau –, ne asista cam fără să participe dintr-un celebru portret-foto marca T.J., la scară naturală, cu privirea sa oțelit jupiteriană, lansată peste umăr, dinspre lumea asta a muritorilor, în altă direcție, spre inevitabil!
G. Dimisianu şi Ileana Mălăncioiu au vorbit, fiecare, cu fior empatetic despre sărbătorit, criticul schițând un traseu existențial-literar nuanțat, întru-totul credibil, iar poeta, la rându-i, decantând un profil liric Jebeleanu multifațetat, din poeme alese/citite în gust personal, de certă pregnanță. O antologie în acest gust, proiect abandonat în 1989, dusă acum la tipar, cu „bucătărie” girată de Ileana Mălăncioiu, ar fi, cred, de real interes – şi poetic, şi istoric-literar.
À propos de istorie: expediat mi s-a părut momentul prezentării ediției anasta-tice a volumului Hanibal, editat de MNLR la 40 de ani (se fac la anul) de la apariție. Luca, nepotul lui Jebe, asistat de Tudor, a oferit din brațe câteva exemplare, cui s-a nimerit în hol, după terminarea rotondei. Şi cu asta, basta! Or, Hanibal merită fără doar şi poate o atenție deosebită. Datorită lui Hanibal, Jebeleanu este ce este şi se uită la noi de sus în poezia română.
Detestatar al comunismului de când mă ştiu, recunosc că pe Eugen Jebeleanu, prin Hanibal, l-am avut la inimă. Apărut în ‘72 – aveam 19 ani, Dumnezeule! – format A4, în 300 de pagini, de-o eleganță tipo-grafică calm scăpărătoare prin coperta şi ilustrațiile foarte junelui atunci T.J., Hanibal mi-a făcut la lectură o impresie puternică, aş zice copleşitoare, ca una dintre revelațiile poetice ale vremii. Volumul, ca de altfel – aveam să aflu – şi poetul său, respiră în totul, şi fizic şi spiritual, o anume majestate. Spațiul alb generos, pus să lucreze, imprimă poemelor statură, verticalitate, în fond aceeaşi majestate a om-poetului.
De ce o revelație Hanibal? Ca obiect-carte a propus/impus un grafician, nume mare azi; iar prin forța şi dramatismul discursului, punctat de poeme nu o dată memorabile, inspirate de teribila pierdere a soției sau/şi de un simț civic proeminent, a reinstaurat un autor. Direct spus, cartea a şocat prin specatacolul recuperării, la vârf, a unui destin liric ce părea iremediabil terminat, minat ideologiceşte. În epocă, triumful lui Hanibal – am şi dovezi, mi-aduc şi-aminte – a fost răsunător. Însăşi epoca, parşivă cât încape, surâdea favorizantă unei asemenea reveniri. Prin Nichita, Mazilescu, Păunescu şi Alexandru, Buzea, Blandiana, cei doi Ivănescu, Mălăncioiu, Marinescu etc., poezia scăpase – bine mozolită, dar scăpase –, din patul tare, de campanie, al dogmei comuniste şi umbla, goală-puşcă, în spiritul ei curat învingătoare, prin pagini de reviste şi în volume, unele, pe sprânceană. Greu publicate, cu emoții, cu compromisuri, cu bătălii, căci – o spun pentru eventualii cititori recenți –, diabolicele teze ceauşiste din iulie ‘71 stipulau în fond îngrădirea/suprimarea tutulor libertăților, inclusiv a dreptului de a scrie/publica orice, oricând. Eugen Jebeleanu s-a exceptat de la “spiritul tezelor”, printr-un ne/noroc: scrisese în 1936, la 25 de ani, un articol despre un oarecare Nicolae Ceauşescu de 18 ani, judecat la Braşov. Or, sub “înalta” protecție a celui ajuns şeful statului comunist în 1965, poetul-gazetar n-a avut problema publicării. Singura mare problemă a acestui autor eminent de stânga, amic între alții cu Pablo Neruda şi Iannis Ritsos – dar şi cu Eugen Ionesco –, consta în drama conştiinței sale poetice onest angajate, pe fundalul eşuării experimentului comunisto-ceauşist, şi-atât.
Pierderea de neînlocuit, absurd-inacceptabilă, ca semn şi (non)sens existențial ce pare să-l fi rănit pentru restul zilelor, l-a „umanizat” prin suferință ruminată, „scobindu-l” ca liric. Prin suferință, poetul-angajat-partinic deveni „peste noapte” beneficiarul unei cunoaşteri quasi-mistice, subtile, dureros privilegiate. Ascendent – mărturie stă întreg Hanibal – favorizant scrisului său:
„Voi nu cunoaşteți lucrurile acestea –
şi e mai bine.
Bolta de nisip suspendată, singurătatea stelelor
când de-odată vine amețeala şi simți
că te vei sufoca înconjurat de atâtea umbre
care toate stau cu fața întoarsă
ori cu o față de aer care se tot surpă.” (Mai bine)
Lovit, reformatat psihomental, supraviețuitorul cuplului cândva ferice tot vede şi revede, pe ecranul propriei interiorități proiective, ca într-un cinema-studio de uz privat, ba – în alb-negru – filmul agoniei jumătății pierdute, ba – uneori – secvențe fulminante, iradiante, dintr-un paradis acum prădat, dezlocuit. În treacăt, e de remarcat obsesia ochiului/văzului, recurența motivului privirii, la om-poetul ce va fi atins, în anii terminali, progresiv, de orbire:
„Pipăia cu ochii tot ce nu mai putea să vadă –
şi mâinile nemaiputând să le mişte,
genele deveniseră degete nespus de fine, care
încet rotindu-se, căutau să mai simtă
fața fugară a luminii.
Şi era întuneric şi eu o priveam
şi muream privind-o şi mă’necam în noapte,
însă ea căuta cu genele mereu mai atente
tot ce-i fugea,
şi ochii îi rămaseră deschişi aşteptând răsăritul.” (Iluminare)
Cert, odată coarda orfică pusă la treabă, vocea lui Eugen Jebeleanu îşi regăseşte autenticitatea primă şi intră în rezonanță cu geniul liber al celor mai tineri înşirați mai sus – iată după părerea mea surpriza, marea surpriză, ce făcu istorie din Hanibal. Afinitatea de “poză” şi destin cu personajul istoric evocat în poemul ti-tular mi se pare azi, la 20 de ani de la moartea poetului/căderea comunismului, toutes proportions gardées, deloc întâmplătoare. În formă maximă – printre tânjiri îndoliate drastic surdinizate dar stăruitoare, sau fugoasele simple duioşii, chiar umile, ale domesticității, sau sobrele efuziuni ale unei paternități tandru-ocrotitoare –, când îşi ia un bloc tematic pe măsură, Jebeleanu nu scrie (cântă), ci sculptează prin fulgere blazate, memorabil:
„Nimeni n-avea ceea ce el avea:
superba lui trufie
şi elefanții
şi labele lor sfărâmând vertebrele
acestor Alpi albiți de spaimă.
Călca, de-abia să se-audă, peste stânci
şi s’auzea în lună, şi
nimeni nu mai văzuse trâmbițele
de piatră ondulândă ale acestor fiare.
Şi n’au învins.” (Hanibal)
Tonul e grav, cum se vede, atitudinea masculin cabrată până şi în tânguire, imaginarul masiv violent, cu nihilisme proiective, cosmic tânguitoare, şi infuzii omeneşti de duioşie luminoasă drenate scurt în ironie şi sarcasm:
“Pe străzi sunt eu cu fața spartă
de-un râu al cărui nume nu e
întipărit pe nici o hartă
şi care din pustiuri suie
şi-aşteaptă clipa – neştiută –
când pe pământ or să mă’ntindă,
iar apa lui pe fața mată
va fi o netedă oglindă.” (Râul pe obraz)
Un activism frustrat “face” metafizică, în nota dezabuzării extreme:
“Acum e ora când eroul
alt merit neavând decât
de-a fi’nfruntat singurătatea
se strânge, singur, el, de gât.
O face fără întristare
şi fără bucurie, doar
cu silă, fără resemnare,
că totul fost-a în zadar.
A început să’nalțe gânduri
şi-a suferit şi el un pic,
văzând cum viermii rânduri-rânduri
din viață făuresc nimic.
Rămână viermii, el se duce
ne’nfricoşat de ei, şi strâns
de mâna-i ce-a rămas curată,
de ploi spălată şi de plâns.” (Argument final)
Muşcătura ironiei lui Jebeleanu e, pe un fond de compasiune, şarjat devastatoare, iar stilistica imprecației – magnifică, fără cusur. Iată-l, ca ricaneur colosal, în „rolul” jertfei totemice:
„De mă iubiți, iubiți-mă tocat
şi nu întreg, căci dinții-or să vă doară
şi sfatul meu, de bun o să vă pară,
e să-mi sfărmați oscioarele, curat.
Nu într-un lac zvârliți-mă-ntr-o doară,
căci ştiu să-not, şi scap şi e păcat,
ci-n cârcă aruncați-mi ne-ncetat
o niagară de venin, murdară.
O, nu mă strângeți, dacă mă iubiți,
atât de mult la piept, ci drept, frățeşte,
veniți şi gâtu-mi strângeți, liniştiți.
Dar nu v-ascundeți gândul! ca să ştiu
ce trebuie să fac cât încă-s viu
cu leşul vostru care mai trăieşte.” (Măşti)
Etcaetera...
Transcendența acestui maximus vir hârşit pe reduta cauzei se filtrează ultimamente într-un net mesianism practicant, defel implorator; instanța divină apelată, şi proclamată vârf al ierarhiei cereşti, se „rezumă” la principiul feminin, personificat în „Maria”, recunoscută ca „Maică a Domnului” – Domnul Însuşi şi Tatăl fiind tăiați fără milă de pe lista cerului, din pur instinct concurențial – de macho, s-ar zice azi. Dacă totuşi, din criză de sistem, nu din vreo nevoință personală, Creatorul este „deranjat” în priză directă, rugăciunea lui Jebeleanu, ca aplomb demistificator, place trupeților:
„Tatăl nostru care eşti în ceruri,
coboară, dacă eşti, pe pământ
şi opreşte viforul morții
şi fă din căşti pălării
şi mângâie fețele morților
păstrându-i în viață pe vii
şi stai printre noi de ni-eşti tată,
din sângele scurs făcând vin
şi fă din oricare armată
alaiuri civile.
Amin” (Tatăl nostru)
Mlădiță-ndepărtată, ruptă din Răgăciunea unui dac pare, la limită, Rugăciunea lingurii. Cosmosul –, al cărui sentiment Jebeleanu îl posedă acut, fără dubiu – se-nvârte aci pe o axis mundi de inventar domestic, pe cât de vital, pe atât de, totuşi, umil. Tabloul, o reuşită a liricii noastre dintotdeauna, e de mare poezie:
“Dă forță mâinii să nu mă reverse,
să fiu un lac tăcut pe-a cărui față cresc
sori şi lune fumegând.
Nu mă toci, îngăduie-mi să fiu
mereu adâncă şi’nțeleaptă
precum văzduhul unui suflet drept,
iar malurile mele să rămână
de-a pururi blânde gurii care tremură
şi celei înfricate şi flămânde
şi să fiu plină totdeauna pentru
acei care, oglindindu-se în mine,
şi-ascultă inimile obosite
şi‘ncet mă sorb gândindu-se la viață.
Să-mi fulgere în timpul zilei
o rândunică de senin întinsul,
iar noaptea, în adâncul meu
să-şi clatine sporindu-şi
grâul de lumină, stelele.
Dă forță mâinii celui care tremură
şi care, încercând să mă ridice,
mă’mprăştie şi fără să-şi dea seama,
mă umple-ochi cu lacrimile lui
şi-apoi le soarbe dus pe gânduri.”
Aproape o carte-cult – nu degeaba citită/invidiată/respectată de poeții generației mele (şi nu numai) – de un eclectism tematic/stilistic fatal în imensitatea celor exact 300 de pagini, dresat printr-un „timbru” atitudinal caracteristic şi viziunea difuz ordonatoare, Hanibal e viu şi astăzi prin piesele de tensiune lirică majoră, destule, cât să confirme în Jebeleanu un „nobil stăpân pe pământul umbrei sale” – şi prin grafica de zile mari.