NU PREA CRED ÎN VREUN ETOS COLECTIV, ÎN VREUN SENTIMENT NAȚIONAL AL FIINȚEI

1) Trăim mai curând într-o tensiune între masificare şi individualism. Solidaritatea umană tinde să devină şi ea, dintr-una empatică şi epidermică, specifică societăților tradiționale, una mai curând etică şi rațională. Când mediile te bombardează cu dezastre, cu cifre halucinante de morți şi răniți, e greu să mai simți suferința aproapelui în toate cazurile. Dar trebuie să ştii că e datoria ta să-l ajuți. Eticul, prin urmare, tinde să înlocuiască răspunsul emoțional. Solidaritatea umană trece printr-o formă de alienare benignă, mai pozitivă poate decât vechea strângere a rândurilor în jurul vetrei strămoşeşti.
2) Depinde de maturitatea comunității respective. Cele mai evoluate colectivități au engramată solidaritatea în legile lor scrise şi nescrise. Nu doar solidaritatea cu membrii comunității, ci şi cu nemembrii ei, şi aici e toată diferența. Tribalizarea solidarității în lumile tradiționale (în care uneori nemembrii nici nu erau recunoscuți ca oameni) cedează teren în fața universalității drepturilor omului, ce presupune o morală şi o reacție la suferință globale. Prin contrast, alte feluri de solidaritate – naționalistă, religioasă, rasială sau de gen – pot părea uneori solidaritate în rău. Totuşi, fără măcar puțină culoare emoțională, solidaritatea modernă poate cădea şi ea uşor în ipocrizie şi condescendență. Cred că, până la urmă, şi binefacerea, sub orice formă, e o tensiune între instinctual şi rațional, între bunul samaritean care culege muribundul de la marginea drumului şi filantropul modern care nici nu-i cunoaşte pe cei pe care-i ajută.
3) Nu prea cred în vreun etos colectiv, în vreun sentiment național al ființei şi-al orice altceva. Totuşi, din experiența mea de până acum, poate înşelătoare, cred că românii tind să fie printre cele mai dezbinate colectivități de azi. Însuşi simțul colectivității pare de fapt să le lipsească. E ceva neaşezat, nepus pe baze solide în felul nostru de a trăi, între noi sau în diaspora, o anumită ezitare de oameni recent modernizați, şi care nu şi-au uitat încă lumea rurală din care provin. De-aici, suspiciunea față de aproape, reducerea sferei umanului la familie sau clan, invidiile mărunte, bucuria pentru răul altuia. Nivelul de frustrare e neobişnuit de ridicat printre români, fiecare e centrat pe nedreptățile care i se fac lui, ceea ce-l împiedică să mai vadă suferința celorlalți.
4) Nici nu ştiu dacă e vorba doar de comunism aici. Comunismul românesc s-a grefat şi el pe cutume orientale, pe o corupție a minților bizantină şi otomană. În ultima lui fază, el s-a întors la satrapia asiatică în care nu existau decât un stăpân şi milioane de sclavi. El doar a dezbinat şi a risipit bruma de lume civilizată care se înfiripase în interbelic. Dar mă tem că el a fost posibil doar pe fondul unor minți deja comunizate.
5) Cred că se poate vorbi mai curând de o resurecție a gloatei, a plebei, a vulgului, bine orchestrată de medii. Nu sunt deloc elitist, dar nici nu pot să nu văd populismul din ce în ce mai obscen, tabloidizarea lumii româneşti. Degradarea umană a societății noastre în ultimele două decenii mi se pare la fel de teribilă ca şi cea din perioada comunistă. Mă-ntreb de multe ori cât de jos se mai poate coborî. De vină sunt mediile, în primul rând televiziunile, care-au distrus tot ce era bun în lumea românească, de la politică până la cultură şi divertisment.
Acelaşi autism, aceeaşi anomie se-ntâlnesc şi în mediile culturale. Am observat adesea bucuria scriitorilor când unul dintre ei are un eşec: o cronică negativă, omiterea de la un premiu etc. Nimeni nu se bucură sincer de succesul celuilalt. Grupurile opuse fac o politică literară subiectivă şi destructivă: nimeni nu are talent decât noi şi prietenii noştri. Nu e de mirare că, în aceste condiții, substanța literară propriu-zisă are de suferit.
6) Cele mai armonioase lumi culturale sunt cele în care există solidaritate între solitari. Dar ele sunt atât de rare, încât am putea de fapt să le numim utopii.