SFIN?I, VÎNTURI ?I ALTE ÎNTÎMPLĂRI (fragmente)

O vreme viața fusese frumoasă şi îngăduitoare cu cei din vila de pe Dealul Florilor numărul 12, în Baia Mare. Domnul profesor de latină şi greacă, autor, între altele, al unei gramatici nicicînd publicate, baronul Jozef von Lewandowski, se îngrijise personal de arhitectura vilei care a purtat un timp numele de alint al mamei mele, Maria-Magdalena (Vila Titi), favorita bunicului, cîtă vreme Bubi (Nicolae Lewandowski), fratele mai mic al mamei, fire închisă şi gînditoare, suferind de la naşterea cu forcepsul de epilepsie, era aproape ignorat de colosalul lui tată, şi mai degrabă luat în brațe de Livia, mama lui, directoarea gimnaziului, profesoară de matematică şi fizică, pentru care băiatul era o tulpină fragedă, firavă, cerînd, chiar fără cuvinte, căldură părintească sporită.
Planurile, desenate cu mare grijă pe hîrtie milimetrică, au fost apoi executate, contra cost, de către corpul didactic şi elevii Şcolii de Arte şi Meserii din Baia Mare. Vila era o bijuterie, aşezată în cea mai bună perspectivă, pe un dîmb al grădinii de un hectar şi jumătate ce se învecina cu Cimitirul Reformat într-o parte şi Dealul Florilor în partea cealaltă.
Grădina, la rîndul ei, era o capodoperă de arhitectură peisagistică, aşa cum Iosif văzuse în multele lui călătorii prin străinătate. Vişinii erau de sorginte germană, prunii bosnieci, doi migdali italieni... Pînă şi amplasamentul copacilor fusese cu atenție gîndit şi dictat de către profesorul de clasice, căruia nu-i scăpa îndeobşte nici un amănunt, şi a cărui severitate era respectată şi temută nu numai de elevi şi colegi, dar de mai tot oraşul. Gospodăria era bine înstărită – nimic cu asupra de măsură ci doar totul la locul lui. În spatele vilei erau grajdurile, cotețele cu păsări, cuptorul de pîine, presa de făcut must şi, tot acolo, butoaiele mari pentru monturi, căci prunii de pe proprietate produceau o palincă, de două ori distilată, de toată cinstea! De toate acestea avea grijă Ion Bran, care se aciuase pe lîngă casă, ba chiar şi pe lîngă şcoală, iar Livia îl învățase, în bucătăria spațioasă a vilei, alfabetul şi cum să citească Viețile Sfinților. Îmbrăcat de duminică şi fălos, Ion Bran şedea pe capra caretei elegante cu roți de cauciuc şi spițe strălucitoare, comandată la Viena, şi şfichiuia mai mult prin aer biciul, cînd trăpaşul fumuriu îi ducea pe Iosif şi Livia în centru, cel mai adesea la biserică şi cinematograf. De partea stîngă a vilei, în vale, era o casă mică unde stăteau Aurica şi bărbatul ei, fost miner, care suferea de silicoză şi tuşea extrem de sonor. Ei aveau grijă de grădină. Iar casa era îngrijită de Vera, servitoarea unguroaică cu părul blond-roşcat, mereu cu rîsul pe buze.
Vila mai era cunoscută şi drept casa cu plop, datorită unui plop deosebit de înalt, ce fusese trăznit de vreo patru ori, dar tot îşi păstra încă semeția, încît se putea vedea din orice parte a oraşului, ba chiar şi de la gară. Toată priveliştea era atît de minunată, încît pictorii din şcoala Lidia Agricola-Holoşi Simon veneau adesea să picteze acolo şi lăsaseră, în timp, bunicilor mei tablouri cu vila şi grădina în fiecare anotimp al anului.
Erau, într-adevăr, vremuri bune şi, încă de afară, înainte de a urca scările impunătoarei terase, toată în stejar, cu masa lungă şi băncile trăgîndu-se direct din podele, se putea auzi glasul sonor al bunicului cîntînd cu voce sigură şi oarecum într-un tempo de marş, cum sfîrşeau mai toate liedurile ce şi le acompania cu mişcări de virtuoso la pianul Blüthner cumpărat de la Budapesta:
Glück vorbei, Duft verweht,
Liebe vergangen!
Durch meine Seele geht
leises Verlangen.
Dürft ich doch einmal,
nur einmal, dich schauen;
Heimatwald, Heimatflur,
liebste der Frauen !
Aber wie Ewigkeit
bist du mir weit; wie so weit, so weit!
Se ştia, îndeobşte, că Jozef von Lewandowski făcuse războiul întîi mondial ca artilerist al armatei austriece în Italia, unde fusese rănit de un şrapnel, decorat şi ridicat la rangul de Uberleutnant. Livia, în schimb, era doar fata protopopului Paşca din Cîțcău şi îşi făcuse studiile la Cluj. Cel mai departe unde ajunsese vreodată era Budapesta şi, multă vreme crezuse că Jules Verne şi Shakespeare erau autori unguri, din cauza limbii care maghiarizează toate numele străine: Guyla Verne, Sekspir Wilmos şi aşa mai departe. Se spune că fusese de o mare frumusețe la 20 de ani, asta se poate vedea şi din poze vechi. Într-o seară, cum se ducea la un bal în centrul oraşului Baia Mare unde i se dăduse post de profesoară la Gimnaziu, însoțită de prietena ei bună, Lucica, fată de preot şi ea, s-au oprit la insistențele unei țigănci care ghicea cu ghiocul, mai în glumă, mai în serios, să-şi afle norocul. Livia era în vorbă cu fiul preotului din Ulmeni, pe care îl cunoscuse în facultate, la Cluj. Țiganca, după tot ritualul de rigoare, i-a spus Liviei că, deşi e aproape logodită, norocul ei vine mult mai de departe şi va fi un domn străin care se va îndrăgosti de ea şi cu care se va căsători.
Fetele au chicotit pe săturate, au plătit țiganca, apoi au plecat la bal. Acolo se afla şi Jozef Lewandowski care, după doi ani de predat clasicele la Constantinopole, în drum spre Viena, unde locuia, fusese însărcinat să inspecteze cîteva şcoli din Transilvania, între care şi Gimnaziul din Baia Mare. A valsat cu Livia toată seara, iar a doua zi i-a spus că pleacă la Viena să-şi scrie raportul şi să îşi încheie îndatoririle didactice acolo, după care se va întoarce să se căsătorească cu ea...
Turmentarea Liviei nu a fost mică dar, maramureşeancă frumoasă, puternică şi cu mare credință în Dumnezeu, nu s-a arătat deloc descumpănită. A rupt legătura cu tînărul Suciu şi a aşteptat. După patru luni, fără vreo scrisoare sau un semn în tot acest răstimp, Jozef von Lewandowski îşi făcea apariția cu o droaie de cufăre ferecate în alamă lucitoare, nemaivăzute în blîndul oraş de pe malurile Săsarului.
Şi acolo a rămas!
Acum, ca să nu cădem cu totul în dulcegăria vreunui basm, trebuie spus că bunicul se născuse la Cernăuți într-o familie foarte săracă. Tatăl lui fusese un funcționar bolnăvicios care a murit cînd copilul avea doar 3 ani, iar mama dădea lecții de pian cu care ținea casa. Şi ea avea să moară cînd Iosif abia împlinise 7 ani. Familia tatălui se spune că era însă, într-adevăr, de o nobilitate veche. Totuşi, ca mulți nobili polonezi, complet ruinată. Totul fusese ipotecat, iar familia nu putea pune piciorul în Polonia din pricina marilor datorii făcute de predecesori. Țin minte însă că bunicul purta un inel cu blazon şi povestea despre un străbunic conte, tot Jozef, care avea o mare lespede funerară în chiar Catedrala Cracoviei, de unde familia se trăgea, cu numele a vreo zece localități în care, ca general, se bătuse cu turcii...
Rămas orfan la o vîrstă atît de fragedă, Iosif a fost adoptat de un unchi de la Viena, Leo Being, care l-a înscris intern la Iezuiți, de unde tînărul Lewandowski nu s-a mişcat pînă nu şi-a luat bacalaureatul, apoi abilitatul ca profesor de latină şi greacă. Disciplina şi disprețul pentru firile slabe i s-a tras probabil din această experiență de viață nu tocmai obişnuită. Dar nu era un om insensibil, în felul său - dimpotrivă! Muzica, mai ales cea germană, cu toată mitologia nibelungă şi wagneriană, îi dădea fiori. La fel poezia romantică germană, de care biblioteca lui din Baia Mare era plină, cum dealtfel şi de toate volumele din cea mai elegantă ediție a lui Karl May, ale cărui cărți le ştia aproape pe de rost.
Din multele călătorii pe care le făcuse, Iosif adunase cele mai insolite lucruri, de la covoare de Brussa înfățişînd cămile, la elefanți miniaturali din fildeş, dar cel mai impunător era un covor înfățişînd pe Budha Sakyamuni cu cinci rînduri de brațe... Tot aşa, un Mefisto în ramă de abanos, executat exclusiv în mozaic de furnir şi cu ochi de sidef, care mi-a terorizat copilăria, pentru că, din orice unghi l-ai fi privit, se uita mereu la tine! Piesa îmi aparține acum, dar nu m-am uitat de ani de zile la ea. Probabil că ochiul va fi murit, în aşteptare!
Camera lui mirosea întotdeauna a țigări turceşti Orient şi a cărți cartonate. Pe biroul masiv de stejar cu postav verde impecabil erau mereu exemplare din Wiener Allgemeine Zeitung, publicație pe care o primea complimentar, deoarece publica din cînd în cînd note ori comentarii în prestigiosul ziar austriac.
Într-un cuvînt, în lumea aceasta străină în care, în timp, se integrase cum nu se poate mai bine, Jozef von Lewandowski îşi ținea ighemoniconul şi probabil se chiar credea un baron. Nu altfel îl priveau ceilalți profesori şi oficialitățile oraşului, care îi stimau ținuta impecabilă, capul sus şi erudiția în domenii atît de variate.
Autoritar şi milităros, Iosif era un veritabil tiran în familie. Totul trebuia să fie perfect, la timp, exact, curat. O perdea care îi obturase lumina cînd se rădea cu un respectabil brici cu plăsele de os a fost smulsă cu galerie cu tot pe dată, iar galeria căzîndu-i drept în moalele capului îl umpluse de sînge. Titi era bătută cu cravaşa dacă încurca timpurile sau modurile în latină. Aşa era Iosif şi nimeni nu putea să-l schimbe.
Întotdeauna trebuia să aibă un cîine mare (de altfel cuvîntul lui cu cea mai frecventă ocurență era colosal!) al cărui nume era fie Nero, Marte, Ruffus sau Rex. Printre alte curiozități, aciuise în pod, vreo doi ani, o bufniță, Minerva (cum se putea altfel?), apoi un corb, Raab care, deşi nu a fost auzit vreodată ciripind Nevermore! fusese învățat alte vorbe, între care începutul discursului lui Cicero In Catilinam, şi devenise extrem de paşnic şi domestic, încît mi-l amintesc pe marginea țarcului în care fusesem pus în grădină cînd aveam vreo doi-trei ani, pronunțînd probabil de-a valma cuvinte germane, latine, ungureşti şi româneşti.
Într-o dimineață, cum dormea cu geamul deschis, bunicul s-a trezit cu o durere ascuțită între coaste: un vultur era deasupra lui şi îl ciugulea cu ciocul lui puternic. Iosif abia a putut să-l alunge pe fereastră, apoi şi-a făcut antirabicele de rigoare. Dar, chiar mai mult decît povestea şrapnelului ce îi lăsase o respectabilă cicatrice deasupra urechii drepte, întîmplarea cu vulturul era mereu amintită, fie şi netam-nesam, de împătimitul clasicist ce se simțise o clipă în ipostaza de Prometeu țintuit pe stîncă, cu pasărea ce venea zilnic să-i mănînce ficatul!
În fața vilei, fuseseră plantați, la naşterea fiecărui copil, cîte un brad argintiu. Bradul Titi a crescut normal, drept şi înalt. Bradul Bubi, la un moment dat a început să crească strîmb, după care vîrful s-a plecat în jos, spre pămînt.
Ca o inexorabilă presimțire.

Echipa de şoc

Satu-Mare, deşi mai mic ca oraş decît Baia Mare, a fost o vreme mai important din punctul de vedere al instituțiilor administrative. Securitatea avea mari probleme cu depistarea celor din munți care păreau să fie tot mai sprijiniți de țăranii din satele risipite şi greu de cercetat. Toată propaganda care îi numea cînd bandiți cînd legionari era cam degeaba, iar lumea se uita cu nedisimulată încîntare cînd vedea trupe de securitate întorcîndu-se fie cu mîna goală, fie împuținate după raidurile dictate de la centru în munții Țibleşului... Nu fuseseră legionari nici Ioan Popşa, student țărănist, nici săteanul Ion Zubaşcu din Dragomireşti, Ioan Hotea zis Hricu, nici Ştefan Țand, țăran din Rozavlea, ori elevii Iusco şi alți elevi din Sighet conduşi de Ştefan Minică, țărănistul Joldea din Ieud ori părintele spiritual al grupării Popşa, greco-catolicul Vasile Dunca, apoi ceilalți preoți greco-catolici precum Alexandru Chindriş şi Vasile Iusco, ori călugărițele Pelaghia Iusco şi Maria Sas.
Era însă mai simplu să fie etichetați drept legionari, un fel de a spune că erau nişte criminali şi nelegiuți.
Noua putere se confrunta şi cu problema greco-catolicilor care nu voiau să abjure şi să treacă la ortodoxie, biserică slujitoare cum bine se ştie, şi deja bine infiltrată de securitate. Ideea unei biserici care să răspundă unei autorități din lumea occidentală şi capitalistă – Papa de la Roma -, nu era pe gustul marelui prieten de la Răsărit şi nici al noilor guvernanți comunişti de la Bucureşti.
La Satu-Mare, grupul central de investigație al securității îşi făcuse sediu într-o aripă a fostei jandarmerii. Centrul nu prea avea încredere în cei locali, astfel că maramureşeni în toată secția nu erau decît Mişu Verea, fost legionar convertit, un om de o cruzime rară, cu zelul binecunoscut al neofiților, şi Ioan Gorgan, un tînăr subțirel, sublocotenent luat prizonier de ruşi chiar la începutul războiului şi apoi întors cu divizia Tudor Vladimirescu.
În rest, toți adunați de pe unde dase Dumnezeu.
Vasile Fătu era bucureştean, fost jandarm şi boxeur, contactat de comunişti încă din ilegalitate şi făcut în 1945 căpitan de securitate. Zelos şi cam incompetent, cerea mereu rapoarte, iar cînd era nemulțumit schingiuia el însuşi suspecții, pe unii mai tare, pe alții mai puțin, explicînd mereu cum că avea fler...
Locotenentul Oniga venise de la Cluj şi era singurul care avea şcoală veritabilă de securitate. Trecut de 40 de ani, fusese strungar înainte şi se distinsese între lucrători drept un vajnic propagandist, aşa că fusese repede înregimentat de către securitate.
Maiorul Volodea Sielberman (zis şi tovarăşul Zilberică sau Ochi de şarpe) era probabil figura cea mai pitorescă. Înalt şi uscățiv, pielea lui avea ceva cadaveric, iar ochii, sub ramele groase ale unor ochelari cu lentilă bombată, aproape fără gene din pricina blefaritei care îi menținea marginea pleoapelor într-o iritație permanentă, erau de culoare galbenă, nu negri, căprui, albaştri, verzi – de aici porecla Ochi de şarpe. Era singurul veritabil doctrinar din toată echipa. Crescuse ca unicul fiu al unei familii de evrei săraci de pe lîngă Snagov, tatăl său fusese un apropiat al lui Cristescu-Plăpumarul, intrase în partid de foarte tînăr, şi în 1933 fusese arestat în timpul manifestațiilor de la Grivița, răspîndise manifeste (cunoscut cu numele de cod Bercea).
Scăpat după numai cîteva luni de puşcărie, trecuse granița în Uniunea Sovietică unde se aşteptase să fie primit, dacă nu cu surle şi trîmbițe, cel puțin omeneşte, cu simpatie. Nimic din toate acestea. A fost arestat pe dată, torturat sumar şi apoi trimis să mulgă vaci undeva departe, în stepa calmucă. Acolo, cu tenacitatea ce îl caracteriza şi încrederea oarbă în dreptatea marxist-leninistă, îşi începuse opera ideologică printre oamenii simpli care, speriați de rusa lui perfectă şi de tot ce le propovăduia, au alertat serviciile de securitate. Cercetat încă o dată, şi găsit - în afara faptului de a fi fost cu totul spălat pe creier - absolut perfect, Volodea Zilberman a lucrat vreun an pentru NKVD în regiuni unde țăranii făceau rezistență la colhoz, apoi, în 1945, a fost trimis înapoi la Bucureşti, în calitate de Comisar Politic, iar mai tîrziu detaşat la Satu-Mare pentru eliminarea bandiților din Banda Popşa şi zdrobirea rezistenței greco-catolice. Avea mîini îngrijite, cu unghii acviline, şi le mişca din cînd în cînd, în lipsă de alte argumente, mimînd un fel de torsiune în sensul acelor ceasornicului acompaniată invariabil de exclamația: „Ha, aşa! Să strîngem şurubul... şurubul!”
Îl detestau, mai pe față mai în ascuns, toți ceilalți din echipă, pentru că emana ceva pervers şi neomenesc.
În sfîrşit, ultimul venit era un agent special, trimis direct din Uniunea Sovietică, un anume Kiforov (i se zicea Nechita), chipurile specialist în tratarea problemelor religioase. Îi era greu la început să se înțeleagă cu ceilalți, în afară de Zilberică, pentru că nu vorbea decît o română cam sumară şi, în consecință, prefera limbajul gesturilor, nu întotdeauna uşor de desluşit.
Povestea lui nu era tocmai obişnuită. Fiu de țărani, se zice că avea numai 18 ani cînd, luat la armată, fusese trimis, ca bun trăgător, cu o trupă specială în Ucraina, unde populația se opunea colhozurilor care produseseră foamete în toată țara, şi mai cu seamă în Kuban (genocidul cunoscut sub numele de Holodomir). Cotele nu se puteau face, iar oamenii, tineri, maturi, vîrstnici, bărbați, femei şi copii mureau de foame pe capete. Capii rezistenței, cum de multe ori se întîmpla, erau preoții. Tot aşa şi în Oktyabrskoe, din Zaporojia, mulțimea lăsase să vorbească celor cu armele încărcate şi gata să tragă pe preotul satului, un bătrîn firav ca o trestie, cu o barbă lungă, albă şi încîlcită...
Preotul se plînse că nu se pot face cotele, că satul moare de foame şi oamenii ar trebui să fie lăsați să împartă bruma de produse ale colhozului între ei, în aşteptarea de vremuri mai bune. Că aşa ar fi spus şi Domnul Nostru Iisus Christos, care învățase lumea legea iubirii, şi pe oameni să împartă unii cu alții tot ceea ce aveau. Astfel că, în loc de gloanțe şi zarvă, armata ar fi mai bine să se retragă şi să lase sătenii în pace, să supraviețuiască cum pot, căci Dumnezeu era unul pentru toți şi, cît de bun şi îngăduitor este, tot aşa putea să fie de pedepsitor împotriva strîmbătăților. Şi nimeni să nu se pună cu dreptatea Domnului, căci ea era mai presus de înțelegerea omenească. Iată, el, ca păstorul creştinilor din acel sat, se înfățişa dinaintea armatei fără nicio frică, doar cu credința că Domnul e cu el şi Sfînta Scriptură în mîini, ca pavăză.
Şi, într-adevăr, întinse cartea sfîntă, ferecată în argint, aproape prea grea pentru puterile sale mici, în fața plutonului. Acesta era condus de un tătar scund, cu ochi mijiți şi gesturi iuți, locotenentul Zarbon.
? Cine vrea să tragă primul? întrebă el surd la ce se spusese, şi ca şi cum oferea o favoare novicilor pe care îi stăpînea.
După o vreme nu prea lungă, Kiforov făcu un pas în față şi zise:
? Eu, să trăiți! Dar am o idee mai bună...
Acum, trebuie spus că Zarbon nu prea era în apele lui cu ideile, dar fiindcă vorbise Kiforov, cel mai bun trăgător, murmură mai mult într-o doară:
? Bine, Nechita, vorbeşte!
În fața mulțimii înmărmurite, care îşi făcea semnul crucii - şi țăranii ba chiar şi unii dintre soldați - Kiforov explică precum că ar dori să nu-l împuşte pe trădătorul de popă, ci mai degrabă să-i dea foc.
Cu toată opoziția, mai mult formală, a lui Zarbon care nu-şi dădea seama exact ce ar fi scris regulamentele în cazul unui asemenea exces de zel, Nechita insistă că ar fi bine pentru toată lumea să vadă dacă preotul arde sau nu, dacă vine Dumnezeu să-l scoată din foc, sau nu vine nimeni şi, în consecință, țăranii să se întoarcă la colhoz, să muncească şi mai mult ca să dea cotele cum se cere...
Nu se ştie cît de mulți săteni sau soldați au fost convertiți la ateism după isprava lui Kiforov, dar e sigur că locotenentul Zarbon, căruia indiferent de orice altceva, nu-i plăcea tărăboiul, a trimis o descriere amănunțită a incidentului superiorilor săi, şi a răsuflat uşurat cînd a primit ordin să-l trimită imediat la Moscova pe Kiforov.
Hîrtiile s-au făcut pe dată, iar Nechita care se credea într-un vis s-a trezit în fața colonelului Sokolov, ofițerul ideologic al Armatei a II a, din plutonul căreia el făcea parte. Acesta îl primi într-un cabinet elegant, cu portretul lui Stalin, mare, înrămat, deasupra biroului masiv. Îl trată cu votcă de la gheață şi țigări bune...
? Şi ce-ai făcut, măi Nechita, cu trădătorul ăla de popă, dacă ai zis că nu e bine să-l împuşti?
? Eu n-am zis că nu trebuie suprimat, să trăiți, îndrăzni Kiforov. Numai că un glonte în cap, ştiți, mai ales la valoarea mea, ar fi fost prea simplu. Murea şi gata!
? Păi aşa trebuie, măi băiete, zise gînditor colonelul, suprimi capul turmei şi turma vine după tine, asta facem de-o vreme bunicică, şi încă cu succes!
Kiforov se foi, parcă nu voia să contrazică un ofițer atît de important, apoi dădu pe gît paharul de votcă, prinse curaj şi zise:
? Da, dar un glonte e un glonte, să mă iertați... eu voiam să se vadă că nu-i apără nimeni, nici pe popă, nici pe ei... Aşa exemplul e şi mai tare, de-aia mi-a venit ideea asta, să-i dau foc, să văd eu dacă arde sau vine vreun Dumnezeu să-l scoată din flăcări, cum tot spunea...
Sokolov se încruntă o clipă, făcu cîteva însemnări, după care, cu un zîmbet larg pe față şi sorbind şi el votcă întrebă:
? Nechita, ai vrut tu să vezi dacă vine vreun Dumnezeu să-l scape, sau să arăți la lume că nu există niciun Dumnezeu?
? Şi una şi cealaltă, să trăiți, că nu mai dădusem în viața mea foc la un popă şi, da, pesemne eram curios...
Sokolov mai luă cîteva note grăbite şi îl privi pe tînărul Kiforov cu sporită curiozitate:
? Acuma spune, dragul meu, exact şi în amănunt, cum ai făcut?
Nechita se lăsă cu importanță pe spătarul fotoliului de piele comod şi, fără să se oprească din fumat zise:
? Păi, cum a fost de acord şi tovarăşul locotenent Zarbon care, să iertați, era mirat de o aşa idee, eu l-am înfăşurat pe bătrîn în paie, în vreme ce el tot bolborosea acolo vorbe, iar mulțimea începuse să se închine şi să strige de tot felul, aşa că băieții au tras cîteva gloanțe în vînt, pentru descurajare... L-am dus acolo, în mijloc, l-am stropit cu gaz şi i-am dat foc! Gata, asta a fost...
? Şi... miji ochii spre el colonelul... şi ce?
? Ce, ce? se miră Kiforov, de ca şi cum povestea lui se terminase.
Sokolov izbi deodată cu pumnul în masă, încît Nechita făcu imediat drepți, lăsînd țigara şi paharul de votcă:
? Ce s-a întîmplat, ce?
? Păi, tocmai asta e, că nu s-a întîmplat nimic, să trăiți, îşi reveni Nechita. Adică a ars, tovarăşe colonel, permiteți-mi să raportez că a ars în cîteva minute, cum era şi slab ca pe os şi cu paiele alea, în zece minute nu mai era nimic de capul lui... cenuşă! Şi nimeni, dar nimic, îmi dau cuvîntul, nu a venit să-l scape, ba nici măcar dintre săteni, care ne tot înjurau pînă atunci, nu s-a mai văzut vreunul, au întins-o toți... Pe urmă, în aceeaşi zi am cercetat peste tot, am luat cotele în regulă şi s-au făcut şi două arestări de elemente... dar poate dumneavoastră ştiți mai bine, să trăiți!
? Lasă cotele, Nechita, aici e vorba de ceva mult mai important! Şi secret: ştii să ții un secret?
Lui Kiforov nu-i veni aproape să-şi creadă urechilor. Pînă mai ieri se scălda în mizerie şi noroi într-o casă de chirpici, unde dormea laolaltă cu şase frați şi surori, plus un tată care-l bătea la sînge ori de cîte ori se îmbăta, adică foarte des; pe urmă serviciul militar, descinderea la Oktyabrskoe în Zaporojia; iar acum, în buricul Moscovei unde i se cerea lui să păstreze un sectret! Sări în picioare şi bătu sonor călcîiele:
? Ştiu să-l păstrez mai bine ca... mai bine decît în... un mormînt! se fîstîci de emoție, neaducîndu-şi aminte pe loc cum era expresia.
Sokolov zîmbi iarăşi larg şi îi făcu, cu amabilitate, semn să se aşeze.
? Bine, bine, urmă el. Eram sigur că pe tine se poate conta...
Apoi, ca şi cum altceva îl obsedase în tot acest răstimp:
? Deci, zici că ai putut să constați cu ochii tăi că a ars, şi nici un Dumnezeu n-a venit să-l scape, aşa cum el spunea...
? Exact! afirmă Kiforov, încîntat de atîta atenție cîtă i se dădea la un nivel superior.
? Şi ...dacă nu ardea? o întoarse deodată colonelul. Dacă, să zicem, nu lua foc, ce ştiu eu, sau să spunem că chiar venea cineva în ajutorul lui, să-l scoată din focul ăla – nu tot era mai bun un glonte, cum a zis Zarbon, la început? Sau poate voiai să vezi doar tu dacă nu vine Dumnezeu să-l ajute, într-adevăr?
? Ştiu şi eu, se pierdu, Kiforov, că doar nu mai omorîsem un preot pînă atunci... Dar ce Dumnezeu să vină, cînd e clar că nu există!
? Mda, e clar pentru anumite persoane, puiule dragă, pentru altele, e mai puțin clar. Dacă nu există, la ce bun nu i-ai tras un glonte în cap, de la început?... Sau poate sperai să existe şi atunci, atunci ce-ai mai fi făcut, Nechita, ai fi tras în Dumnezeu?
? Şi în el, dacă ar fi fost nevoie să îndeplinim misiunea, să trăiți! răcni mai mult încurcat decît sigur, dar cu un glas ferm, Nechita.
? Bine, bine... Mai înainte nici nu exista, acum erai gata să-l împuşti... E foarte bine aşa, Kiforov. Eu din toate astea deduc că tu ai stofă de popă, ceea ce e rar în cadrele noastre, chiar în cele mai bune. Totul de-acum e secret, raportezi numai la mine sau la agenții de legătură. Te întorci de îndată la cazarmă, la Kruşeț, iar de mîine vei primi toate instrucțiunile necesare.
Ceea ce se întîmplă, în următorii cîțiva ani, nu fu deloc pe placul lui Nechita, căci îl înscriseseră la Seminarul Teologic, iar din anul al doilea începuse să se arate în odăjdii pe la biserici, unde era repartizat să înregistreze spovezile, iar pe stradă, cum umbla în sutană, ba i se pupa mîna şi era implorat să se roage, ba era scuipat ca un popă sugător de sîngele poporului...
Acum, avansat locotenent, fusese trimis să ajute ca specialist la reprimarea greco-catolicilor, şi de toate astea i se plîngea deseori, în secret, lui Zilberică-Ochi de şarpe, înjurînd în ruseşte pe nenorocitul ăla de preot din Zaporojia de unde i se trăseseră toate relele.

Cerul Liviei

Cerul Liviei era riguros împărțit, cu identități şi responsabilități precise, dincolo de sfințenia generală pe care toți o aveau în acel loc binecuvîntat.
Acum Livia, cum s-a mai spus, era profesoară de matematică şi fizică şi ar fi fost de aşteptat ca ea să aibă, ca specialist într-unul din domeniile pozitive, anumite îndoieli asupra alcătuirii creştine a universului. Dar nu avea. Fără să cunoască pe Teilhard de Chardin sau alte teorii asemănătoare, în mintea ei ştiința era importantă pentru că aşa o lăsase Dumnezeu. Pe de altă parte, omul, cum spunea ea cu amuzantul accent şi vocabular maramureşan, nu se putea traje din moimă, de vreme ce fusese făcut de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa. Această simplitate şi liniaritate a lucrurilor era o adevărată salvare pentru ea şi avea să o ajute în multe împrejurări ale vieții. Rolurile fiecărui sfînt le transcriu din amintire şi e foarte posibil să mai fi uitat vreunul, doi, poate mai mulți, însă sper să fiu iertat... Sfînta Ecaterina păzeşte de nebunie. Sfîntul Anton apără de arsuri şi opăreli. Sfîntul Francisc protejează animalele. Sfîntul Mina apără pe călători şi casa de hoți şi ajută la găsirea lucrurilor pierdute. Sfîntul Gheorghe oferă protecția contra balaurilor numiți ură, viclenie, necredință. Sfinții Cosma şi Damian apără de boli. Sfînta Ana mijloceşte îndurarea lui Dumnezeu. Sfîntul Daniel ajută la sporirea harului şi în situațiile de confuzie. Sfîntul Vasile garantează sănătatea. Sfîntul Pavel e specializat în iertarea păcatelor şi aflarea liniştii sufleteşti, iar Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavril păzesc şi asigură unitatea familiei. Sfînta Lucia este de invocat în cazuri de luat decizii ferme şi apără puritatea. Sfîntul Ioan de Bosco ajută cu studiile şi munca intelectuală, iar Sfîntul Laurențiu e de invocat pentru toate lucrurile legate de bucătărie şi de gătit. Sfînta Barbara e speranța muribunzilor dar şi a celor care vor să construiască ceva. Sfîntul Matei ajută cu toate problemele de bani. Sfîntul Dumitru, în ciuda atitudinii belicoase, ocroteşte păstorii şi turmele. Sfînta Tereza (Terezia, îi spunea ea) de Avila, sau Tereza a Pruncului Iisus e sfînta devoțiunii şi a cazurilor imposibile, tot astfel precum Sfînta Rita, patroana deznădăjduiților, sau Sfîntul Iuda Tadeul, a cărui rugăciune ajută în cazurile în care se pare că nimic nu mai e de aşteptat sau făcut. Sfîntul Ioan al Crucii ca şi Sfîntul Ştefan ajută la întărirea credinței creştine.
Cu aceste răspunderi clare, cerul arăta la fel de bine orînduit şi eficace precum bucătăria din Dealul Florilor numărul 12, unde Doamna Directoare a gimnaziului prezida asupra mulțimii de sertare, sertăraşe, dulapuri de unde venea miros amestecat de mărar uscat, cuişoare, năut, enibahar, nucşoară şi alte multe mirodenii, cămara plină cu tot felul de dulcețuri, murături sau borcane mari cu carne conservată în grăsime. La plita impunătoare marca Vesta ea făcea cele mai gustoase mîncăruri, iar uneori în cuptor cocea, pe spatele tăvii, blaturile subțiri pentru celebrul ei cremşnit (sau senator) vestit în familie şi printre prieteni ca fiind cel mai bun, incomparabil cu orice cofetărie poate şi din Cluj sau Budapesta. Iar din sufragerie se auzea, în vremurile cele mai bune, glasul lui Iosif acompaniind pianul într-un pronunțat tempo di marcia, poate nu tocmai potrivit cu cuvintele:
Aber wie Ewigkeit
Bist du mir weit; wie so weit, so weit!
Nu călătorise mai departe decît Budapesta dar, pe lîngă cărți religioase, citea cu plăcere Somerset Maugham şi biografii romanțate de Emil Ludwig şi Stefan Zweig, un gen foarte la modă în acei ani. De călătorit, ar fi călătorit ea cu plăcere şi, într-un an, visul era chiar să se împlinească. Iosif hotărîse că vor merge în toate locurile pe unde el fusese în tinerețe, minunata călătorie avînd să culmineze la Constantinopele, iar apoi, cu vaporul pe Marea Neagră, spre casă. Toate aranjamentele fuseseră făcute cu agentul din Viena iar biletele trebuiau cumpărate de la un corespondent al lui din Baia Mare.
În ziua stabilită, bunicul se pregătise meticulos şi, vesel, proaspăt ras, cu bastonul de abanos care avea o măciulie de argint şi folosea mai mult ca un element de eleganță, plecă de dimineață bună spre biroul agentului din Centru, unde avea să cumpere biletele.
Se întoarse tocmai seara, cu un comisionar ce purta o ladă... Dimineața, în drum, îl întîlnise pe domnul Singer, un cunoscut anticar, samsar de mai de toate, care îl atrase, ştiind slăbiciunea baronului von Lewandowski pentru lucruri vechi şi frumoase, să-i arate un serviciu complet de cafea din porțelan englezesc de Wedgewood, vechi de vreo două sute de ani (mai am o ceaşcă din el la New York!) şi şase cupe magnifice din cristal de Murano...
Iosif vorbea entuziasmat şi se tot rotea în jurul comisionarului care despacheta odoarele pe masa mare din sufragerie. Livia privea această scenă fără o vorbă şi n-a mai deschis niciodată discuția despre o călătorie prin lume.
Ştia.
Cum mi-a spus mult mai tîrziu, povestindu-mi toată isprava asta: Aşa voise Bunul Dumnezeu!

VI. Ora et labora

Elena era sora mai mică a Liviei, iar după ea mai venea numai Toni, între cei cinci copii ai Protopopului greco-catolic Paşca din Cîțcău. Petru murise foarte tînăr, iar Mărioara, sora cea mai mare, se căsătorise cu preotul greco-catolic din Sighet, Vasile (Loți) Pop, condamnat la 15 ani de temniță grea. Elena făcuse facultatea de chimie la Cluj şi, într-o experiență de laborator urmată de o explozie, îşi pierduse total auzul. Purta mereu cu ea un cornet telescopic din bachelită neagră pe care şi-l punea la ureche ori de cîte ori i se vorbea, dar eu cred că, în timp, învățase să citească cuvintele de pe buzele oamenilor. Intrase de tînără ca maică într-un ordin din acelea sub regulile Sfîntului Benedict, Ora et labora! Astfel că nu trăia în vreo mînăstire, ca maicile de obşte, ci într-un mic apartament din zona muncitorească a oraşului Baia Mare, aproape de Uzinele Chimice Phoenix unde lucra ca inginer chimist. Ca maică, luase numele de Sora Cornelia şi împărțea amintitul apartament cu o altă maică de sine, Sora Vianeea (nu-mi mai aduc deloc aminte numele ei adevărat). Vianeea era profesoară de franceză la Liceul de pe Valea Roşie. O femeie înaltă, fără vîrstă, cu un zîmbet etern, nu neapărat vesel, pe buze, şi privirea, cu ochi albaştri închis, pierdută cine ştie unde. Cum Elena vorbea mereu în şoaptă (din pricina surzeniei nu avea control asupra vocii şi, cînd rareori vorbea tare, distorsiona teribil), se obişnuise şi ea să vorbească în şoaptă. Astfel că, Elena scundă, Vianeea înaltă, şuşotind tot timpul, formau un cuplu hilar pentru copilul care eram eu, mult mai tîrziu, după toate întîmplările astea, cînd le întîlneam pe scările bisericii la sfîrşitul sfintei liturghii sau veneau în vizită la bunica.
Au fost arestate în aceeaşi zi, împreună, şi tot împreună n-au vrut să abjure, să părăsească credința greco-catolică pentru a trece la ortodoxie. Prima închisoare a fost arestul de la Satu Mare, de unde au fost transferate la Sighet, de acolo la Aiud şi, pe urmă, trimise la Canal de unde aveau sa fie eliberate fără să li se dea vreo hîrtie doveditoare că ar fi fost vreodată arestate, judecate şi condamnate, sau că fuseseră întemnițate mai bine de cinci ani.
La început au fost date pe mîna lui Vasile Fătu, iar acesta, fără prea multe fasoane, le puse într-o celulă mică şi le lăsa lumina aprinsă în timp ce ele trebuiau să stea în picioare toată noaptea. Era iritat şi rău dispus din pricină că în secție mai toți îl strigau Vasalie, cînd el, regățean, îşi ştia numele doar drept Vasile.
Această formă de tortură se pare că nu le afecta prea mult pe Cornelia şi Vianeea, obişnuite să se trezească de cinci şase ori pe noapte ca să spună rugăciunile rînduite de călugăria lor.