CĂUTAREA UNUI ALT REBREANU

Liviu Rebreanu şi contradicțiile realismului este o reeditare – revizuită – a monografiei Rebreanu dincolo de realism (1997). Au fost lăsate deoparte unele fragmente din Argumentul ce însoțea prima ediție, din capitolele Zece probleme esențiale ale oricărei exegeze rebreniene şi Spectrul bibliografic. S-au completat analizele la romanele Calvarul şi Ciuleandra. Argumentul de la ediția revizuită se coagulează în jurul întrebării „ce se mai poate spune despre Rebreanu cînd totul s-a spus?”(pp. 6-8) Criticul urmăreşte, programatic, discreditarea cli?eelor impuse de critica interbelică (cu adevărat persistente) referitoare la opera lui Rebreanu, o „detabuizare a imaginii lui Rebreanu” (pp. 10-11). În încercarea sa ia ca puncte de sprijin lucrări anterioare ca monografia Rebreanu a lui Lucian Raicu (1967) şi ediția critică Rebreanu a lui Niculae Gheran (începută în 1968, finalizată în 2005). Imaginea autorului lui Ion trebuie reformulată pentru că inclusiv clasicitatea se află într-un continuu dinamism. Nici nu mai era nevoie de observațiile lui R. Jauss despre „orizontul de aşteptare” (p. 11.) pentru a afirma ceea ce orice istoric literar ştie prea bine: imaginea unui autor se schimbă în fiecare epocă istorică, o dată cu modificarea punctului de vedere al epocii, a contextului ş.a.m.d. Dar autorul studiului are în vedere eliminarea unor reducții diverse privind „valoarea exclusivă a romancierului Rebreanu; limitarea la cele trei romane clasice; promovarea ideii de realism pur, obiectiv, monolitic.” (p. 288-289)
Încercarea lui Ion Simuț urmăreşte cîteva direcții mai importante – interdeterminate, de altfel. Una ar fi problema realismului. O alta ar fi sinuoasa devenire scriitoricească a autorului. În ceea ce priveşte realismul, preocuparea e consecventă, volumul revizuit avea titlul Rebreanu dincolo de realism. Realismul a devenit, de altfel, ținta preferată. Nu devenise Rebreanu, încununat astfel de comentatorii mai vechi, un soi de culme a realismului? Criticii noi sînt astfel „constrînşi” să… suspecteze, să verifice încă o dată dacă lucrurile stau într-adevăr aşa – şi, dacă nu, să marcheze eventualele fisuri ale demonstrațiilor anterioare.
Apartenența operei rebreniene la estetica realismului e discutată în primul rînd în capitolul Sensurile realismului rebrenian, iar rezultatul analizelor este un „alt Rebreanu”. Realismul nu epuizează sensurile operei romancierului. Criticul marchează diferitele etape ale realismului său identificînd trei trepte: în drum spre realism; în plin realism; dincolo de realism. Ion Simuț consideră, o dată cu Rene Wellek, că în cele din urmă normele estetice ale realismului sînt un bun literar comun, pentru că acesta „se bazează pe crearea unei iluzii a realității şi pe re-inventarea unei lumi”, în fond „principiile creatoare ale oricărui tip de literatură.”(p. 137) Iar împreună cu un alt reputat teoretician, R. Jakobson, consideră că realismul se poate prezenta în diferite ipostaze: operă proiectată de autor ca veridică; percepută de cititor ca operă realistă; sumă de procedee prin care cercetătorul consideră că o operă poate fi apreciată ca realistă; extragere a unei caracteristici aparent nesemnificative, cu scopul de a ghici mai greu despre ce e vorba; intensificare a narațiunii prin metonimie şi sinecdocă; motivare consensuală, justificare coerentă a construcțiilor poetice (pp. 137-138). În romanele Adam şi Eva, Gorila, Ciuleandra, Jar, Amîndoi, Crăişorul Horea criticul identifică elemente care perturbă perspectiva neutră asupra realismului din Ion şi Răscoala. (pp. 139-141) Ca elemente care modifică realismul autorul nume?te, în Ciuleandra, „sensul unei motivări paradoxale şi distorsionate” (p. 141), în Jar patetizarea unei pasionalități mediocre, în Amîndoi superficialitatea ironică, în Crăişorul Horia patetizarea unei figuri istorice idealizate…
Dar chiar în ceea ce priveşte realismul propriu-zis sînt de adus completări. Realismul lui Rebreanu se compune şi se descompune după forțele centripete sau centrifuge acționînd în diferitele opere: etnograficul; epopeicul; oracularul; tragicul; metafizicul. Ion Simuț crede că elementele etnografice „au un rol funcțional” (p. 158), ele descriind practic cele două sfere, cea a valorilor şi cea socială, care compun paradigma realistă (idee preluată de la Ph. Hamon). Iar singura sa narațiune cu un punct de plecare naturalist e Ciuleandra. În fond, „Rebreanu este un prozator realist întîrziat” (p. 156).
În romanul realist tragicul are, în opinia lui Simuț „o triplă articulație şi justificare: estetică, sociologică şi metafizică”. Logica estetică solicită un deznodămînt tragic, atunci cînd personajul „e pe cale să altereze logica morală. Ca mecanism sociologic de protecție a echilibrului şi stabilității unei comunități, expulzarea factorului perturbator are un rol benefic. Din punct de vedere metafizic, sacrificarea țapului ispăşitor nu face decît să îndeplinească un destin lizibil şi previzibil.” (p. 172) O altă formă de realism la autorul Răscoalei ar fi realismul metafizic: „Rebreanu îşi defineşte particularitatea realismului său cel puțin prin două tendințe: exigența de a înfățişa unicitatea sufletului fiecărui personaj şi a dramei sale; apoi aspirația ambiguă de a releva viața eternizată prin mişcări sufleteşti” (p. 180). Şi în interiorul realismului există o anumită eterogenitate, în măsură să producă anumite confuzii. În Pădurea spînzuraților „drama războiului trăită de Apostol Bologa e numai un reper exterior, realist, pentru o dramă mult mai profundă: aceea a îndoielii şi a regăsirii credinței religioase.” Depăşirea realismului tradițional se realizează la Rebreanu, susține Ion Simuț, prin evidențierea a două teme fundamentale: dragostea şi moartea.
Puncte de vedere noi sînt propuse şi în privința interpretărilor propriu-zise. Esențial pare a fi de pildă faptul că în Ion „ceva esențial a scăpat criticii” (p. 127): obsesia lui Ion în privința pămîntului stăpînit provine, desigur, şi din „înclinația naturală a unui om instinctiv, privat de obiectul dorințelor sale, pînă la exasperare”. Dar autorul este convins (ceea ce critica a omis) „că proiectele de acțiune ale lui Ion sunt stimulate şi sugerate de învățătorul Herdelea”. Ion se comportă ca un fiu adoptiv al acestuia, iar în momentele cruciale îşi consultă maestrul. „Învățătorul, împreună cu Titu (care nu e decît o altă voce a tatălui), îl mînă din spate pe Ion spre destinul său tragic, întreținîndu-i pornirea posesivă cu sfaturi strategice. Orice idee fixă are nevoie de o justificare, de o dezvoltare logică sau fals logică.” Relația dintre Ion şi Titu Herdelea, fiul învățătorului, trebuie aşadar reevaluată, iar comentatorul prezintă argumente pentru învinovățirea morală a lui Titu Herdelea – fără să existe însă intenția de a îmbunătăți imaginea lui Ion. Din dialogul dintre Ion şi Titu este selectat un fragment care scoate în evidență culpa morală a fiului învățătorului: „Învață-mă d-ta ce să fac şi cum să fac, că eşti om învățat (...). Dacă nu vrea el să ți-o dea de bunăvoie, trebuie să-l sileşti! zise Titu după un răstimp de gîndire, nehotărît puțin, ca şi cum ar fi vrut să vadă cum îi va primi Ion vorbele.” Acest fragment este pus de Simuț în relație cu un alt scurt fragment din Ion ce apare la începutul romanului; o simplă remarcă adresată de Ion lui Titu Herdelea: „nu-i de vină cine face, ci de vină-i cine-l pune să facă!”. În această sentință Ion Simuț vede „cheia întregului proces moral” (p. 131). Iar concluzia sa merge spre „o înțelegere mai largă a vinovăției” (p. 131), în sensul partajării vinei.
După 1965, Calvarul a fost văzut şi ca fiind o scriere autobiografică – reprezentînd dorința de a clarifica un trecut cețos, chiar culpabil – cei care cunosc viața prozatorului înțeleg că această scriere devenea un prilej de autoanaliză morală, un proces de conştiință.
Tot în dimensiune psihologică este urmărită evoluția scriitorului, traseul şovăielnic al acesteia, de la nuvelist în maghiară, abordînd subiecte de salon şi dramaturg de expresie maghiară, apoi la publicist, traducător, cronicar dramatic şi, în sfîrşit, romancier realist de limbă română (Criza de identitate). Urmărind cele trei etape din biografia lui Rebreanu autorul utilizează însă o unitate de măsură discutabilă: succesul. Dacă astăzi scrierile sale mai importante se bucură de succes, în privința altor opere, mai puțin reuşite, s-ar fi putut ca şi acestea să aibă, la un moment dat, un anumit succes: ele n-ar fi devenit însă mai valoroase. Succesul depinde de mult mai mulți factori decît de stricta realizare artistică… Dacă dintr-un motiv sau altul opera sa în maghiară ar fi întrunit la un moment dat elogii, ar fi însemnat că aceasta e mai valoroasă decît este cu adevărat?
În sfîrşit, o parte din analize vizează procedeele literare folosite de Rebreanu. În proza de început în limba română (Glasul inimii) este sesizată o tehnică portretistică ce „va fi păstrată şi perfecționată, devenind cu timpul mai rapidă în execuție, redusă la unul sau două elemente”. Sînt procedee pe care Rebreanu le va utiliza mai tîrziu – reflexul comparativ, de pildă – „devenit tic, ține locul unor rudimente de analiză psihologică” (pp. 60-62). Este practicat un mod de simbolizare de esență romantică „Modul de utilizare a simbolului de către Rebreanu este o reminiscență romantică…” (p. 202)
Tot romantismul joacă un rol important în privința modernității lui Rebreanu. Impresia de modernitate este întreținută de încălcarea convențiilor realiste prin elemente romantice sau naturaliste, dar nu strict moderne (p. 226). În cele din urmă „un fond romantic de pasionalitate şi idealism afectează profund şi realismul lui Rebreanu, creînd o falsă impresie de modernitate.”(p. 182 -183) Altfel, elementele narațiunii moderne (monologul interior, ludicul sau ironia) lipsind la autorul cercetat. Există o coabitare de „stiluri, teme şi tendințe” care explică „modernitatea” lui Rebreanu. Meritul criticului este de a-şi evalua cu luciditate autorul, îndepărtînd tendința, atît de frecventă în exegetica de la noi, de a-i exacerba dimensiunile.
În cele din urmă „un fond romantic de pasionalitate şi idealism afectează profund şi realismul lui Rebreanu, creînd o falsă impresie de modernitate.” (p. 182 -183) Tendința de a-şi transforma autorul într-un scriitor modern este respinsă fără ezitare. Atît conceptul de modernitate este, în sine, imprecis, cît şi faptul că „atributul de modern este conferit adesea lui Rebreanu prin operațiuni artificioase şi hazardate, ce conduc nefiresc la hiperbolizarea importanței lui în istoria romanului românesc. Rebreanu trebuie înțeles, cu luciditate critică, drept un reper relativ, contextualizat istoric, dar în nici un caz unul absolut, de alfa sau omega romanului sau modernismului epic românesc. Apoi, chiar dacă suntem de acord (şi nu se poate să nu fim, cu moderație) că modernitatea există ca tendință cu amprente remarcabile în proza lui Rebreanu, trebuie să-i indicăm aria de extindere, căci ea nu acoperă întreaga operă, ci numai anumite segmente.” (pp. 226 -227)
Concluzia, logică, este susținută prin argumentele desfăşurate în monografie. Cartea lui Ion Simuț este evaluarea critică, lucidă, a unuia dintre scriitorii noştri cei mai importanți – apreciat, cu exactitate, în adevăratele sale dimensiuni.
Ion Simuț, Liviu Rebreanu şi contradicțiile realismului,
ediția a II-a, Editura „Dacia XXI”, 2010